Marea dilema: pestele sau undita

Ne apropiem de un an in care nu ne va fi mai usor. Dimpotriva, ne va fi mai greu. Pentru ca acum se aleg apele. Dupa 365 de zile, la sfarsitul lui 2006, vom sti exact pe ce drum vom porni.
Cred ca vom sti mai repede. Marea batalie pentru admiterea in Uniunea Europeana se da in aceasta iarna. Un hop va fi raportul din primavara al Comisiei Europene. Daca asta-vara nu ne-am facut sanie, poate ca in aceasta iarna ne vom face car.
Framantarile sociale din acest sfarsit de toamna cu dinti de iarna ne atrag atentia ca vom mai avea un hop de trecut, in plan intern. Cum traiesc profesorii, medicii, functionarii publici, populatia in general - iata problema. Poate fi rezolvata?
Ani in sir romanii au visat o bunastare imposibila, schitata pe baza unor imagini razlete adunate de prin reviste si filme occidentale. A venit insa timpul sa visam o bunastare pe care s-o putem infaptui noi, cu mijloacele noastre, in conditiile noastre. Nu vad insa cum ar putea fi rezolvata problema in 2006. Speranta de a ajunge la bunastare inainte de integrarea noastra in Uniunea Europeana ar fi un rau sfetnic. Viata nu curge cum vrem noi, ci pe fagasul ei real. Mai ales ca am epuizat, deja, toate resursele ce presupun o incercare disperata de a trai mai presus de puterile noastre. Sacul a ajuns la fund si e vremea sa ne dezmeticim.
Ce sa intelegem? Ca populatia nu mai are rost sa astepte schimbari in conditiile de viata, pentru ca ele nu vor veni?
Din 2000, an de an, conditiile de viata au cunoscut imbunatatiri. Produse insa cu incetinitorul. Dupa 15 ani de tranzitie, nu am reusit sa conturam decat un sistem economic conjunctural, dominat de o eficienta modesta si de absenta competitivitatii. Multe intreprinderi produc pierderi in loc de profit. Acum a sosit momentul sa se puna punct. Boala s-a agravat si interventia chirurgicala nu mai poate intarzia. Operatia va fi grea, dar trebuie facuta radical in 2006. Pentru ca, din anul 2007, sa incepem sa urcam.
Dar nu cumva traim intr-o realitate paradoxala? Se face mult caz, astazi, ca in societatea romaneasca sunt prea multi bani. Totodata, salariatii se plang ca au salarii mici. Si cred ca sunt indreptatiti. Care este adevarul? Societatea noastra are sau nu are bani multi? De altfel, chiar a inceput o dezbatere legata de aceasta tema si am auzit analisti care spun ca este ridicol, astazi, sa spui ca Romania are surplus de bani. Cred ca merita sa incercam sa detaliem lucrurile.
Ne confruntam cu un paradox. In Romania sunt bani multi. Dar romanii au bani putini. Mai departe, nu e nevoie de analize specializate pentru a afla ce se vede cu ochiul liber. Si anume, ca in Romania castigurile din munca sunt prea mici. Salariul mediu net pe economie abia daca echivaleaza, in valuta, cu 200 de euro.
Cum e la altii? O analiza comparativa ar fi binevenita. Caci, daca si la altii ar fi la fel, am putea da vina pe conjuncturi internationale. Sau macar regionale. Dar nu e la fel.
Nu cred ca ar fi relevant sa privim prea departe. Privind insa in jurul nostru, in tari cum sunt Cehia, Ungaria sau Polonia, vom vedea ca salariul mediu este de doua, de trei sau de patru ori mai mare decat in Romania. In Slovenia, bunaoara, a trecut deja de 1100 de euro. Asa ca e cazul sa lasam in pace conjuncturile externe. Salariile romanilor sunt derizorii fiindca la noi, din considerente populiste, ani in sir au fost ignorati factori care pretutindeni in lume aduc bani: productivitatea, eficienta si, mai ales, competitivitatea. De unde, atunci, resurse pentru salarii mai mari? E cert ca nu vom avea salarii mai mari daca nu ne vom schimba comportamentul fata de cei trei factori. Si daca vom continua sa toleram, intre marile deficite pe care le suporta romanii, pe cel al balantei comerciale, al balantei de plati, si un deficit de performanta. Ceea ce inseamna ca, in Romania, castigurile din munca nu ar putea sa creasca prea mult fara sa ne alegem cu un spor de inflatie.
Dar noi suntem in economie de piata. Asa ca, in consecinta, salariile sunt diferentiate de la o companie la alta. Si in companiile private multe salarii cresc. Substantial chiar.
Intocmai. Numai ca putine companii pot fizic sa acorde fonduri de salarii cu mult peste capacitatea tarii de a plati munca.
Auzim voci din Guvern, voci din Banca Nationala, voci ale unor analisti financiari, care sustin ca in tara sunt bani multi. Cum adica, tara are bani si totusi e zgarcita cu salariatii ei? Are bani si ii tine in punga, in timp ce numeroase categorii de salariati cer salarii mai mari si Guvernul nu accepta sa le dea? Sau le da profesorilor dupa o greva de patru saptamani?
Ca sa intelegem aceasta suita de negatii - sunt bani si Guvernul nu accepta sa raspunda favorabil solicitarilor salariatilor - ar fi util sa vedem cum circula banii in societatea noastra. Toata lumea stie: emisiunea monetara este prerogativa a Bancii Nationale. Dar BNR face bani in anumite limite. Bunaoara daca banii sunt acoperiti cu munca. Sau daca are in contrapartida o intrare de valuta in tara. Dar banii nu se duc direct in economie. Si nu ajung oricum in economie. Iata de ce multe fabrici nu-si platesc impozitele fiindca n-au bani. Sau: salariile aduc impozite mari numai cand se numara procentele; cand se trece insa la numararea banilor, se vede ca ei sunt ridicol de putini. De ce nu avem in economie mai multi bani? Simplu: pentru ca nu pot fi justificati mai multi. Banii de la Banca Nationala devin bani adevarati abia dupa ce trec printr-un alt proces de fabricatie: cel din economia reala. Un adevar pe care Eminescu il exprima cu exactitate inca in 1880. El scria: "Se imputineaza munca? E obligatoriu sa se imputineze si banii". Asa ca adevaratele fabrici de bani sunt in economia reala. Una dintre cele mai prolifice, pe care tarile dezvoltate mizeaza din ce in ce mai mult, poarta un nume la moda astazi: serviciile. Avem si noi o astfel de fabrica. Dar inca nu a fost restructurata.
La noi sunt bani putini si pentru ca se produc putine servicii.
Cum adica se produc... servicii? Nu e ceva lipsit de sens? Noi am invatat ca productia e productie, cu cele doua sectoare de baza: primar si secundar. Cat priveste serviciile... ele sunt doar servicii. Sectorul tertiar al economiei.
Decenii la rand am fost invatati sa judecam asa. Vechile carti de economie, marxiste, scriau ca serviciile nu produc. Ele doar "vantura" productia. Ei bine, asa gandeam pe "stil vechi", in Sistemul Productiei Materiale. Istoria, astazi, refuza acest sistem. Tocmai din cauza ca nu reusea sa vada dincolo de productiile de otel, de petrol, de masini, in general de lantul industrial-agrar. Serviciile nu erau considerate productie pentru ca adeptii "SPM" nu si le puteau imagina decat incapabile de a realiza venit national. Se spunea fara echivoc: serviciile doar redistribuie venitul national. Din aceasta cauza au si ramas in urma, la noi, comertul, turismul, transporturile, telecomunicatiile, serviciile in general. Pentru ca am continuat sa credem ca nu aduc venit national.
Si care-i adevarul? Fac bani sau doar ii vantura?
Viata moderna a infirmat aceasta prejudecata extrem de pagubitoare. Economia, in Uniunea Europeana, in alte zone dezvoltate, a inceput sa fie judecta in "stil nou". Sistemul Productiei Materiale, invechit, invaluit in mituri si tot mai mult infirmat de mersul lumii, a fost abandonat. Potrivit noului model - Sistemul Conturilor Nationale -, pe care l-am adoptat si noi, serviciile sunt productie si aduc venit national. In practica, insa, lucrurile se misca greu. Cat priveste serviciile, ele nu sunt inca incurajate, fiind tinute in continuare la marginea economiei. Din acest motiv, ne aduc bani putini. Si pentru ca ele fac bani putini, statul incaseaza bani putini, iar societatea ramane saraca.
Dar fabricile? Nu fabricile sunt marile producatoare de bani?
Nicaieri, in tarile dezvoltate, fabricile nu aduc mai multi bani decat serviciile. Dar aduc si ele bani. Multi. Normal ar fi fost ca si la noi intreprinderile statului, de fapt toate intreprinderile economice sa se fi constituit deja in unitati producatoare de profit, care sa alimenteze cu fonduri intreaga societate, incepand cu spitalele si scolile. In fapt, insa, foarte multe dintre ele s-au transformat in unitati de asistenta sociala, in care se acorda salarii neacoperite cu productivitate si se produc pagube tot mai greu de acoperit prin cifre de afaceri rezultate din preturi umflate artificial. Efectele dramatice ale acestei realitati, ce lovesc intreaga economie si intreaga societate, sunt inflatia inca mare, caci o inflatie de 8 la suta e mare, dobanzile inca inalte, chiar daca scad, deficitele impovaratoare si, mai ales, dificila recastigare a credibilitatii in mediul extern. Iesirea din aceste capcane a devenit o problema foarte grea. Dar va fi tot mai grea, chiar insuportabila, daca vor interveni alte amanari. Vremea pentru o succesiune fireasca a etapelor reformei economice s-a epuizat. Avem nevoie, acum, de mecanisme de piata specifice unor actiuni in forta, care sa blocheze motoarele neperformante din economia noastra si, in acelasi timp, sa mobilizeze resursele de care dispunem pentru a asigura buna functionare a motoarelor performante. Numai asa va fi formata o masa critica de schimbare, care sa asigure un raport normal intre castigurile si pierderile din economie. Din cauza intarzierii reformelor, economia noastra a pierdut cea mai mare parte a resurselor sale de imunitate, care de altfel niciodata nu au atins un nivel optim.
Trebuie sa existe o iesire. Vad, astazi, ca atentia economistilor se indreapta catre noul sistem, in extensie, al pietelor libere. Sistem care, la noi, nu are inca experienta. Si nici nu si-a format reflexele necesare unei bune functionari. Pretutindeni, in lume, in tarile dezvoltate, desigur, sistemul de piete libere functioneaza la fel ca un calculator electronic. Inteligenta calculatorului depinde de calitatea programelor. El face numai ceea ce a fost invatat sa faca. La noi, insa, atata vreme cat, in reteaua pietelor, s-au interpus institutii ce privesc si inapoi, nu numai inainte, cu tentaculele tocite, uitandu-se piezis catre legea cererii si ofertei, este normal ca motoarele economiei sa se gripeze. Si pietele sa se mai lase inca influentate de dictatul administrativ. Cum scapam din aceasta capcana?
Nu-i tocmai usor. Mai ales ca, spre deosebire de economisti, producatorii - cu deosebire cei din sistemul de stat - sunt atrasi de solutii simplificate. Chiar simpliste. Ei sunt obisnuiti sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, incurajand astfel mentinerea unei oferte restranse. Desi cererea solvabila creste. Tot mai mult. Salariile insa nu pot creste prea mult. Pentru ca o productie lipsita de capacitatea de a fi eficienta nu are cum sa justifice alt nivel de castiguri, mult mai inalt. Piata, fiindu-i incalcate legile, s-ar razbuna cumplit. Cum a si facut-o de multe ori. Acum, si Guvernul, si FMI, si analistii economici se tem de cresterile de salarii. Fiindca ar putea sa reaprinda inflatia.
E indreptatita teama ca ne-am putea trezi cu dezechilibre mari daca ar creste salariile pe toate treptele?
Un raspuns monosilabic (da sau nu) n-ar rezolva lucrurile. E nevoie sa nuantam. Realitatea e dramatica: romanii au salarii extrem de mici. Un salariu mediu lunar se mentine in jurul echivalentului a 200 de euro. N-are nici un sens sa facem comparatii. Romanul asteapta, nu de azi-de ieri, ci de prea multa vreme, sa-i creasca veniturile. Cu salarii mici, masa mare a salariatilor din tara noastra isi leaga executia bugetului de familie de ziua in care "se dau banii": in aceasta zi se fac cumparaturi, se platesc datorii, se achita notele de plata la telefon, chirie, intretinere si asa mai departe. E limpede: romanilor nu le ajung banii de la un salariu la altul...
Salariile romanilor fiind atat de mici - si prin urmare neindestulatoare -, de ce ar fi rau daca ar incepe sa creasca substantial? La urma - urmei, o leafa mai buna n-ar fi un stimulent pentru o munca de mai buna calitate? Si inca un fapt: economia da semne de inviorare si asta o recunoaste si FMI. Chiar intreprinderi din sectorul de stat au inceput, vrand-nevrand, sa se intoarca cu fata spre piata. N-ar fi timpul ca si salariile s-o ia in sus?
Din nefericire, ce s-a infaptuit e inca prea putin. Pentru o crestere generalizata a salariilor ar fi nevoie de o innoire radicala si generalizata a comportamentului companiilor, investitorilor, comerciantilor si al salariatilor. Dar pana acolo mai e ceva drum inca neparcurs.
Va propun sa mergem in continuare in cautarea surplusului de bani. Am vazut ca nu avem cum sa-l gasim in economia reala. Il gasim la populatie?
Dincolo de un pol al bunastarii, ce nu acopera nici macar 20-25 la suta din populatie, romanii au bani putini. Foarte putini. Desigur, in comparatie cu preturile de pe piata. Consecintele sunt dramatice: o piata mare, de 22 de milioane de consumatori, mentine un consum inca restrans, chiar daca in crestere exploziva. Si nu e un paradox. Grav e altceva: castigurile astea, mici, sunt mari in comparatie cu eficienta muncii. Explicatia? Numeroase intreprinderi romanesti n-au profit. Salariile mici, pe care le platesc, sunt in realitate... mari, fiindca aceste intreprinderi nu castiga bani, ci pierd. Aceasta e starea de fapt in economia noastra. O economie cu putine afaceri prospere, cu multe oferte care nu corespund cererii, cu intreprinderi pentru care rentabilitatea e inca un vis. Asa ca, desi in Romania se castiga mai mult decat se munceste, populatia n-are bani.
Dar nu toate intreprinderile fac risipa. Sunt si intreprinderi bune in tara asta.
E adevarat. Numai ca, in conditiile intarzierilor in procesul de restructurare si privatizare, e tot mai greu ca risipa sa fie evitata. Risipa, deci costurile mari, productivitatea mica, productia in scadere, furturile, pe scurt valoarea adaugata negativa. Fiindca diferenta intre cheltuieli si incasari, in loc sa fie cu semnul plus, cum ar fi normal, e de multe ori cu semnul minus. Salariile cresc totusi, uneori de la o luna la alta, fara a fi insotite de mai multa productivitate si de mai multa eficienta. Asa se ajunge la o iluzie. In intreprinderi, nu se mai poate obtine profit decit prin explozia preturilor. Prin inflatie, asadar. Numai ca, pe o astfel de cale degeaba se maresc salariile. Degeaba se fac indexari. Pentru ca tot ce primeste in plus salariatul, de la casierie, cheltuieste in piata si nu se alege cu nimic. Numeroase intreprinderi romanesti, in loc sa invete sa-si organizeze bine munca si sa castige din eficienta economica, s-au obisnuit sa scoata profit numai din cresteri de preturi. Unde s-a ajuns? Ori de cate ori, in economia reala, apar mai multi bani... ei sufla in panzele inflatiei. In acelasi timp, afacerile si investitiile se inmultesc incet. Aici e problema: lipseste capacitatea multor intreprinderi de a asigura o oferta de bunuri si servicii pe care s-o recunoasca piata.
Banii nu-s, asadar, nici la populatie. Am vazut si eu asta consultand statistici referitoare la conditiile de viata ale populatiei. Din Romania, desigur. Sunt surprinse aspecte ale dinamicii nivelului de trai: conditii de locuit, conditii de munca, sanatatea, educatia, patrimoniul gospodariilor, calitatea vecinilor, calatorii, vacante. In Romania, o buna parte a populatiei, mai mult de 30 la suta, are un nivel de instruire cel putin mediu: peste 25 la suta dintre romani au absolvit liceul sau cursurile postliceale; peste 6 la suta au absolvit cursuri de invatamant superior. Concluzia fiind ca, pentru ei, educatia constituie o conditie in asigurarea unui standard de viata mai ridicat. Totusi, acest standard inalt intarzie sa apara.
Bine spus: "o conditie". Pentru ca nu-i si o garantie. Daca ii avem in vedere, bunaoara, pe absolventii invatamantului superior, clasa celor 6 la suta, vom observa ca pentru multi dintre ei diploma universitara mai are valoare doar daca le deschide calea spre indeletniciri care sa-i ajute sa faca bani. Altfel, sunt gata s-o puna la pastrare si sa se apuce de treburi pentru care nu-i nevoie de prea multa stiinta de carte. Cateva zeci de mii de "diplomati" au o unica preocupare: cum sa obtina bani. Conditia muncii superioare, de profesor, inginer, economist, daca-i legata de un salariu neindestulator, nu numai ca nu-i fascineaza, dar nici macar n-o mai gasesc acceptabila. Ei gandesc ca afirmarea sociala le-o asigura numai puterea banilor. Si ca singura morala in care merita sa creada este inavutirea.
Iata o drama: intr-o societate schingiuita de lipsuri materiale, creste numarul absolventilor universitatilor ce nu se mai dau in vant dupa cariere profesionale. Dar si mai dramatic e faptul ca nu-s deloc putini cei ce nu mai dau prea mare importanta comportamentului sanatos. Carierele ce-i fascineaza sunt acelea in care se poate face rost de bani, indiferent pe ce cai.
Priviti ce se intampla in jurul nostru. Tinerii apti pentru cariere stralucite, in laboratoarele stiintei, la catedre, in inginerie, fie se resemneaza, fie pleaca peste hotare. De la an la an scade numarul celor care se iau in piept cu viata si-si propun sa invinga cu orice pret. De cativa ani, targurile de pe piata muncii ne-au dezvaluit un aspect grav: acela ca multi tineri cu diplome universitare au refuzat posturi corespunzatoare pregatirii lor, acceptand locuri care sa-i plaseze in lumea afacerilor marunte. In speranta ca vor ajunge repede la castiguri ceva mai mari.
Faptul ca tineri bine pregatiti incearca sa plece din tara poate fi, intr-un fel, chiar un lucru bun. Poate ca, daca reusesc profesional, se vor reintoarce candva si vor aplica, aici, ceea ce au invatat pe unde au umblat. Cei care, insa, se arunca acum in cursa pentru bani, ocupand posturi ce nu necesita mai mult decat o diploma de liceu, fiindu-le inutila invatatura lor inalta, nu se vor mai reintoarce nicicand pe vechile pozitii. Si nu pentru ca nu vor mai vrea, ci pentru ca nu vor mai putea. Se vor deprofesionaliza. Ce castiga? Desigur, niste bani pe care, in posturile lor de cercetatori, ingineri, profesori, acum nu-i pot castiga. Pretul platit este insa imens.
Drama lor va fi cumplita atunci cand vor realiza ca nu-i cine stie ce mare filosofie sa fii prezent, seara de seara, in nu stiu care restaurant de lux, fiind de ajuns sa ai bani. Dar bani au si cersetorii. Desigur, nu cei care intind mana dupa o bucata de paine, pentru ca le este foame, ci profesionistii care au facut din cersetorie o industrie profitabila. Asa ca banii, daca sunt castigati cu pretul sacrificarii carierei, pot sa aduca, acum, doar o fericire inselatoare. Dar pretul final ar putea sa vina mai tarziu si sa fie cumplit. Si mai cumplita va fi, insa, drama societatii. Atunci cand va fi constatat ca si-a pierdut valorile.
Nu cred, insa, ca banii in plus despre care vorbesc Guvernul si BNR ii gasim la acesti tineri "deprofesionalizati".
Nicidecum. Si, in general, nu-i gasim la populatie. Si nu e vorba nici despre "banii fierbinti", de care populatia ar vrea sa scape. Sau de bani bolnavi.
Bani bolnavi... Bani fierbinti... Cred ca e nevoie de explicatii.
In Romania, indeosebi dupa decembrie '89, ne-am lovit adeseori de bani bolnavi. Bani care aduc inflatie, bani mult prea scumpi, bani mult prea slabi. Sau de bani fierbinti. Bani care frig si de care populatia, intreprinderile vor sa scape. In cele mai multe cazuri, probleme mari ne-au fost induse de banii cuprinsi de fierbinteli. Un astfel de simptom il constatau mai intai bancile, apoi comerciantii. Pe urma populatia. Si, in final, statisticienii. Ani in sir, Romania a purtat povara unor gramezi de bani fierbinti. Si populatia, si intreprinderile voiau sa scape de banii care frigeau. Erau retrasi bani din banci, bani de la CEC, populatia dadea navala in magazine. Tara traia adevarate furii ale cumparaturilor. Incepand din vara anului 1990, s-au repetat de mai multe ori astfel de momente. In general, in vremuri inflationiste, banii frig si populatia incearca sa scape de ei cat mai repede, dand fuga in magazine. Asa a fost si la noi, in primii ani de inflatie.
Si pe urma? Caci, totusi, leul s-a insanatosit treptat...
S-a insanatosit, intr-adevar, treptat. Dupa timpul banilor fierbinti a urmat un alt timp, al banilor mult prea reci. Detinatorii de bani nu-i foloseau imediat ce ii capatau. Ei incercau, intai, sa-i mai "incalzeasca". Treptat, oamenii au inceput sa intre in magazine in conditii normale, impinsi de nevoi obisnuite. Banii nu numai ca nu mai erau fierbinti, dar se racisera prea tare. Din cauza ca erau atat de putini. Populatia incerca sa-i inmulteasca (adaugandu-le dobanzi) inainte de a-i arunca in consum. Asa se explica asaltul asupra titlurilor de stat. Asa se explica faptul ca au crescut depunerile in banci. Populatia s-a indreptat cu economiile in banci si pentru a-si apara banii de inflatie.
Am suportat, incepand din 1990, consecintele unei inflatii avand cauze economice. Era de asteptat ca preturile sa creasca in conditiile de pe piata interna: in timp ce productia scadea, banii se inmulteau. Se inmulteau prin cresteri de salarii, indexari, prime si alte castiguri fara acoperire in bunuri sau servicii.
Numai cresterea preturilor putea sa asigure echilibrul intre cererea stimulata de surplusul de bani si oferta restransa din cauza caderii productiei. A intervenit, in plus, si o inflatie corectiva. A fost astfel dublata inflatia structurala. Intregul sistem al preturilor a fost supus unui proces de corectie. Ani la rand am mers din corectie in corectie. Din nefericire, trecerea la adevarul preturilor a cunoscut ezitari, chiar pasi inapoi, asa ca procesul corectiilor nu s-a incheiat inca nici acum.
Totusi, din anul 2000 a inceput dezinflatia. Iar dezinflatia presupune si un proces de insanatosire a banilor. Mai avem bani bolnavi?
Avem. Bani inflationisti. Ori de cate ori, in economia reala, apar mai multi bani... ei ajung imediat in preturi. De ce? Pentru ca nu avem oferta de produse performante care sa absoarba acesti bani. Si pentru ca avem prea putina munca eficienta. Asa ca n-ar putea fi decat periculoasa pomparea mai multor bani in economie. Si asta, din cauza ca economia reala nu e inca pregatita sa absoarba neinflationist nici macar surplusul de bani existent in prezent pe piata. Cu atat mai complicata ar fi absorbtia unui nou flux de bani. Preturile, de regula mai iuti, ar devora grabnic acesti bani. Din nefericire, romanii vor continua si in 2006 sa piarda bani la ruleta inflatiei. Chiar daca preturile vor creste numai cu 6 procente.
Dar salariile de subzistenta, pe care le primesc romanii, pericliteaza si ele oferta productiei. Ceea ce inseamna ca ecuatia in care inca mai este integrata plata muncii a expirat si a persevera in folosirea ei ar conduce spre noi drame sociale. Vedeti vreo iesire?
Una singura. Sa aplicam o noua schema. Sa mizam pe surplusuri de valoare adaugata din productivitate si competitivitate. Dar noi inca optam pentru mai multe cheltuieli, mai multe materii prime si pentru un mai mare consum de capital. Cum se poate iesi din acest cerc vicios? In nici un caz dintr-o data, ci numai treptat. Solutia ar fi, intr-o prima etapa, sa fie obtinut profit la nivelul resurselor consumate. Cu alte cuvinte, sa se puna capat risipei si dezorganizarii muncii. In acest fel, fara sa fie atrase noi resurse, inclusiv financiare, ar putea fi folosite mai bine resursele existente. Numai asa vom avea mai multi bani pentru investitii si pentru consum. Dupa care ar putea fi angajate proiecte pentru infrastructuri, pentru modernizarea industriei, pentru dezvoltarea serviciilor, ramase mult in urma.
Dificultatile intampinate in constructia bugetului pe 2006 ne-au aratat, insa, ca reforma nu se reduce la economie. In fata societatii romanesti sunt mai multe urgente, intre care Sanatatea, Invatamantul, Cultura, Administratia.
Dar urgenta nr. 1 este Economia. Daca in acest domeniu nu se va produce schimbarea asteptata, celelalte domenii vor fi lipsite de orice sansa. Economia are nevoie de un avant neintarziat. Altfel, vom continua sa ramanem in toate domeniile in zona in care ne situeaza inca statisticile internationale: pe ultimele locuri din Europa in ceea ce priveste PIB-ul pe locuitor, castigul mediu real, consumul real, competitivitatea produselor industriale, exportul pe locuitor si multi alti indicatori. Desi - daca ne-am valorifica bine resursele - am putea avea una dintre cele mai atractive piete si un nivel de viata cel putin decent.
Ar fi insa grav sa fie asteptate ajutoare de la Buget. In tarile in care pietele libere s-au consolidat, intreprinderile ajunse in impas apeleaza urgent la programe de ajustare a costurilor. Nici o resursa nu e exclusa, de la noi materii prime pana la noi proiecte ce impun masuri drastice de rationalizare. La noi, in schimb, cand intreprinderile ajung in impas vin la Guvern si tipa sa li se dea o halca mai mare din painea sociala. Ce resurse mai are Guvernul pentru a indeplini astfel de revendicari?
Nu mai are. Sansa noastra nu poate fi decat un sistem integrat de piete libere, care sa functioneze ca un ceasornic. Numai un astfel de sistem poate fi capabil sa transmita intreprinderilor semnale de avertizare privind consumurile, personalul, folosirea resurselor, preturile. Si, desigur, plasarea acestor piete integrate intr-un climat de disciplina financiara, de sanctiuni draconice pentru incalcarea contractelor, de stimulare a initiativei.
Inteleg ca avem un atu: marile cresteri de preturi au ramas undeva in urma. Ele reprezinta inflatie trecuta. De ce, atunci, preturile continua sa creasca? Pentru ca, desi cresc incet, totusi cresc. De ce nu scad?
