Leonce, Lena si Felix

Teatrul Nottara avea candva (?, impresiile noastre nu sunt doar subiective, ci si posibil alterate de petrecerea unui mare interval de timp...) renumele de teatru cu repertoriu "bulevardier". Si nu doar prin asezare topografica pe una din arterele principale ale Bucurestilor. Dincolo de, daca ne amintim bine, unele remarcabile spectacole precum un "Henric al IV-lea" in regia lui Liviu Ciulei si un "Posedatii" cu un un actor precum Val Sandulescu care "facea" un rol dostoievskian de neuitat. Ne tot viziteaza memoria nume de mari actori care n-au beneficiat si de popularitatea pe care o meritau. "Nobel"-ul luat de Pinter ne-a readus in actualitate pe Pomoje si Vasile Nitulescu intr-un "Ingrijitorul" de la Teatrul Mic, greu de sters din memorie. Un mare spectacol cu doi extraordinari actori. Eram si noi mai tineri si, de ce nu, entuziasti. Bursa marilor spectacole era la Bulandra, la Teatrul Mic sau Comedie. Acum situatia ni se pare schimbata, repertoriile mult echilibrate si prestigiul cumva egal impartit. O simpla impresie de spectator "part time". In virtutea acestor volute legate de trecut, nu putem glosa pe marginea spectacolului "Leonce si Lena" de la Nottara, in regia lui Felix Alexa, fara a nu aminti, macar, de acel fastidios "L&L" al lui Liviu Ciulei. Care a marcat un moment, macar in istoria unei generatii (actori + scenografi + regizori), daca nu si in istoria teatrului romanesc. Cu o piesa nici macar extraordinara.
Acum. Acum avem alti actori si alta viziune regizorala, chiar daca, descoperim cu zambetul de rigoare, traducerea piesei lui Georg Buchner apartine aceleiasi Nina Cassian. Regizorul Felix Alexa, cu o cota in crestere si cu mai multe spectacole care i se joaca la diferite teatre, face la Nottara o "japonezarie" dintr-o piesa romantic-romantioasa, cu mult nerv si si mai multa plasticitate. Scenografia (Diana Ruxandra Ion) deschidea din debutul spectacolului aceasta premiza, accentuata pe parcurs, de ritmul impus actorilor si tempoul imprimat naratiunii epice. Am intrat in pielea acestei conventii si am perceput, speram, corect aceasta varianta de abordare. Care s-a confirmat nu doar prin jocul sincopat si nuantat al actorilor. Excelent Razvan Vasilescu, extrem de expresiva Ada Navrot, reuseste sa transforme un rol aparent secundar intr-o notabila si activa prezenta, in schimb "regele" Alexandru Repan ni s-a parut cam plictisit/ obosit, pentru un rol de culoare altminteri. Spectacolul se sustine bine si prin adecvarea coloanei sonore (Ada Milea, cu o buna prestatie "live" a celor doi "curteni"-muzicieni, Romulus Chiciuc si Gabriel Spahu, ca in final ipotezele noastre de lucru sa se confirme si prin efectele bune ale... cui apartin costumele si "costumatia" generala a spectacolului, fara stridente si adecvata intregii conceptii regizorale? Combinatia de joc scenic/ scenografie/ muzica da o anume coerenta si ne-a facut sa percepem aceasta perspectiva de "japonezarie", cu elemente de No si Kabuki adaptate unui text german si unui public romanesc care stie sa raspunda atunci cand i se face cu ochiul. De pe scena sau din culisele viziunii regizorale. Cumva, parca, nu-stim-cum-sa-spunem, cei doi protagonisti, Leonce (Bogdan Florea) si Lena (Gabriela Crisu - extraordinara in "Schilodul din Inishmaan", intr-un rol pe masura tensiunii ei launtrice, mai putin croita pentru aceasta postura de juna sentimentala) incercand sa se adapteze unei partituri, poate, inadecvate. Una peste alta un spectacol bun, lipsind parca ceva anume pentru a fi excelent (sa fie doar impresia lasata de protagonisti?) ce merita a nu fi ocolit. Dincolo de varietatea spectacolelor oferite de aceasta stagiune. Faptul ca salile sunt pline ne fac mai increzatori la o realitate culturala mai altfel decat cele devoalate de sondajele care tot apar si vor sa ne sperie, cu tot dinadinsul, ca manelele si fotbalul dau contur si adancime spiritualitatii romanesti.

---

Despre autor: