Dupa Ayatollahi, intunericul?

Neasteptata victorie a lui Mahmud Ahmadinejad in alegerile prezidentiale care au avut loc in Iran intre 17-24 iunie anul acesta marcheaza succesul unui bloc sociopolitic condus de pasadaran si de basiji, fortele armate paralele ale revolutiei islamice, si a scos la iveala criza de putere a Ayatollahilor. Cei opt ani de presedintie ai lui Mohammad Khatami (1997-2005), exponent al elitelor reformiste, precum si precedenta presedintie asigurata de conservatorul moderat Rafsanjani, i-au dezamagit pe cei care sperau intr-o tranzitie linistita, dirijata de catre potentatii religiosi. Mai ales ca nici prapastia cascata intre Iran si lumea occidentala nu s-a redus. Intr-o tara care, in urma cu o suta de ani, si-a creat singura o constitutie relativ avansata, plamadita cu ajutorul unor idei moderniste in timpul dinastiei Pahlavi (1925-1979), avand in prezent o populatie din care doua treimi constituie barbatii, lipsa oricaror orizonturi, creata de deziluzia pe care au produs-o reformistii, a redus miscarea progresista la o stare de apatie. Acum regele teocrat e gol! In arhitectura institutionala baroca a Republicii Islamice, fondata pe domeniul clerului si pe multiplicarea structurilor religioase autocratice cu organisme electorale, victoria membrilor pasdaran eclipseaza puterea Liderului Suprem al Revolutiei, Ayatollahul Ali Khamenei, care nu detine nici carisma, nici autoritatea de care s-a bucurat Khomeini. Teoretic vorbind, acesta exercita puterea suprema in viata iranienilor, dar, in realitate, nu este altceva decat un personaj omnipotent. Ali Khomenei ratifica mai mult si decide mai putin. Si cu cat presedintele Ahmadinejad lanseaza atacuri violente la adresa "Marii Satane" si a subordonatilor sai "Sionisti", cu atat se diminueaza spatiile de manevra de care se bucurau Khameini si Rafsanjani. Intr-un regim in care legitimitatea este conferita de sentimentul profund anti-american si anti-israelian, Ahmadinejad este constient de faptul ca nimeni, cu atat mai mult autoritatea suprema, nu se poate prezenta in fata dusmanului cu o atitudine ingaduitoare.
Dinamicile politice interne se leaga de realitatea strategica regionala. O realitate in care Iranul se simte tot mai incercuit. In ultimii patru ani, a vazut soldatii americani campand la frontierele Iranului, in Afganistan si Irak. Iar relatiile cu alte puteri din zona - Arabia Saudita, Pakistan si Turcia - sufera si ele de frictiuni care dateaza de multa vreme (minoritatile siite ce s-au stabilit in zonele bogate in petrol ale Sauditilor, intelegerile turco-israeliene si alianta stabilita intre Ankara si Washington, turbulentele provocate de traficul de droguri parcticat la granita dintre Iran si Pakistan), dar si ostilitati mult mai recente cauzate de deschiderea manifestata de regimul din Pakistan, al lui Musharraf, fata de Israel. Prietenul Iranului, Siria, s-a retras din Liban, in vreme ce ONU este angajat in dezarmarea militiilor siite libaneze ale Hezbollah, bratul lung al Teheranului la granita cu Israelul.
Sigur ca Iranul poate conta pe convergente energetice importante: cele cu Rusia, care vad porturile Persiei ca pe un mijloc ideal pentru comercializarea unei cote semnificative a resurselor sale energetice, cele cu China si India, aflate in cautare de petrol si gaze, oriunde s-ar putea gasi. Cu toate acestea, Ahmadinejad este pregatit pentru ce este mai rau, convins ca in urmatoarele luni Israelul ar putea recurge la forta pentru a impiedica Iranul sa isi dezvolte programul nuclear.
Pana la acel moment, este, oare, Ahmadinejad luat in serios si, pana la acel punct, poate fi el controlat? Sanctiunile cu care ameninta americanii si europenii ca raspuns la anunturile facute de regimul de la Teheran vor sfarsi prin a leza, mai presus de orice, interesele Occidentului, avand in vedere ca in marele joc al geoenergiei, acum in curs de desfasurare, este greu de imaginat ca rusii, indienii si chinezii vor abandona Iranul, tara care este al treilea mare exportator de petrol si al doilea de gaze, din lume. Pe de alta parte, Bush nu pare astazi capabil sa deschida un alt front in Orientul Mijlociu, chiar daca si-ar dori acest lucru. Pe scurt, daca Ahmadinejad doreste bomba, el va realiza acest proiect. Doar daca nu cumva, in ultima clipa, va obtine promisiunile geopolitice si economice dorite. Sau doar daca nu cumva, Ariel Sharon, mai mult sau mai putin sub acoperirea americanilor, va face in asa fel incat sa obtina controlul asupra armelor.
Copyright: Heartland - Eurasian Review of Geopolitics, a world partener of Limes - Rivista Italiana di Geopolitica

---

Despre autor: