Disidenta tacuta

La inceputul acestui an, pe prima pagina a celui mai important cotidian polonez (Gazeta Wyborcza) a aparut un articol cu titlul "Un erou roman al Solidaritatii". Semnalat de istoricul Stejarel Olaru, articolul il avea ca protagonist pe un anume Iulius Filip. In 1981 maistrul militar clujean Iulius Filip trimitea la Gdansk o scrisoare de sprijin pentru delegatii la prima Conferinta Nationala a Solidaritatii. Politia politica romaneasca si aceea poloneza au intrat imediat pe fir: Filip avea sa fie aruncat in puscarie, scrisoarea lui a zacut in niste arhive si a fost descoperita recent de Bogdan Lis, unul din liderii Solidaritatii. "Asta e veteranul nostru! Trebuie sa ne intalnim cu el!" - ar fi exclamat Lech Walesa redescoperindu-l, dupa aproape 25 de ani, pe anonimul ce a avut curajul sa se alature Solidaritatii in Romania lui Ceausescu.
L-am cautat la telefon pe Iulius Filip. Traieste, locuieste la Cluj, e pensionar. E un tip cu o vorba taioasa, foarte lapidar, fara nuante. Revizuindu-mi notitele constat ca toate protestele lui Filip au fost publice, mai mult, ca el a s-a exprimat in cadrul legal oferit de fostul regim (a bombardat autoritatile cu petitii in care a sanctionat toate aberatiile comunismului, a criticat pe unde a apucat starea de lucruri din Romania, a agitat spiritele si, in '81, si-a convins colegii de munca de la caile ferate sa nu ia parte la unul din mitingurile prilejuite de o vizita a lui Ceausescu la Cluj etc.). Disidenta lui Filip a devenit publica inca pe vremea revoltei minerilor din 1977 cand in unitatea unde era maistru militar s-a pus problema reactiei armatei in eventualitatea unei extinderi a conflictului din Valea Jiului. Filip s-a declarat net de partea minerilor si din acel moment n-a mai reparat pusti, ci doar instalatii sanitare. In 1981 Iulius Filip ii scrie lui Ceausescu, pe adresa Comitetului Central, un pamflet intitulat "Vis si speranta" care se incheia cu versurile: "Laude, minciuni si vorbe, cu ele mereu ne-ati dus/ Dar acum sosit-a clipa pentru-al lor sfarsit si-apus!". E dat afara din armata, nu inainte insa de a i se propune sa devina informator, la schimb cu un post de maistru la o institutie civila. Refuza si ajunge sa-si intretina greu familia traind din expediente mizere (spala scari de bloc, geamuri etc.). Reuseste sa se pripaseasca pe la niste ateliere de reparatii ale CFR unde, afland de la Europa Libera de aparitia Solidaritatii poloneze, infiinteaza, impreuna cu cativa colegi de munca, un sindicat dupa modelul aceluia condus de Walesa. Lucrurile se precipita. In vara lui '81, asa cum aminteam, Filip trimite cu ajutorul unui turist polonez aflat la Cluj acea scrisoare de sprijin catre Solidaritatea. La Gdansk scrisoarea lui Iulis Filip face furori, semnaland o sansa de internationalizare a protestului. Gestul lui Filip e pomenit intr-o relatare aparuta in Le Monde si intr-un comentariu al lui Neculai Constantin Munteanu la Europa Libera. Casatorit si tata a doi copii, Iulius Filip e condamnat la opt ani de puscarie sub cunoscuta invinuire de "propaganda impotriva oranduirii socialiste". Trece prin puscariile de tragica amintire ale comunismului, e supus la torturi cumplite, inclusiv la experimente cu substante neuroparalizante. Foarte aproape de moarte s-a aflat in '83-'84 la Aiud datorita cruzimii regimului carceral (comandantul inchisorii era un ofiter pe nume Vasile Rus care, prin '96, avea sa fie decorat de fostul Presedinte Iliescu). Filip este eliberat din detentie in '87 si primul popas pe care il face dupa iesirea din puscarie este in fata casei Doinei Cornea. Filip va ispasi inca un an de munca fortata la exploatarile de neferoase de la Zlatna unde isi pierde parul din cauza toxicitatii foarte ridicate din zona. Autoritatile ii pun in vedere sa paraseasca Romania in zece zile; emigreaza cu toata familia in SUA unde nu-si gaseste insa locul. Revine in Romania in 1996, e reincadrat ca maistru militar si se pensioneaza la cerere in 1999.
Iulius Filip face parte dintr-o inca foarte putin explorata categorie a disidentei tacute din Romania. Au fost oameni cu grade foarte diferite de educatie, de obicei singuri sau organizati in grupuri mici, care s-au opus in nume propriu comunismului. Au fost foarte activi mai ales in ultimul deceniu de ceausism. Erau niste cruciati ce actionau in deplina solitudine, asadar fara a avea de partea lor biserica, societatea civila, sindicatele etc. Revolta lor era cvasianonima, nu comunicau nici macar cu ceilalti dizidenti, poate ca nu voiau sa-i expuna si pe altii, poate ca, stiind ce insemna dictatura lui Ceausescu, nici nu le trecuse prin cap ideea unei eventuale institutionalizari a protestului. A mai fost un Gheorghe Nastasescu, maistru constructor, care s-a catarat pe o schela de pe Lipscani de unde a aruncat manifeste si a tinut un discurs impotriva regimului. Gheorghe Gherghina si Nicolae Ion au raspandit noaptea manifeste printr-o trapa facuta in podeaua autoturismului. Ferencz, Ianos si Piroska Barabas au aruncat manifeste de pe bicicleta in Miercurea-Ciuc. Ion Ilie a lipit zeci de manifeste pe cabinele telefonice din Pitesti. Sunt multi alti asemenea extraordinari disidenti fara relief public si fara recunoastere internationala. Au ramas la fel de discreti si, iata, despre Filip al nostru aflam mai mult intamplator, datorita lui Walesa si Solidaritatii. Goma, Cornea, Tudoran, Dinescu, Filipescu etc., dar si pleiada de Filip, Gheorghe, Ilie, Ion sau Piroska au luptat pe cont propriu impotriva comunismului. Morala acestui comentariu o gasesc in confesiunile Doinei Cornea din Fata nevazuta a lucrurilor despre ceea ce numeste "consecintele neasumarii laturii sacrificiale a curajului": "...societatea romaneasca a anilor '70, adica noi, i-am lasat, de pilda, pe Paul Goma si pe cei cativa din jurul sau singuri, in confruntarea lor cu puterea; singur, pe initiatorul primelor sindicate, Vasile Pa-raschiv, sau, mai tarziu, grupul sindical din Zarnesti (...); singuri, pe Dorin Tudoran, pe Parintele Calciu Dumitreasa, pe Ion Bratianu si pe altii care au urmat..."

---

Despre autor: