Concursul National de Dramaturgie (care nu se mai numeste "Camil Petrescu") s-a incheiat nu demult. Dupa lectura celor 66 de texte admise in concurs, juriul format din regizorii Gianina Carbunariu si Radu Afrim si criticii Mircea Ghitulescu, Doru
Concursul National de Dramaturgie (care nu se mai numeste "Camil Petrescu") s-a incheiat nu demult. Dupa lectura celor 66 de texte admise in concurs, juriul format din regizorii Gianina Carbunariu si Radu Afrim si criticii Mircea Ghitulescu, Doru Mares si Dan C. Mihailescu a nominalizat urmatoarele texte: "Chat" de Stefan Caraman; "Patru cepe degerate" de Mihai Ignat; "Subterranean Homesickness" de Irina Roxana Georgescu; "Experimentul lui Vili" de Nina Tintar; "Nimic mai mult" de Madi Lussier; "Balcania XX" de Horia Garbea; "Vitrina cu straini" de Olga Delia Mateescu; "Autorul" de Radu Herjeu; "Europa la purtator" de Cornel Udrea si "De-a v-ati ascunselea sau piesa fara sfarsit" de Florina Ilis. Dintre acestea, cu majoritate de voturi, juriul a stabilit ca premiul I sa-i revina lui Mihai Ignat, pentru "Patru cepe degerate", premiul II, Irinei Roxanei Georgescu, iar premiul III, lui Madi Lussier.
Cunoscut ca poet (si-a lansat ultimul volum, publicat la editura Vinea - o "continuare" a lui "Klein spuse" - saptamana trecuta, la Gaudeamus), lector la Universitatea din Brasov, Mihai Ignat e unul dintre nominalizatii concursului "Piesa anului 2003" de la Uniter: textul de atunci, "Crize sau o alta poveste de dragoste", a fost montat in versiune radiofonica la BBC si la "Teatrul radiofonic", a avut parte de lecturi si va fi pus in scena la Targu Mures. Cu o personalitate mai degraba de filolog decat de om de teatru (e o fire retrasa), Mihai Ignat are un simt unic al comediei incomode, chiar atunci cand scrie "pentru oameni obisnuiti", iar textele lui sunt dintre cele pe care un teatru al dramaturgiei incipiente - ca cea romaneasca - ar trebui sa le aiba in scena.
Ai fost pana acum cunoscut ca poet, si inca unul foarte bun. Catre dramaturgie se convertesc, de cele mai multe ori, prozatorii, nu poetii, cum se face ca preocuparea pentru textul de teatru a inceput sa ia, la tine, locul celei pentru poezie?
Pe de o parte as putea spune ca nu sunt chiar un caz singular, dat fiind faptul ca, de pilda, si Dumitru Crudu a inceput ca poet trecand la dramaturgie - asta daca n-as sti, dintr-un interviu, ca poetul basarabean a fost preocupat dintru inceput de teatru si ca poezia a reprezentat un interludiu. Pe de alta parte, in ce ma priveste, raspunsul e acesta: in primul rand, nu mi-a zis nimeni ca regula "din prozator se naste dramaturgul" nu are voie sa fie incalcata, asa ca pur si simplu am facut-o; in al doilea rand, cel mai important, de fapt: eu sunt... prozator. Un prozator amanat, ca sa zic asa. Chiar daca, in adolescenta, si eu, ca mai toti, am inceput cu poezia, obsesia mea era (si este) aceea de a scrie proza. Am inceput mai multe romane cu ani in urma, in perioada studentiei, dar lenea a fost mai puternica decat mine, asa ca textele au ramas in stadiul incipient, desi ele sunt imaginate deja ca intreg. De fapt, chiar asta e una dintre probleme: imi place sa spun, in gluma, ca nu-mi termin cartile de proza pentru ca... stiu cum se termina. Eu, unul, deja le-am "citit". O alta problema a fost faptul ca nu-mi "ieseau"... dialogurile. In consecinta, fie tindeam sa le evit (si atunci lenea mea se ducea naibii, ca trebuia sa umplu pagina cu text pana la refuz!), fie abandonam lucrul, in asteptarea unui moment in care dialogurile sa iasa firesti; dar o astfel de amanare strica prozatorului, care e un alergator de cursa lunga. Deci, pe mine lenea m-a facut poet: mi-a fost mult mai usor sa scriu poezie, pentru ca ea presupune un efort concentrat, de scurta durata, nascut dintr-un impuls mai mult sau mai putin obscur pe care simt nevoia sa-l "traduc" imediat si cu cat mai putin control din partea "ratiunii", desi evident ca intotdeauna aceasta si experienta scrisului si a lecturii si-au spus cuvantul. Tot lenea m-a dus la teatru: textul din pagina e inca unul "rarefiat", ajungi repede la capatul paginii printr-o serie de replici, mai ales daca sunt scurte (si alea scurte imi plac cel mai mult!), ca sa nu mai spun ca in cateva zeci de pagini poti, daca te tine cureaua, sa construiesti un intreg univers uman, cateva personaje, o tema si chiar o poveste; pe cand in proza, in roman cel putin (si pe mine romanul ma preocupa), trebuie sa umpli pagina, trebuie sa "duci" macar o suta si ceva de pagini... oho, munca grea, ce mai!
Lasand nu gluma, ca nu glumesc, ci aceste aspecte deoparte, trebuie sa marturisesc ca au existat si alte provocari in urma carora am trecut la teatru: m-au stimulat reusita unor Dumitru Crudu sau Saviana Stanescu (autori de poezie si ei), concursurile Uniter-ului ori ale Ministerului Culturii, precum si indemnurile colegului meu Alexandru Musina - si astfel am scris primul meu text, o parodie cu accente dramatice si livresti avind in centru un cuplu "mitic": Romeo si Julieta. Faptul ca, initial, piesa mea nu a trezit decat interesul unor colegi de "dascalie" filologica, plus ideile care circulau in aer si care sugerau ca se cauta, atata cat se cauta, piese pe teme si cu personaje contemporane, m-au determinat sa continuu. Astfel ca de la a treia piesa, "Crize sau inca o poveste de dragoste", cred ca ma puteam considera fara dubii dramaturg. Dar poate ca eram deja de la prima, "Postludiu sau Ro & Ju au picioarele reci", dat fiind ca de curand am gasit actori si regizori interesati s-o joace si s-o monteze.
Traseul tau, de la primele texte pana la acest premiu, a fost destul de lung, si nu pentru ca piesele tale de la-nceput nu ar fi fost foarte bune. E obligatoriu un astfel de drum meandric pentru ca un dramaturg sa poata ajunge in atentia oamenilor de teatru, mai ales daca el vine din alt domeniu decat cel al practicii de scena?
Foarte exact, drumul meu ca dramaturg a inceput in toamna lui 2001, cand am pus pe hartie textul amintit, fara sa fie precedat sau anuntat de vreo alta experienta a scrisului de aceeasi factura. Deci, daca ma gandesc bine, patru ani s-ar putea sa nu fie chiar asa de multi, mai ales ca pe la jumatatea lor eram deja jucat la BBC. Dar daca imi amintesc ca BBC-ul e in Anglia si ca singurele spectacole din Romania sunt varianta radiofonica a lui Gavriil Pinte si spectacolul-lectura al Corinei Oprea, atunci lucrurile nu mai arata asa de bine. Evident ca, in principiu, nu e obligatoriu un astfel de drum sinuos, dar mi-e teama ca, la noi cel putin, asa merg lucrurile, intr-adevar mai ales atunci cand autorul de teatru vine din alt domeniu. Si pot sa avansez si o explicatie, la care am ajuns tocmai parcurgand acest traseu relativ lung: regula (care nu inseamna ca nu are exceptii, de asemenea intalnite de mine, cum ar fi Alina Nelega, Corina Oprea si alti cativa) pare sa fie aceea ca un text care nu are "atasat" de el un autor, are sanse mici de a trezi interesul. Lucrul asta mi se pare cel mai grav. S-ar putea sa pacatuiesc prin generalizare si sa-mi pun bete-n roate facand declaratii "nestrategice", dar asta e adevarul. Cu siguranta exista si alte cauze ale parcursului "meandric" dintre text si scena, dar aceasta mi se pare cea mai importanta. Se pare ca e nevoie, din pacate, sa-ti fie vazuta fata, sa bei o cafea, o bere (sau, Doamne fereste, un "Uzo"!) cu regizorul sau cu directorul de teatru, ce stiu eu, ca sa fii luat in seama. Imi pare rau s-o spun, dar, cu exceptiile de rigoare, asa par sa mearga lucrurile. Una dintre dovezi sta tocmai in faptul ca textele mele sunt nominalizate sau chiar castiga concursuri de gen, dar nu reusesc sa ajunga pe scena (e drept, acum lucrurile par a se schimba, si nu e vorba doar despre posibila montare de la Timisoara, caci actorul Nicu Mihoc s-a inhamat, cu un entuziasm care ii face cinste, la montarea "Crizelor", spectacol ce va avea premiera in decembrie la Teatrul 74 din Targu Mures). Ma intreb, ca sa dau inca un exemplu: cum de piesa cu pricina a fost transpusa in varianta radiofonica la BBC Londra pur si simplu doar pe baza interesului fata de text, fara ca eu, autorul, sa pun piciorul in Anglia? Bineinteles ca se pot gasi si alte explicatii, s-ar putea sa fiu nedrept, bineinteles ca nu am pretentia infailibilitatii textelor mele si ca sunt constient de utilitatea acelei metode care presupune lucrul direct pe scena, impreuna cu regizorul si actorii. Dar cum sa ajung la acest nivel al implicarii, daca nici textele initiale, nefiind proaste, nu sunt luate in seama? Daca te duci, cum am facut eu la un moment dat, in naivitatea mea, direct la un regizor, la un director de teatru sau la un secretar literar, cu textele sub brat si le propui spre lectura, esti privit ciudat, ca si cum te-ai purta necuviincios (apropo, ca sa evit astfel de situatii, caut un agent literar; dar gasesti asa ceva in Romania!?). Asa ca, dupa cateva astfel de experiente, am ramas la "derizoria" ocupatie de a trimite piese la concursuri, unde, culmea, am parte de nominalizari sau, iata, acum, de premii, ceea ce oricum nu reprezinta o garantie a montarii. Se pare ca e nevoie sa-mi trimit textele la Londra ca sa fiu jucat fara sa mi se stie culoarea ochilor. Se pare ca trebuia sa fiu un autor strain (sau roman, dar stabilit si jucat in Occident) ca sa pot ajunge mai usor pe scenele noastre. Si astfel trag concluzia ca tot prozatorul e mai castigat, fiindca are posibilitatea de-a ajunge mult mai repede la public, nefiind dependent de atatia intermediari pe cat este dramaturgul.
Fata de "Crize", piesa cu care ai fost nominalizat la Premiul Unitext, "Patru cepe degerate" e un text mult mai "popular", cu o miza mai accesibila. Ti-ai propus cumva exersarea unei scriituri mai lejere, sa zicem, ca textele tale sa devina mai usor de receptat?
Nu stiu daca diferenta dintre "Crize" si "Patru cepe degerate" e chiar atat de mare sub acest aspect, caci nici cea dintai nu e o piesa "grea", cu "metafizica" sau mai stiu eu ce miza abisala, nici cealalta nu are o "usuratate" atat de mare pe cat o sugereaza termenul "popular". Insa, daca tot ai adus vorba, trebuie sa spun ca, exceptand primul meu text, cel cu Romeo si Julieta, intotdeauna am urmarit acest aspect, al unei receptari cat mai usoare, fara ca asta sa insemne ca am reusit intotdeauna sau ca am coborat stacheta pana la nivelul prostului gust, al efectelor ieftine. Eu nu scriu pentru critici si nici pentru istoria literaturii romane. Eu scriu - sau macar incerc sa scriu - pentru spectatorii "obisnuiti". Cel mai bine m-am simtit atunci cand spectatori "oarecare", dupa auditia radiofonica sau dupa spectacolul-lectura al "Crizelor", mi-au marturisit, cu o emotie care aproape ca e suficienta pentru justificarea existentei tale de dramaturg, ca si lor li s-a intamplat asa ceva, ca si ei vad lucrurile in acest fel. Nu neg necesitatea criticii de specialitate, sa ne intelegem, dar tinta mea majora in teatru este publicul.
Ce fel de teatru iti doresti sa nasca dramaturgia ta, in momentul in care ea va ajunge pe scena (de pilda, pentru "Patru cepe...", pe cea de la Timisoara)?
Nu cred ca e bine sa-mi doresc doar un anumit mod de transpunere scenica. Totusi, in principiu vorbind, mi s-ar parea fireasca o montare in spiritul, in logica piesei, nu una care rastalmaceste textul, asa cum prefera unii regizori care inteleg montarea atenta la text ca pe o servitute rusinoasa sau aceia care desconsidera din start (ca sa nu zic a priori!) dramaturgul roman. De aceea mi-ar placea, ca veni vorba, sa-mi monteze piesele un regizor ca Vlad Massaci, al carui "Shape of Things" mi s-a parut excelent si care, intr-o "Dilema veche" de anul acesta, declara, spre placuta mea surpriza, ca e dependent de autor si de actor (intr-un sens pozitiv, evident) si ca atunci cand monteaza un text, vrea "sa se inteleaga autorul". In fata unui asemenea regizor ma inclin, un asemenea regizor imi da justificare ca autor de teatru - iar nu unul care imi spune ca textul e un pretext. Daca textul e un pretext, atunci nu stiu de ce mai e nevoie de dramaturgi sau, oricum, de dramaturgi in viata. Sa mi se comunice si mie ca dramaturgul a murit, ca sa nu ma mai canonesc cu teatrul si sa trec la proza...
Cat priveste acest moment si, sa zicem, aceasta piesa ultima (insa e valabil si pentru "Crize"), as vedea o montare care sa dea acces unui public mai larg, nu aceluia, cam snob, care dincolo de Ionescu si Visniec, nu mai vede altceva - de fapt nu mai indrazneste sa vada altceva. As merge pe mana simplitatii si a constructiei unei traiectorii eminamente psihologice si realiste, evitand simbolicul, metaforicul, expresionismele si, nu in ultimul rand, cabotinismul. Ceea ce nu inseamna ca nu se pot ivi variante regizorale care sa-i dea piesei conotatii pe care eu nu le vad; intrebarea ar fi, in ce masura asta n-ar duce la deformarea sensului fundamental al textului.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.