Motivele sunt numeroase. Dar preturile cresc, in primul rand, pentru ca sunt inca mari costurile de productie. Salariile directe sporesc fara sa fie sustinute de o ridicare a productivitatii muncii. Productia interna stagneaza, ceea ce face sa stagneze si oferta de marfuri pe piata, in timp ce un alt indicator - cererea de consum - creste. Toate aceste deficiente exercita o continua presiune asupra preturilor. Unicul lor curs nu poate fi decat in sus. Pentru ca preturile, fie ca vrem, fie ca nu vrem, ne aduc in fata unei oglinzi si ne obliga sa privim. In oglinda, ne vedem asa cum suntem: cu tarele mostenite de dinainte de 1990 si cu cele dobandite de atunci incoace. Ani de zile, inainte de 22 decembrie 1989, preturile nu au crescut. Cel putin aceasta a fost varianta oficiala. Datele statistice au vorbit despre "stabilitatea preturilor in Romania". O stabilitate in adevaratul inteles al cuvantului nu a existat insa. Leul a fost continuu amenintat de o miscare "invizibila" a preturilor. Multe intreprinderi au fortat ingrosarea costurilor si fabricatia produselor cu preturi ridicate... pentru a-si realiza indicatorii valorici. Mai toate produsele ne erau prezentate drept "superioare" sau "de lux". Deci, preturile cresteau in realitate. Noi avem de multa vreme un soi de "liberalizare" ascunsa. Calculele arata ca, in 1989, fata de 1988, in plina "stabilitate", preturile au suferit o crestere substantiala. Totusi, eram inca prea departe de un adevar al preturilor, fapt suportat din buzunarele noastre. Am platit scump situarea sub preturile internationale. Am platit inainte de 22 decembrie 1989 si am platit si dupa aceasta data. Practic, preturile isi pierdusera functia de oglinda a cheltuielilor de "munca sociala". La ce s-a ajuns? In decembrie 1989, un numar de 1463 de intreprinderi cumulau pierderi uriase. Numarul intreprinderilor cu pierderi a crescut in 1990. Au proliferat intreprinderile de "tip parazit", care se obisnuisera sa traiasca din... rentabilitatea altora. Si in prezent, ce castiga cei harnici si priceputi... se imparte si altora, mai putin harnici si mai putin priceputi. In felul acesta, leafa (chiar daca e amputata) merge, zilele trec... E intretinuta un soi de somnolenta generalizata care paralizeaza economia. In aceste conditii, inflatia inca inainteaza.
Dar cine poate forta intreprinderile sa lucreze eficient, sa-si reduca substantial costurile, sa-si rationalizeze forta de munca si sa-si ajusteze consumurile?
Acest rol ar putea sa revina numai concurentei. Dar la noi, cine cu cine... concureaza? Somnul concurentei intretine inca lenea economiei. Monopolurile n-au murit iar concurenta, stipulata in legi, e descurajata pe piata. Asa ca producatorul poate sa urce pretul cat vrea si, in acelasi timp, sa faca si rabat la calitate. El e suveran. E "regele pietei". Si nici nu va fi altfel cat timp nu vom avea o piata concurentiala.
V-ati referit, de vreo doua-trei ori, la cererea de consum. In crestere. Populatia cumpara. Piata interna e dominata de o pofta de consum in crestere. Solvabila. De unde sunt banii care acopera aceasta cerere exploziva?
Cred ca trebuie sa ne ferim sa dam un mesaj neadevarat. S-o spunem in clar: in societatea noastra exista saracie. Multa. Si va mai exista. Pentru ca, asa cum am mai spus, standardul de viata este legat strans de productivitate, de rentabilitate, de inovatia tehnica, de progresul stiintific. In ultima instanta, de performanta economica. Nu am ajuns insa la astfel de valori. Dar avem saracie si fiindca persista o mentalitate a delasarii. Guvernul are de facut fata unui soc: acela ca o mare parte a populatiei e saraca si are nevoie de sustinere sociala. Indeosebi pentru acoperirea facturilor la lumina si caldura. Dar mai e si un alt motiv, ce merita sa fie luat in seama. Faptul ca alegerea unei alte viteze, mai nervoase, in restructurarea economiei nu poate fi rupta de doua intrebari cardinale: 1) cat de mult vor putea fi ridicate costurile grabirii reformelor, fara a depasi insa pragul dincolo de care o explozie sociala n-ar mai putea fi evitata?; 2) cat de mult poate fi intinsa perdeaua de protectie sociala fara a lovi, in continuare, in stimulentele muncii, in productivitate si in calitate? Mai ales ca, acum, la sfarsitul lui 2005, nu mai poate sa fie amanata grabirea reformelor.
Multi romani, insa, au o viziune idilica despre reforma. O vad ca pe o cale catre un stat al bunastarii - care sa aiba grija de toti cetatenii, de la copii la batrani. In egala masura.
Un astfel de stat nu-i decat rodul unei imaginatii de tip populist. E o iluzie, de fapt, ce nu are cum sa capete contururi reale. Grabirea reformei va fi posibila numai intr-un climat care sa incurajeze si sa stimuleze competitia in munca, libera initiativa, asumarea riscului. Fara indoiala, masurile de protectie sociala sunt binevenite. Dar ar fi nefiresc sa ocupe locul unu intr-un top al masurilor economice. Prin protectie sociala, avutia e doar redistribuita. In fapt, are loc o operatie de scadere: sunt retrase resurse din alte sectoare pentru a fi adunati ceva mai multi bani pentru protectia sociala.
Dar nici banii pentru protectia sociala nu-s prea multi. Guvernul face trimitere la buget si spune: astea-s resursele, atat putem sa oferim!
Astazi. Dar maine? E cert ca maine vor fi si mai putini bani daca nu vom intelege ca protectia sociala cea mai buna... e munca. Plus efortul pentru accentuarea dezinflatiei.
In 2006, vom continua sa le dam in cap preturilor... In timp ce pe de alta parte vor fi facute noi corectii de preturi la utilitati. Operatiune ce nu va putea fi incheiata prea curand. Nu e prea complicat acest joc?
Va fi unul din marile examene ale anului 2006: incercarea de a reusi sa ajungem la sfarsitul anului fara explozii inflationiste, in conditiile in care se vor scumpi lumina, caldura, telefoanele si altele. Vom trece acest examen numai daca vor fi stranse suruburile. Numesc cateva constrangeri absolut necesare: adevarul schemelor de personal - ce ar putea sa aduca somaj; adevarul costurilor de fabricatie - ce va impune mai multa munca, mai multa competenta, concurenta la sange; adevarul eficientei - ce nu va fi posibil fara eliminarea risipei si a furturilor; in fine, adevarul rentabilitatii - ce va cere sa fie pus semnul egal nu pur si simplu intre salarii si munca, raport adeseori nesemnificativ, ci intre salarii si recunoasterea muncii de catre piata.
Daca, insa, personalul disponibilizat va fi trecut in statele de plata alimentate din fondurile bugetare de protectie sociala, in continuare substantiale, va insemna ca vom da pe mere ce-am luat pe pere?
Solutia e alta. Sa fie dezvoltate serviciile.
Iar serviciile?!
Asta-i solutia. Serviciile ar reusi sa absoarba surplusul de personal din industria de stat. Esentiala fiind balanta munca-bani.
Cum sa fie insa optimizat raportul munca-bani in timp ce blocajul financiar continua sa creasca? Sistemul nostru de salarizare, de dupa decembrie '89, desi a suferit multe innoiri, n-a reusit sa se scuture pe deplin de reflexul colectivist.
Fiindca un salariu mediu lunar de numai 200 de euro, suma platita in "dulcele" stil egalitarist de altadata, nu stimuleaza pe nimeni.
Ca sa iesim din acest cerc vicios va fi nevoie de un alt stil de a stimula munca. Iar cea mai sigura protectie sociala va fi munca performanta, stimulata corect.
Revin la bani. Una din ranile ce sangereaza, in economia romaneasca, o constituie tocmai putinatatea capitalului. A capitalului fix: noi platforme industriale, noi instalatii, noi masini-unelte, care sa produca performant. Si a lichiditatilor. A banilor pentru investitii. Spirala inflationista a antrenat, in vartejul ei prelungit, un lung sir de crize: a creditului intern, a valutei, a productiei si a consumului. Mai presus de toate, insa, e criza capitalului. Nevoia de capital a devenit vitala. Asadar, salariile sunt mici pentru ca in economie banii disponibili pentru remunerarea muncii sunt si ei foarte putini. Totusi, populatia manifesta o evidenta lipsa de consum. De unde ia banii?
Pofta de consum e un semn bun. Pentru ca banii se inmultesc in timp ce inflatia scade. Noi ne amintim bine ce patimeam cand preturile se miscau mai repede decat castigurile. Ani de zile am cumparat, cu bani mai multi, tot mai putine marfuri. Fiindca inflatia alerga in galop si ne facea vraiste veniturile. Acum lucrurile sunt intr-o evidenta schimbare. Mai avem inca inflatie, dar in pierdere de teren. Iar veniturile se misca mai iute decat preturile. Efectul: consum in crestere... Nu doar consumul de paine, ca altadata. Consumul in general: de alimente, de marfuri nealimentare, de servicii.
Asta inseamna ca romanii au acum bani mai multi. Concluzia: castigurile salariale si alte venituri au urcat peste nivelul notei de plata dictate de inflatie. In consecinta, cumparaturile au cunoscut sporuri considerabile. Faptul este exprimat printr-o extensie spectaculoasa a comertului cu amanuntul. Populatia cumpara mai mult, iar marile magazine fac cifre de afaceri promitatoare. Fara indoiala ca intensificarea cumparaturilor cu amanuntul, prin retelele comerciale, este datorata in buna masura si cresterii sumelor trimise in tara de romanii din strainatate. Semnul e bun, cum ati spus. Consumul a devenit un factor dinamic, in neincetata miscare, ce va dinamiza si productia. Dar productia are si ea un rol dinamizator? Influenteaza ea cererea? Si o face practicand un marketing ofensiv? Iar tot ce reprezinta oferta interna (cantitate, calitate, structura) tine seama de consumatori: de nevoile lor, de dorintele lor, de placerile si capriciile lor? Mai departe, in ce masura de acest raport cerere-oferta depind stabilitatea monedei, balantele comerciale si de plati, deficitul bugetar?
Toate aceste corelatii, la care v-ati referit, sunt respectate cu grija in tarile cu piete consolidate. Dar noi nu avem inca o astfel de piata. Din motive care tin de prezent si din motive care tin de trecut. Noi, in trecut, am pornit de la suprainvestitii. Cu deosebire, s-a suprainvestit in productii fara piata, ceea ce a constituit o eroare capitala. In anii '80, in timp ce pe piata interna era o cerere mare de bunuri de consum, dar astfel de bunuri erau greu de gasit in Romania, investitiile in industria grea au determinat o crestere peste necesar a capacitatilor de productie. Se produceau fabricate pentru care nu se gaseau debusee. Acum, platim pentru erorile din trecut. Dupa '90 am ajuns la subinvestitii. Situatie la fel de daunatoare, in conditiile unei economii ce are nevoie de restructurari si de reasezari cu fata catre cererea reala. Nevoia de investitii a crescut continuu, dar nu au putut fi gasiti intotdeauna banii necesari: nici valuta si nici lei. La ce s-a ajuns? La ce vedeti. Ne confruntam, acum, cu o crestere a consumului. Dar, comparativ nu numai cu tarile dezvoltate, ci si cu tarile vecine, care de la 1 mai 2004 sunt in Uniunea Europeana, consumul nostru e restrans. De aici, in primul rand, ni se trage si mentinerea unui nivel scazut al produsului intern brut. Fara indoiala, PIB-ul (indicator ce arata bogatia reala a unei tari, exprimand suma valorilor adaugate) creste nu numai daca se inmultesc exporturile si investitiile, ci si daca prinde viteza si cea de-a treia locomotiva: consumul. Daca romanii nu au destui bani, consumul nu are cum sa creasca prea mult. Or, o inviorare a numerarului si inmultirea cumparaturilor in magazine nu inseamna ca in Romania a fost rezolvata problema veniturilor. Si a consumului. Solutia e numai una: sa se investeasca mai mult, sa apara noi locuri de munca ori sa fie restructurate cele vechi, sa creasca productivitatea si competitivitatea, sa obtinem mai multa eficienta. Salariile vor creste, dividendele vor fi mai mari, afacerile mai bune. Atunci, abia, vom putea spune ca a prins viteza si cea de-a treia locomotiva a cresterii economice.
Dar ati spus ca, la noi, cererea de consum creste exploziv.
Intocmai. Sau mai mult: cresterea economica se intemeiaza pe consum. Dar consumul creste exploziv comparativ cu o baza mica. Noi am avut un consum restrans in anii trecuti.
Si de unde sunt banii care sustin acest consum exploziv?
Salarii, prime, pensii, dividende, dobanzi, valuta trimisa de romanii calatori prin lume, bani din economia necontabilizata. Se aduna. Necazul e ca nu toti acesi bani sunt acoperiti cu munca performanta.
Si banii in plus?
Inregistram, in Romania, importante intrari de capital. O parte a acestor fonduri au ca sursa investitiile directe. Sau privatizarile. Altele sunt fonduri legate de investitiile directe. Semnificative sunt si investitiile de portofoliu, unele exprimand cumparari de titluri de proprietate ori de actiuni, altele, cumparari de obligatiuni romanesti. Reamintesc si plasamentele pe piata monetara, multe facute de romani care lucreaza in strainatate. Care este atitudinea Bancii Nationale fata de aceste investitii? Desigur, unele sunt binevenite, altele nu. Fara indoiala ca Banca Nationala nu e bucuroasa de investitiile pe termen scurt, fiindca pot sa perturbe piata interna. Ma refer la investitiile care vin si fug. La intrare produc exces de lichiditate, asa ca Banca Nationala e nevoita sa faca mari cheltuieli pentru a absorbi surplusul creat. In schimb, cand sunt repatriate dezechilibreaza piata. Dar investitiile de portofoliu pe timp indelungat pot fi tinute sub control. Practica a validat aceasta concluzie. Prin urmare, BNR le incurajeaza.
Si ce se intampla cu acesti bani? Ii putem valorifica?
Ei vin in tara pentru ca avem o piata libera. Bine ar fi daca intreprinderile romanesti, cele de export in primul rand, ar atrage aceste sume. Ar putea sa importe tehnologii moderne, sa faca performanta. Banii bat la usa lor, nu-i nevoie sa-i caute prin lume. Dar nu-i cumpara. N-au lei. Si atunci, Banca Nationala e nevoita sa-i adune in depozitele sale. O suma imensa: in jur de 10 miliarde de euro. BNR atrage legal acesti bani. Are la baza dreptul pe care il da legea sa faca depozite si sa atraga banii de la bancile comerciale. In depozitele BNR s-au adunat, astfel, sume importante. Bani scosi temporar din circulatie.
Imobilizarea unei sume atat de mari produce suferinta. Fiindca banii sunt facuti sa circule. Doar prin circulatie pot fi inmultiti.
Dar aduce si alinare. Caci acesti bani, daca ar inunda arterele circulatiei, in loc sa fie inmultiti ar produce si mai multa inflatie. Banca Nationala aduna lei in depozite sau cumpara valuta nu pentru a stopa circulatia monetara, ci pentru a "desfiinta" banii care, in loc sa fie atrasi in afaceri bune ori in investitii profitabile, n-ar face altceva decat sa scumpeasca viata, fara vreun avantaj pentru economie. Pentru a "desfiinta" temporar leii in plus ori pentru a-si spori rezerva valutara.
Avem insa nevoie de bani care sa circule, nu de bani "ingropati" in depozitele Bancii Nationale. Exista vreo solutie ca acesti bani sa ajunga in economie ori la populatie?
Da, exista. Prin banci. Sub forma de credite. Dar si creditele nu pot sa mearga decat acolo unde exista eficienta, munca performanta. Si bonitate. S-a tot amintit, la noi, de un proverb chinezesc. Acela ca intelept nu este sa-i dai flamandului peste, ca sa-si astampere foamea, pentru ca dupa ce-l va manca va flamanzi din nou. Ci sa-i dai o undita si sa-l inveti sa pescuiasca. Proverbul sintetizeaza un excelent program de repartizare a banilor. Si a bogatiei. Numai ca in Romania, deseori, un astfel de program n-a contat prea mult. Celor puternici si galagiosi, ce au batut cu pumnul in masa si au cerut peste, li s-a dat peste. Din aceasta pricina, economia s-a dezechilibrat si mai mult. Si chiar daca multora dintre intreprinderi li s-au dat undite, si nu peste, guvernele au cedat santajului si le-au protejat de concurenta. In plus, inflatia le-a garantat subventionarea de catre populatie si de catre micile intreprinderi rentabile. In sensul ca li s-a dat sansa sa faca profit din preturile de monopol, desi au produs mai putin, mai scump si deseori de o calitate indoielnica. Acum, dupa ce s-a tras linie si s-au facut socotelile, care nu-s deloc o sursa de optimism, ar fi un imens pericol ca intreprinderilor sa li se dea undite si nu peste. In conditii de concurenta dura, disciplina financiara, intr-un climat neinflationist. Fiindca nu programul a esuat, ci punerea lui in aplicare.
Punem punct aici. In speranta ca, intr-un climat economic sanatos, vom avea mai mult PIB. Mai multe valori adaugate, deci. O productie mai mare de bunuri si servicii, in stare sa se stimuleze atat veniturile, cat si consumul populatiei.

---

Despre autor: