Piesa lipsa din puzzle-ul lui Saramago

Jose Saramago face parte din acea tipologie a prozatorilor pentru care nici un cuvant nu este aruncat la intamplare in tesatura densa a textului. Impresia lasata de lectura unui roman al scriitorului portughez - castigator al Premiului Nobel in 1998 - este ca, daca dintr-o pura nesabuinta un cititor pus pe sotii ar avea puterea sa scoata un singur rand din naratiunea bine legata, tot universul parabolic si interiorizat al romanului s-ar destrama iremediabil.
"Eseu despre orbire" (Editura Polirom, traducere si prefata de Mioara Caragea, 2005) este al doilea volum al unei trilogii involuntare, alaturi de romanele "Toate numele" si "Caverna". Filonul comun al acestora este maniera parabolica prin care scriitorul, lipsit de revelatia adevarului deplin, cauta sa afle adevarata esenta a naturii umane. Apropierea de existentialisti este evidenta in prozele lui Saramago, daca privim din unghiul problematizarii filozofice, dar ea reprezinta doar un demers interpretativ. Materia naratiunilor sale surprinde prin concretetea situatiilor impinse la limita suportabilului, prin vertijul cu care omul lipsit de filozofie se apropie de limita.
Romanul surprinde reactiile umane in timpul unei epidemii de orbire. Dincolo de conotatiile sociale sau politice, evidente din primele randuri, individul izolat, celebrul "om fara insusiri", se afla in atentia prozatorului. Conditiile carantinei, asemanatoare celei mai crunte detentii, la care sunt supusi cei care orbesc, abjectia la limita animalicului in care ajung sa traiasca si, mai tarziu, cand intreaga omenire devine victima "raului alb", haituirea orbilor, in cautarea hranei sau a adapostului sunt privite cu fraterna compatimire.
Epica lui Saramago se tese lent si implacabil - naratorul insusi, asemeni unui corifeu de tragedie antica, avertizeaza ca fatalitatea faptelor nu poate fi oprita. Autorului nu-i lipsesc nici harul prevestirii, nici forta sentintei. Nu doar personajele sunt amenintate sa fie invaluite de o ceata laptoasa, ci povestea insasi, caci ea este urmarita cu un ochi interior, care traieste, la randul lui, iminenta bolii. Mai mult decat un procedeu stilistic la moda, fluiditatea frazei este, la prozatorul portughez, o maniera ingenioasa de constructie a acestui univers tactil. Naratorul reda intamplarile pe dibuite. Tonul sau profetic, ca si repetatele aluzii la propria orbire apropie fictiunea lui Saramago de registrul grav al tragediei antice. In fond, sunt refacute aici, din datele lumii moderne, care a pierdut de mult constiinta sacrului, marile teme ale cetatii si ale destinului.
Despre Greeneland
Publicat in 1932, "Expresul de Stambul" al lui Graham Greene (Editura Polirom, 2005, traducere de Alexandru Vlad) este considerat romanul care i-a adus cunoscutului prozator britanic celebritatea, mai cu seama in urma ecranizarii sale, doi ani mai tarziu, de catre regizorul Paul Martin. Autorul includea acest volum in randul asa numitelor "divertismente", naratiuni adresate unui public eterogen si comod, dar inzestrate cu rafinament stilistic. Cu toate acestea, razbate de la primele randuri o tensiune nascuta din ceea ce ramane nespus, prozatorul atingand, aparent in treacat, teme controversate de natura istorico-politica.
Actiunea romanului este construita liniar si pare concentrata in jurul unor toposuri elementare: trenul care leaga Ostende de Stambul si diversele gari in care se fac simtite tensiunile politice ale aparitiei nazismului si comunismului. Varietatea umana care populeaza aceste spatii ale trecerii este sugestiva pentru modul in care Graham Greene isi construieste fictiunile. Fiecare aparitie e memorabila si apartine unui curs bine definit in universul nascut din datele verosimilului si ale spectaculosului, cunoscut sub numele de "Greeneland". Mai multi eroi cu aspiratii si moduri de viata diferite se intalnesc in aceasta calatorie: o tanara dansatoare, o ziarista noncomformista, un afacerist evreu, un miltant al comunismului, o stilata dama de companie si un criminal. Toti traiesc experiente decisive, suporta consecintele unei lumi nesigure. Nota dominanta a naratiunii este data de contextul in care ele se misca, de climatul politic instabil, marcat de revolte inabusite si de lenta decadere a intregii societati.
Desi romanul este scris in registru grav, pentru unii dintre protagonisti destinul luand intorsaturi dramatice, jocul ramane unul de suprafata, sensibil psihologizat, histrionic in momentele de suspans si dulce naiv in cele de viata cotidiana. El pare chiar programatic construit dupa o reteta tipica, in care filonul politic, cel politist si cel amoros converg pentru a doza, dupa gustul publicului, aventura si erotismul, tensiunea si defularea, toate pe fondul unei lumi in declin.

---

Despre autor: