"Guvernantii romani distrug valorile si fac praf si pulbere din patrimoniul tarii"

Fragila, cu un aer de copil matur, accentuat de miopie, gata sa-si consume pana la ultima fibra iubirea de literatura, avand puterea de-a vedea binele si acolo unde nu s-a aratat inca, fanatica si consecventa aparatoare a cuvantului scris, Aura Christi isi construieste destinul de autor, cu o vointa de fier si cu acea nebunie fara de care multe lucruri ar deveni banale si inutile. Cartile ei de poezie, eseistica, proza, premiile cu care a fost rasplatita, febrilitatea cu care intocmeste numar de numar revista "Contemporanul" care a fost de multe ori in moarte clinica, editura "Ideea Europeana" pe care a infiintat-o si in care e singura alaturi de fratele ei si, nu in ultimul rand respectul pe care-l are fata de confratii de breasla, tineri si mai putin tineri, fac din Aura Christi, cum singura se autodefineste: "Un om viu, viu pana la destramare". "Destramarea" ei inseamna fascinatia literaturii si puterea de-a iesi de fiecare data din labirint, constienta de sine.
Aura Christi, inceputurile literare stau foarte mult sub semnul emotiei si incertitudinii. A fost debutul tau altfel?
Un timp ajunsesem sa cred ca nu voi debuta niciodata, voi scrie ca o Emily Dickinson poeta iubita de mine -, adunand manuscris dupa manuscris, asteptand sa treaca viata, dar, mai ales, timpul care aveam nu rareori senzatia ca sta pe loc. Publicam sistematic in presa din Basarabia; unii colegi spuneau ca am un nume.
Explica pseudonimul pe care il ai: Aura Christi?
Cezar Ivanescu mi-a propus numele Aura Christi (Aura e numele prescurtat al numelui meu de botez, Aurelia), respins initial de mine, nume care, in timp, mi s-a infiltrat in sange. Apoi, l-am cunoscut - gratie lui Cezar Baltag, pe Nicolae Breban. In consecinta, totul, da, totul s-a schimbat. Abrupt. Neasteptat. Am fost imbrancita in destinul meu literar. Am debutat la 26 de ani sub zodia unei batraneti care nu se mai termina. Acum, la circa patruzeci, ma simt infinit mai tanara decat atunci. Desi acest "atunci" este ca si cum s-ar fi intamplat ieri.
Emotia debutului a fost puternica. O am si acuma, ori de cate ori apare o carte semnata de mine. Prima emotie e urmata, slava Domnului, de indoiala, megatone de indoiala... Cartile mele insa imi devin, imediat dupa publicare, straine. La vederea lor, nu simt nici mandrie (cum sa fii mandru de ochii tai?, de propriile maini?), nici indiferenta. Cel putin un amestec de curiozitate si uimire. Si mai e ceva, aparut in timp. Dorinta de a rezista examenului critic, examenului lectorilor si timpului.
Ce ne "obliga" sa scriem literatura? De ce scriem cu atata inversunare?
Ce mare intrebare grea! E ca si cum ai intreba sangele cine il obliga sa circule prin vene. E ca si cum ai intreba plamanii cine ii obliga sa respire. E ca si cum ai intreba ochii de ce vad lucruri neluate in seama decat de demonii literelor - vicleni ca serpii, curati ca porumbeii, iuti ca vulturii, austeri si inalti ca noptile polare. E ca si cand ai intreba iarba din ce motive creste, calul - din ce pricina nu se lasa de alergat, delfinul cum de nu-i trece prin cap sa renunte la apa, arborii - de ce nu uita sa deseneze, an de an, inele pe trunchiul interior.
Vad ca-mi raspunzi printr-un poem ad-hoc.
Copilaria si adolescenta petrecute in Basarabia te-au legat definitiv de literatura rusa.
De literatura rusa si de cea franceza. Am absolvit Liceul francez-roman "Gh. Asachi". E un noroc sa ai acces fara intermediari la uriasa cultura rusa; nu-mi este straina, inainte de toate, perioada denumita de exegeti "secolul de aur" al literaturii ruse, adica cea care i-a avut ca varfuri pe Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Puskin, Gogol. Nici perioada de argint nu e, - sa apelez la limbajul litotei - de dispretuit, cu cele cateva mari culmi: Mandelstam, Tvetaieva, Maiakovski, Pasternak, Ahmatova, ca sa ma refer la cateva nume, nemaivorbind de efervescenta spirituala a inceputului de secol XX, neegalata pana in ziua de azi. Am citit bulimic din rusi. Si din rusi. Eu citesc tot timpul. Enorm. Nu vreau sa traiesc; vreau sa citesc, sa visez si sa scriu. Usile templului literaturii ruse mi le-au deschis bunica si matusa mea dinspre tatal meu, Semion (Dumnezeu sa-l tina viu in sufletul meu!), in familia caruia se vorbea mai mult limba rusa.
Asa s-a intamplat in familia tatalui meu in care se vorbea numai ruseste si clasicii literaturii ruse erau la loc de cinste in biblioteca.
Ce alte nervuri mai au radacinile tale?
Eu sunt o corcitura; sunt fructul exotic dat de doua clanuri, un amestec de slavi, macedonieni, unguri si romani; radacinile tribului din care vine tatal meu (militar in trupele de elita ale aviatiei) se trag din estul Imperiului Austro-Ungar. Mama vine din Nordul extrem al Moldovei. Poate de aici, multiplele ezitari destinale, senzatia ca ma aflu la rascruce. Pe de o parte, iar pe de alta, vocatia puternica. Cineva mai puternic decat mine m-a azvarlit in fiinta; iar apoi m-a lasat sa ma descurc singura.
Totusi, ce te-a hotarat sa parasesti definitiv Chisinaul?
Senzatia ca existenta mea se scurge in gol; nimic nu mi se intampla. Ca acum. Nimic, cu exceptia paginilor scrise; fara acestea, din existenta mea s-ar alege praful si pulberea. Felul in care un curent launtric oho, mult mai puternic decat mine, cu toate ca eu, da, sunt puternica (imi permit sa vorbesc despre aceasta putere a mea, fiindca ea e un dar, nu o calitate; si creste din slabiciune; sunt de o vulnerabilitate, cum sa zic?, flagranta). Ceva ma mana de cateva ori pe an spre Bucurestiul iubit, gratie tatalui meu, care pe vremuri isi facea aici, la rudele noastre, vacantele. El, Semion, de altminteri, mi-a inoculat vraja specifica micului Paris
Cum ti se pare orasul natal cand il revezi? S-a schimbat mult in atatia ani de cand l-ai parasit?
De curand am fost la Chisinau. S-a schimbat orasul copilariei, al adolescentei si al primei mele tinereti. Spre bine. Il port, de altfel, pretutindeni cu mine. Port in mine aerul imperial al acestei capitale, atmosfera rarefiata a serilor de primavara din parcul central unde infloresc rozele, liliecii, lalelele tarzii, freziile, unde gasesti palcuri austere de mesteceni. Port in mine atmosfera cosmopolita dominanta acolo, vorbirea curenta a catorva limbi fiind o realitate circumscrisa normalitatii.
Iarasi ai raspuns printr-un poem. Am amintit de literatura rusa. Mai ales in poezia pe care o scrii se vad ca intr-o radiografie urmele ei.
Cand recitesc (destul de rar), din spaima de a nu-mi rataci sufletul vreun poem de-al meu, regasesc pe ici-colo o afunda melancolie care vine probabil si din partea slava a sangelui meu, de care oricat mi-as dori n-as fi in stare sa fac abstractie. E la mijloc si faptul ca sunt o iubitoare feroce de rusi. Cum sa gasesti forta de a te desprinde de Dostoievski, Tolstoi, Ahmatova, Mandelstam, Tvetaieva? Sunt niste sfinti acestia. Ii citesti. Te infrupti din cartile lor... si alergi mai departe pe drumul tau. Care se vrea (si nu este exclus ca este) unic. Singuratic. Nu vad cum m-as desprinde de literatura rusa.
Acest adevar este evident si in romanele mele, care, se vede limpede, contin dialoguri lungi, personaje problematice, unele dintre acestea smulse parca din literatura rusa a secolului al XIX-lea, din atmosfera impusa de - vorba lui Sestov - "blestematele probleme" abordate de adolescentii rusi: existenta/ inexistenta lui Dumnezeu, viata/ moartea etc.
Pari diferita de congenerii tai. Exista in literatura pe care o scrii o atemporalitate, un seducator autism, o inversunata credinta in ideile mari.
Diferenta, se stie, nu ti-o propui. Cel putin o constati. Diferenta te face sa suferi si sa te bucuri in egala masura. Cartile mele sunt diferite (si) prin ambitia de a-mi propune sa tratez teme majore. De pilda, relatia maestru-ucenic - supratema ciclului epic "Vulturi de noapte", din care au aparut doua volume ("Sculptorul" si "Noaptea strainului"). Sau o alta tema: viata/ moartea care in poemele mele sunt "lipite" una de alta, ca la Thales, ca la Rilke; existenta si moartea se confunda pana la imposibilitatea de a le distinge; moartea, in chip paradoxal, iti imboldeste viul, il amplifica, asa cum se intampla in geniala nuvela tolstoiana "Moartea lui Ivan Ilici": "Gandisem moartea pana ea m-a atins cu botul." Sunt constienta de atipicitatea mea. Nu stiu de unde vine ea.
Iti raspund printr-un vers celebru: " Eu vin de la ingerii care nu obosesc niciodata sa-l iubeasca pe Dumnezeu".
Nu pricep de ce m-as teroriza ca am maini cu degete lungi sau ca, fiind mioapa, port ochelari, cand atatea lucruri halucinant de importante (pentru mine importante!) nu-mi lasa mintea, nici sufletul, sa someze! Atemporalitatea e ceva mult prea dificil-complicat-intortocheat-labirintic ca sa se lase mimat/cultivat. E ca in iubire. Pentru ca iubirea adevarata nu se mimeaza; iubirea e o boala feroce, insinuanta, ca destinul.. E ceva teribil care vrei si nu vrei sa se termine; raiul si iadul se amesteca, tinandu-te intr-o imposibila tensiune, in menghinele unui travaliu, care, gasindu-te la capatul puterilor, cateodata, iti da o senzatie de plutire, de plinatate, iti da forta de a trata existenta - careia, iar si iar, dupa ce traversezi ezitari labirintice, ii spui, la capatul unui imposibil drum, un nietzschean "da" - ca pe un pretext de a fi, ca pe un ring dionisiac, unde se danseaza, se lupta, se danseaza, se danseaza; realitatea, in asemenea cazuri, e atat de departe, incat o vezi ca printr-o ceata deasa-deasa, ca printr-un glasvand. E o senzatie inrudita cu ceea ce se numeste atemporalitate.
Inteleg ca esti perfect constienta de darul atemporalitatii, ba mai mult, mandra.
Atemporalitatea e un dar? in lucrurile mari, da; de o mie de ori, da, ceva care ma face, cand si cand, sa cred ca am gresit secolul in care m-am nascut, am gresit planeta, am gresit trupul acesta nemernic; raman mereu in urma prezentului, in urma congenerilor mei, sunt depasita, apartin unui alt secol cultural. E o realitate pe care nu mai incerc sa o schimb; o accept, cu tot cu enorma suferinta iscata din constientizarea ei.
Ce este literatura romana pentru un scriitor al carui spirit este iremediabil legat de marea literatura rusa?
Literatura romana este casa mea, planeta care ma face sa ma simt mai putin straina. Desi sunt, evident, in iute trecere pe aici. Ma simt ca pestele in apa. Uneori. Adeseori. Aerul e tare. Insuportabil. Eu insa - uimitor! rezist. Se pare ca mai rezist. Iar atunci cand simt ca risc sa explodez, ma prabusesc: dorm cate 12-14 ore pe zi. Pentru a ma reface din sirul mortilor mele succesive. Ca felinele. Pentru a relua dresajul trupului meu kafkian, impotriva caruia vituperez, tun si fulger, fiindca ma tradeaza.
Ai o vointa uluitoare (care pe mine ma fascineaza), in a nu lasa raul care deseori te impunge sa-si duca pana la capat lucrarea.
Se pare ca am o vointa de fier (cel putin asa mi se spune), care, din greseala (probabil asa trebuia sa se intample), a fost asezata intr-un trup cu o energie situata sub medie. Mult sub medie. Eu ajung la mine greu, extrem de greu; mersul intr-acolo e intortocheat, dificil, impanzit de capcane, e mult, prea mult intuneric si suferinta si singuratate!, e un aer asfixiant acolo; insa fara aceste incercari, trepte - amare abisuri incarcate de o lumina atat de densa, incat se confunda cu bezna cea mai groasa - de mult as fi fost un om mort. Cateodata, ma mira ca rezist; alte dati mi-as dori ca totul sa se termine in urma unui scurtcircuit: sa cad, sa cad, sa cad; tarziu insa ma regasesc, cel putin deocamdata, pregatita sa reincep totul, neclatinata in convingerea ca, in esente, viata este amara, incredibila, atroce, atroce, si tot timpul, absolut tot timpul, fantastica!! Sunt un om viu, viu pana la destramare, Iolanda; sunt un om viu, obositor- incredibil-inrobitor-descurajant-fantastic-innebunitor de viu. "Spun eu, si lumea incepe sa fie!" Liuba, mama mea spune ca acolo unde apar eu, lucrurile se urnesc din loc.
Minunat! Esti pentru ea probabil un magic prestidigitator. Aura Christi, poti vorbi despre cea mai mare suferinta si cea mai mare bucurie pe care ni le da literatura?
Sa incep cu suferinta, intrucat ea imi este mai familiara; e mai profunda, mai rapace, mai lacoma, mai vie, mai scormonitoare, mai definitiva (oho, ma recunosc!); te azvarle in tine insuti cu brutalitate, fara negociere. Suferinta mea cea mai mare vine din intensa spaima - traita de cateva ori pe an de a nu-mi pierde ochii In prima tinerete am avut parte de experienta - traumatizanta a unei miopii galopante. Izolarea, singuratatea, incapacitatea de adaptare, darul de a avea o meserie atipica, neburgheza - sunt alte suferinte, care, din timp in timp, se transforma surprinzator in bucurii.
Cea mai mare bucurie adusa de literatura coincide cu constientizarea fortei de a te exprima, iar exprimarea, cand si cand, te conduce la intelegere. Eu scriu ca sa inteleg cine sunt, de ce sunt, pentru ce sunt, ce misiune trebuie sa duc la capat, de unde vin si de ce am forta de a suferi pentru o virgula (exagerez, insa foarte putin!, prietenul nostru, Ion Ianosi, stie la ce ma refer).
Ce ai aflat despre moarte citind si scriind literatura?
Moartea e secunda de secunda cu ochii pe noi, ii simt mirosurile, respiratia, vad felul gales-crud-iscoditor in care se misca, ne amusina, ne rasfata, torturandu-ne, tinandu-ne fata catre fata cu ea, nemernica, blanda, inevitabil seceratoarea - ca urmatoarea tentativa de a pricepe sa-mi fie curmata la jumatate. Important este cat reusesti - vorba lui Nicolae (Breban) - sa exprimi din ceea ce esti. In gradul cel mai inalt s-a exprimat Iisus. Urmeaza sfintii de litere: Shakespeare, Dostoievski, Nietzsche, Rilke.
"Contemporanul" este revista de care esti legata organic. As spune chiar ca iti traiesti viata in simbioza cu ea. Este dreptul tau la sacrificiu, este vazul, auzul, pipaitul, mirosul tau, insomniile tale.. Nu ai obosit?
Revista Contemporanul care apare dupa 1990 sub conducerea marelui romancier Nicolae Breban, cu subtitlul "Ideea Europeana" este una dintre cele mai vechi si prestigioase institutii, prin care s-a conservat constiinta nationala a poporului roman. In anul care, iata, da buzna peste noi, aceasta tribuna nationala implineste 125 de ani. Evident, asemenea institutii (putine, foarte putine in Romania) se afla deasupra guvernelor, deasupra partidelor politice, a jocurilor de culise, a sforariilor circumstantiale. La cei 125 de ani, aceasta revista nationala (luata sub egida sa de Fundatia Culturala Ideea Europeana) se clatina.
Cat costa editarea ei lunara?
Editarea in formula lunara a revistei costa circa un miliard si jumatate de lei vechi. Ministerul Culturii ne asigura 10/15 la suta din aceasta suma bani, e adevarat, vitali, insa departe de a fi suficienti; in plus, acestia vin cu o regularitate demna de alte cauze, am spus si cu alte prilejuri si voi repeta acest adevar cu impardonabile, absolut nejustificate intarzieri.
Ministerul Culturii doarme un somn de prunc fara vise?
La Ministerul Culturii se intampla lucruri stranii. In esenta, inexplicabile. Aceasta institutie a desfiintat incredibil - Departamentul Cultura Scrisa, dupa cum bine stim cu totii.. Da. Iolanda draga, cultura scrisa - constiinta vie care transcende o natiune este inghesuita, de necrezut, nu?, de spectacole si de evenimente. Ministerul Culturii (ma refer la toate administratiile postdecembriste, fara nici o exceptie), asadar, duce o politica anticulturala, in esenta antinationala; o politica de indiferenta crasa fata de valorile vii ale culturii romane; e literalmente un genocid ce se intampla, genocid (imi aleg bine cuvintele) care are ca tinta cultura vie si, repet, valorile vii, scriitorii vii. La Ministerul Culturii se intampla lucruri grave. Foarte grave. Faci rost de bani, iar ei au toata sansa sa nu ajunga la destinatie. Bunaoara, acum trei ani prin Hotararea de Guvern publicata in Monitorul Oficial nr.444/2002 (Bucuresti, 13 iunie 2002; Nr. 613; Proiectul "Contemporanul. Ideea Europeana" Promovarea imaginii externe a Romaniei) revista "Contemporanul. Ideea Europeana" urma sa fie finantata prin Ministerul Culturii cu 361,2 milioane lei. Acesti bani n-au ajuns niciodata la "Contemporanul", fiindca - stupoare! s-au pierdut pe culoarele contabile ale Ministerului Culturii. Pe urma, am avut parte de un control financiar din partea MCC, apoi de altul, din partea Curtii de Conturi. Da. Singura revista de cultura din tara care a suportat rigorile unei aspre revizii a Curtii de Conturi este revista noastra. De ce? Nu stiu.
Sunt strigate in gol. Poate le va auzi domnul ministru Adrian Iorgulescu, un compozitor de exceptie.
La ora actuala, in Romania un stat ultracentralizat sub dictatura, se aplica o liberalizare brutala, care va avea (are deja) consecinte dezastruoase in domeniul sanatatii, invatamantului si al culturii. A desfiinta un spital de alienati mintal, a inchide un orfelinat, a distruge o prestigioasa editura nationala, a arunca in strada o revista de mai bine de un secol, din motivul ca aceste institutii nu sunt rentabile (!), sunt acte - e in afara oricarei discutii! - de genocid.
Ai dreptate!.
Tari cu o cultura uriasa (de pilda, Franta, Germania, Spania, Rusia), nici vorba sa aplice liberalizarea in cultura. Francezii, nemtii, rusii, spaniolii isi respecta valorile, le propaga, le sprijina, lansandu-le, de secole, pe tot mapamondul. Guvernantii romani insa distrug valorile, distrug cultura, praf si pulbere fac din patrimoniul tarii, pentru ca Romania sa merite apelativul de Africa a Europei.
Nu mi-ai raspuns la intrebare. O repet: nu ai obosit?
Aceasta revista m-a lansat acum mai bine de un deceniu. Am crezut un timp ca e datoria mea s-o tin in viata. Si mai cred acest lucru.
Si daca nu erai tu cine o conecta la balonul cu oxigen?
Daca nu existam eu si, respectiv, echipa de la "Contemporanul"... (alcatuita din specialisti de inalta clasa, neremunerati sau platiti sub orice comentariu!), aparea un alt nebun dispus sa munceasca cate 12-14 ore pe zi, fara concedii, cu rare vacante, dispus sa infiinteze si o editura, sa nu plateasca autorii decat cu intarzieri sau deloc, pentru a tine in viata o institutie in care au publicat pe vremuri Arghezi, Nichita, Calinescu, Paleologu, Tudor Vianu si alte personalitati de prim rang; o revista care i-a debutat pe Manolescu, pe Blandiana....
Ce inseamna, dupa opinia ta, gloria literara? Ce forme are, ce nuante?
Sa fii recunoscut de scriitorii consacrati. Sa fii recunoscut de cei de nivelul tau. Sa fii publicat la prestigioase edituri din strainatate. Sa faci lecturi publice (evident, remunerate). Sa apara cronici la cartile tale. Sa fii "rasfatat", invitat la emisiuni TV dedicate culturii...
Gloria vine, Iolanda draga, cand una dintre putinele tale dorinte e sa fii lasat in legea ta. Dar, cine stie?, poate acolo, pe Aleile Clasicilor din Rai, mi se vor trimite si mie semne discrete, ca n-am trecut zadarnic prin lume. Noi, poetii, care ne-am hranit si din umbre, ramanem niste copii ai abisului. Poate, intr-un tarziu, vom afla ca am fost iubiti, insa, prinsi in durele jocuri absconse ale metaforei, n-am vazut asta; vom afla ca n-am fost ferecati in destin zadarnic. Cred in destinul meu literar. Cred in destinul cartilor mele.
Ce astepti in continuare de la propria literatura?
Vreau sa raman fidela idealurilor fixate in puscariile adolescentei. Vreau sa scriu si sa public ritmic, in pofida cultului sterilitatii dominant in Balcani. Vreau sa continui sa cred in destinul literaturii romane, care este o literatura majora.
Crezi in revenirea la clasicism (vorbesc de literatura), ca la o necesitate spirituala, ca la o nevoie de muzicalitate si de poveste? Va mai fi timp pentru povestit?
Am convingerea ca dupa acest ocol, se va reveni la clasicism, la ritm, la muzicalitate, la versul clasic, la forma fixa. Iar in ceea ce priveste epicul pur, romancierii se vor intoarce, dupa experientele (necesare, inapte insa de a da literatura majora) din ultimul timp, la romanul clasic, cu personaje-problema, cu dialog, descriere, actiune (nu foarte multa, totusi!), pentru ca noi ramanem vrem-nu-vrem niste mari copii care isi doresc o poveste pe indelete, in ritmuri lente (incete imi place sa spun), cu digresiuni eseistice, filosofice, cu personaje problematice, cu descrieri.
Ce-ti mai doresti?
Imi doresc sa am parte de liniste, timp si singuratate, ca sa pot incheia cel de-al treilea volum din ciclul epic "Vulturi de noapte", "Marile jocuri". Urmeaza psalmii mei, "Gradini austere". Apoi "Religia viului". si o alta carte, in care sper sa-mi trag sufletul: "Trei mii de semne"..
Scriu la cateva carti dintr-odata.
Pe primul loc e la tine poezia.
Sunt probabil, in primul rand, poet. Cat de vie e Tvetaieva! Tii minte acel vers care, in aceste clipe, pare a fi scris de mine: "Chiar si-n icnetul de dinaintea mortii eu voi ramane poet".
Sincer, nu mi-l amintesc acum, dar asta nu inseamna ca nu tresar in fata frumusetii lui.
Inchei cu un scurt poem semnat Aura Christi:
"Ah, cine ar fi banuit?
Cuvintele lui toate formasera-n fata un zid
negru, scanteietor, continand mortile-i repetate
si flamand, din ce in ce mai flamand"
(Elegia limitelor)

---

Despre autor: