Din nou despre "eternul feminin"

In biblioteca unui amator de literatura de dragoste, romanul Ludmilei Ulitkaia "Minciunile femeilor" (trad. din rusa de Gabriela Russo, Editura Humanitas, 2005) ar putea fi pus in raft langa best-seller-ul lui Mircea Cartarescu "De ce iubim femeile". Nu doar pentru ca tema celor doua carti (anuntata fara echivoc prin ultimul cuvant din titluri) e comuna, ci pentru ca scriitorii au maniere relativ similare de a se raporta la ea, cu un amestec de tandrete si de ironie care cere din partea cititorului cam aceeasi atitudine, in timpul lecturii. Exista si o deosebire importanta intre ele, anume ca privesc "obiectul analizei" de pe versanti diferiti, dintr-o perspectiva feminina, respectiv una masculina. Dar aceasta diferenta mai mult le apropie, facandu-le sa para complementare, ca tablourile unui diptic.
Desi e cu peste zece ani mai varstnica decat scriitorul roman, Ulitkaia debuteaza exact in anul in care Cartarescu semna o proza scurta in volumul colectiv "Desant", in 1983. Scriitoarea rusa castiga notorietatea internationala mult dupa caderea Cortinei de Fier, dupa care e tradusa in 17 limbi si primeste prestigiosul premiu Medicis pentru autori straini. In prezent, opera ei e studiata la mai multe universitati europene si americane, in cadrul unor cursuri destinate scriitoarelor moderne si contemporane.
"Minciunile femeilor" este de fapt o suita de mici povestiri legate intre ele, destul de firav, prin prezenta personajului-focalizator Jenia, care devine de-a lungul anilor martora si victima minciunilor incantatoare si neobrazate proferate de felurite doamne, domnisoare si fetite. In prolog, autoarea schiteaza un fel de istoric cultural al fenomenului pus sub lupa, evocand-o pe Penelopa, al carei tertip naiv cu teserea si destramarea panzei nu a putut pacali pe nimeni, dar si pe alte eroine care, cu "gogosile lor feminine", au schimbat cursul istoriei. Si daca am aplica jocul Ludmilei Ulitkaia la literatura romana, am descoperi, de pilda, ca femeile sadoveniene mint fermecator, in vreme ce acelea rebreniene (Ana, Madeleine, Nadina) sunt sincere pana la moarte, si moartea lor e adesea violenta. Fericitele maestre ale micilor inselatorii vor aparea in aceasta carte, in care vom savura minciunile cu gust de bezea ale preadolescentei, cele salbatic-acrisoare ca vinul de Porto ale frumoasei ofilite, sau mistificarile amare ale batranei apasate de sentimentul ratarii. Vom observa inca de la inceputul lecturii ca naratoarea nu ataseaza fabulatiei sau mitomaniei o valoare morala, ci doar una estetica.
Aici se intalnesc cartile lui Cartarescu si Ulitkaia: ele nu spun, de fapt, absolut nimic despre femei. Vorbesc in schimb exuberant si torential despre "femei", despre reprezentarile culturale de care ne-am indragostit din filme, din literatura, din cantece si de la bunici. Cartile sunt explorari ale imaginarului "eternului feminin", ca institutie venerabila mostenita si perfectionata din generatie in generatie, si nicidecum fise psihologice de roman realist. Neintelegerea acestei banale distinctii i-a adus scriitorului roman cateva nemeritate reprosuri, dintre care cel mai lunatic mi s-a parut acela de sexism. Din fericire, romanul scriitoarei ruse va fi ferit de asemenea suspiciuni nefondate.
Cea mai enigmatica povestioara din volum este ultima. Jenia, ajunsa mama de copii aproape maturi, are doua prietene care, desi opuse ca fire, au traiectorii similare. Amandoua s-au convertit la maturitate, una la crestinism si alta la iudaism. Amandoua o ametesc cu vaicareli si cu infocate tirade mistice, in schimbul ajutoarelor banesti pe care le primesc de la ea cu regularitate. Jenia are intr-o zi un accident de masina in urma caruia ramane paralizata. Vrea sa se sinucida, isi recupereaza partial mobilitatea, renunta la sinucidere, dupa care totul revine la normal: aceleasi discutii stupide cu prietenele, acelasi menaj fara peripetii. Minciuna e ascunsa bine in viata ei, desi se iveste dupa fiecare colt. Poate minte Jenia, confectionandu-si sentimente generoase fata de amicele cicalitoare si fata de sot, sau poate mint prietenele, in exaltarea lor religioasa, in stratagemele naive prin care vor sa ii insufle iarasi dragostea de viata. Oricum, dintr-o minciuna mare sau dintr-o tesatura de minciuni mai mici, protagonista Ludmilei Ulitkaia descopera o reteta sanatoasa de supravietuire. Ea scoate din viata ei iluzia tinereasca inaripata, ca pe un accesoriu nefolositor, si o inlocuieste cu minciuna elaborata, comoda si in fond nevinovata care, administrata in doze homeopatice poate face cat un adevar solid si definitiv. Dar de-acum, meditatia autoarei iese din fieful feminitatii si se refera la conditia omului, in general.

---

Despre autor: