Peste Lipscanie s-a lasat noaptea

"Micul Paris" a existat cu adevarat. Cel putin asa reiese din istoria orasului de pe Dambovita, dinspre al carui trecut se strecoara pana la noi, pe cat de tulbure si informa, pe atat de adevarata, amintirea legendei. Pana la urma, o Fata Morgana pierduta in miresmele povestii. Fiindca - nu mai este o noutate pentru nimeni - multe zone din peisajul cetatii baltesc in dulcea indolenta balcanica a edililor, iar Bucurestiul de altadata pare sa fi atipit, fara voia lui, undeva, foarte aproape de Ferentari. Bunaoara, centrul istoric devenit rusinea Capitalei.
Turistii straini care se aventureaza in zona, si nu numai, nu se sfiesc sa spuna ca traim in "cultul mizeriei". Cat despre localnici, ei nici n-o mai vad. Si au toate motivele. Oricat s-ar repara si s-ar zugravi fatadele unor cladiri, vechea imagine - se intelege, dinaintea interventiilor haotice - isi reia, invariabil, ofensiva vizuala cu aceeasi "scenografie": imobile cu tencuiala jupuita, strazi si trotuare schimonosite de plombe, santuri si gropi, care se intrec parca sa intre intre ramele unui tablou cu iz oriental. Periculos de real.
Iata de ce ii prevenim pe aceia care nu au avut, in ultima vreme, nici ragazul, nici curiozitatea sa cutreiere ulitele din preajma Curtii Domnesti, sa nu-si faca iluzii ca s-a schimbat ceva.
Cu exceptia "tratamentului" stradal aplicat dupa modelul "stalpii lui Halaicu" si a scoaterii din circuitul rutier a Lipscaniei, atmosfera arata, in buna parte, ca si cum acolo s-ar turna un film despre ranile razboiului pe fata urbei. Sau despre indiferenta patologica a mai-marilor cetatii.
Covaci, Blanari, Smardan, Zarafi, Gabroveni, Selari, intr-o sambata seara. Nici tipenie de om. Doar pustiul gunoaielor - gramezi de hartii, sticle goale, coji de seminte - intr-un dialog monoton cu vantul rece de toamna. Le tine isonul, cu pretentia ca isi asuma conditia lamentabila, tencuiala cladirilor vechi, din secolele XIX si XX, cu vopseaua stinsa de vreme, alunecand insesizabil in cupele unei clepsidre imaginare. Cateva perechi de tineri, la intersectia strazii Mandinesti cu Smardan, mananca seminte si beau bere din pahare mprovizate, taiate din sticle de plastic. Ai sentimentul ca te-ai pierdut intr-o lume care iti pune la incercare intuitia. Sa fie butaforie sau pura realitate?!
In plin mileniu III, la o aruncatura de bat de fostul scaun de domnie al lui Negru Voda, Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Mircea Ciobanu, Matei Basarab, cineva se incapataneaza sa joace feste secolelor de istorie a orasului lui Bucur. Si reuseste. In fata ruinelor Curtii Domnesti, un neinspirat a "plantat" doua WC-uri ecologice, intr-o combinatie cromatica de gri si albastru. "Instalatia" se cuvenea amplasata intr-un loc ascuns vederii. Sau o fi devenit cumva noua emblema a Muzeului Municipiului Bucuresti, administratorul monumentului?!
O data cu lasarea intunericului, pustiul inghite, pas cu pas, si Targul de Sus, si Targul de Jos, in jurul carora (inclusiv a Targului Dinauntru si a Targului de Afara) se ridicau, in urma cu aproape doua secole, marile hanuri - peste 30 - domnesti, manastiresti, boieresti, negustoresti.
Dar cine-si mai aminteste de ele? Hanul Manuc, Hanul cu Tei, Hanul Patria, Solacolu, Polonez, Gabroveni au ajuns, totusi, pana la noi.
Primele doua inca intregi. Celelalte au devenit fie locuinte insalubre pentru chiriasi abuzivi, in care mizeria si promiscuitatea se intind ca o plaga, fie ruine amenintatoare, cum este Hanul Gabroveni - cand "decorat" cu vrejuri de schele, cand cu panouri metalice, in functie de "tentativele culturale" ale fiecarei legislaturi sau cine mai stie ale cui. Imi vin in minte cuvintele prietenului meu, anticarul, singurul punct datator de speranta, pe care il intalnesti zilnic vizavi de ruinele Hanului Gabroveni: "Sa scrieti frumos despre Lipscani, doamna!".
Eu abia astept acel moment.

---

Despre autor: