Nu de mult, la mijlocul lunii martie, s-a stins din viata unul dintre cei mai cunoscuti politicieni ai primului deceniu de postcomunism romanesc: Sergiu Cunescu. Iesise de cativa ani din viata publica, asa incat disparitia sa a fost discreta, cu ecouri mici in presa.
Pe potriva omului, de fapt. Fiindca Sergiu Cunescu n-a fost un politician "de scoala noua", in sensul caragialian pe care il evoca formularea (daca vedem legaturile dintre "Pedagogul..." cu pricina si Catavencii "Scrisorii pierdute" ori ai "Momentelor"): n-a fost carierist si demagog, smecher si cinic, n-a urmarit interese personale, n-a facut politica amestecata cu afaceri si - consecinta logica - nu s-a imbogatit. A iesit in prim-plan imediat dupa revolutia din decembrie 1989, refondand Partidul Social Democrat Roman, din care facuse parte in tinerete, inainte de comunism (avea sa urmeze o cariera anonima, de inginer electromecanic). In scurt timp, opinia publica i-a fixat imaginea in triada "seniorilor" care incercau sa reinnoade cu politica interbelica, readucand la viata "partidele istorice": Radu Campeanu conducea Partidul National Liberal resuscitat, Corneliu Coposu reinfiintase Partidul National Taranesc, cu adaosul Crestin Democrat, iar Sergiu Cunescu - PSDR-ul.
Din pacate, acesta din urma, desi s-a bucurat de notorietate, n-a reusit sa-si castige o baza electorala solida. E o intrebare de ce nu. Cel mai probabil, din cauza ca tot la stanga spectrului politic se afla masivul Front al Salvarii Nationale, "emanat" din revolutie si care preluase naravurile fostului Partid Comunist, speculand fara scrupule instinctele etatiste ale majoritatii cetatenilor abia iesiti din vechiul regim, inca salariati la stat, tematori de schimbare. Competitia era inegala, fara sanse pentru micul partid, colosul FSN avand - in schimb - la dispozitie logistica si finantele statului. Vor fi fost la mijloc si oarecari manevre pentru mentinerea PSDR la performante modeste, astfel incat sa nu devina un concurent real pentru FSN (devenit apoi FDSN, apoi PDSR). Au existat cu certitudine intelectuali cu inclinatii de stanga care ar fi vrut sa sprijine un partid social-democrat serios, de factura - cum se spune - europeana, dar care s-au tinut la distanta din cauza ca, dincolo de bunele intentii ale lui Sergiu Cunescu si ale colaboratorilor sai de la centru, dadeau in filialele PSDR peste figuri indoielnice (spun asta bazandu-ma pe marturiile unor cunoscuti).
Drept urmare, partidul lui Cunescu, aflat mereu la cote modeste in sondaje, a mizat pe aliante. In 1991 a participat la constituirea Conventiei Democratice, pe listele careia a intrat in Parlament in 1992, pe bancile opozitiei. Dupa cativa ani, in primavara lui 1995, s-a aflat printre "disidentii" care au parasit Conventia, alaturi de Partidul Aliantei Civice, Partidul Liberal '93 si Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania, revoltate toate de autoritarismul PNTCD, care se folosea de masa de manevra a asociatiilor civice membre. In noua conjunctura, PSDR a format inaintea alegerilor din 1996, impreuna cu Partidul Democrat, Uniunea Social Democrata, intrand in noua majoritate parlamentara si participand la guvernarea de pana in anul 2000.
In toata aceasta perioada, Sergiu Cunescu a facut o admirabila figura de politician: cinstit, de o modestie autentica si de o demnitate exemplara. Credea in ideile social-democratiei si le sustinea cu toate riscurile, nu putine intr-o tara in care, la putina vreme de la iesirea din comunism, stanga era de cele mai multe ori diabolizata in cercurile intelectuale si in presa "anticomunista" a perioadei. Inalt, uscativ, cu chipul prelung, ridat, cu parul alb, vorbea calm, dar devenea vehement atunci cand valorile democratiei, incalcate nu o data in acei ani de confuzie, trebuia aparate. Se inrosea la fata si, fara sa fie de felul lui un bun orator, indignat de-a binelea, atingea tonuri inalt-elocvente, impresionante.
Apropiindu-se anul electoral 2000, Sergiu Cunescu a decis sa se retraga din fruntea PSDR. Imbatranit (se nascuse pe 16 martie 1923; s-a stins din viata tot pe 16 martie, la exact 82 de ani), a devenit presedinte de onoare al partidului, pe care a avut grija sa-l lase pe mana celui mai promitator lider al sau din generatia de mijloc, Alexandru Athanasiu. Jurist si universitar, specializat in dreptul muncii, venit dinspre PAC, dupa un util travaliu parlamentar in Comisia de profil si dupa ministeriatul in domeniu de dupa 1996, acesta a facut - insa - dupa cateva luni miscarea-surpriza: o coalitie electorala cu PDSR. E adevarat ca fostul aliat, PD, n-a mai vrut sa reia parteneriatul cu PSDR, obligand micul partid sa caute o solutie pentru a se mentine in legislativ, alternativa probabila fiind disparitia de pe scena politica. Revoltat de perspectiva colaborarii cu marele dusman din lupta de un deceniu pentru democratizarea tarii, Sergiu Cunescu a formulat public critici severe impotriva proiectului, fara sa-l poata impiedica. Intr-un tarziu, in 2001, cand PSDR s-a predat si s-a lasat absorbit in PDSR, n-a mai avut alta solutie decat sa demisioneze din partidul pe care-l crease. S-a dovedit ulterior ca el, si nu Athanasiu avusese dreptate: dizolvat in PSD-ul rezultat prin "fuziune", micul partid n-a putut contribui cu nimic la insanatosirea comportamentului celui mare. Idealul social-democratiei "europene" a ramas departe.
Ce-a facut Sergiu Cunescu in ultimii sai ani de viata, din 2000 pana in primavara lui 2005, nu stiu. N-a mai incercat sa revina pe scena publica. Ramane in urma lui imaginea unui om integru, care s-a simtit dator sa puna umarul la democratizarea tarii lui dupa comunism. N-a obtinut mari rezultate directe, dar contributia lui ramane notabila: a fost acolo si a spus ce a avut de spus. Evolutia din ultimii ani a Romaniei - inca o data - ii da dreptate...