Emanuel Valeriu a fost unul dintre cei mai cunoscuti ziaristi din timpul regimului comunist din Romania. Fost jucator de rugby, director de ziar, jurnalist sportiv atat in presa scrisa, cat si la televiziune, a ajuns directorul general al TVR intre 1990 si 1992. Acum are 83 de ani si tocmai si-a incheiat mandatul de membru al Consiliului National al Audiovizualului. Corespondent in secret al postului de radio Europa Libera timp de 21 de ani, lucru cu care s-a laudat in mod constant dupa 1990, el si-a dobandit in acest mod si o aura de opozant al sistemului comunist, inclusiv al fostei Securitati.

Din punctul de vedere al carierei oficiale, se poate spune ca Emanuel Valeriu este chiar un model moral si profesional.

O serie de acte din arhivele fostei Securitati, iesite la iveala ca urmare a cererii de acces la toate documentele ce fac referire la Neculai Constantin Munteanu, facuta chiar de fostul realizator al emisiunii „Actualitatea romaneasca“ de la Europa Libera, arata insa ca din anii ’60 pana in prezent Emanuel Valeriu a dus o adevarata viata dubla. Deoarece Colegiul National de Studiere a Arhivelor Securitatii nu a dat pana in prezent un verdict in cazul sau, demonstratia colaborarii lui Emanuel Valeriu cu organele de Securitate se va baza pe compararea datelor din fisele Securitatii cu informatiile oferite de el insusi in doua carti autobiografice, publicate in 1992 si in 2001: „Fara contract“, respectiv „Fata necunoscuta a Europei Libere“.

Documentele din arhiva CNSAS care dovedesc colaborarea lui Emanuel Valeriu cu Securitatea au ramas putine la numar, dar consistente in privinta continutului. Explicatia: din 1967 pina in 1986, informatorul cu semnalmentele sale a fost colaboratorul Directiei I, din cadrul ramurii interne a Securitatii, iar din 1986 pana in 1989 a trecut sub comanda Centrului de Informatii Externe, aripa externa. Aceasta schimbare a necesitat insa stergerea urmelor lui Valeriu din arhivele Directiei I si trecerea tuturor documentelor ulterioare in arhiva CIE, precursorul actualului Serviciu de Informatii Externe.

Totusi, cum nici Securitatea nu-si realiza intotdeauna sarcinile integral, in arhiva CNSAS au mai ramas documente care il identifica fara dubiu pe Emanuel Valeriu.

Cronologic, primul document care-l vizeaza pe Emanuel Valeriu este o Nota a Securitatii, din 9 decembrie 1981, unde un ofiter de legatura transcrie o convorbire avuta cu sursa „Emil“ despre „cunostintele sale care lucreaza la postul de radio Europa Libera“ si despre istoricul acestor relatii. Despre Max Banus, sursa „Emil“ spunea ca au fost colegi de redactie la ziarul „Sportul“ si la revista „Stadion“, iar in 1957 a fost condamnat la opt ani de inchisoare „pe motiv ca, din vina lui, pe coperta revistei «Stadion» a aparut sportivul roman Zoltan Szabo, pe al carui tricou era imprimat in loc de tricolorul romanesc, tricolorul maghiar“. Dupa iesirea din detentie, mai arata Nota, Banus i-a multumit turnatorului „Emil“ ca „nu a luat sub nici o forma pozitie in procesul sau“. Iata ce marturiseste Emanuel Valeriu in „Fata necunoscuta a Europei Libere“: „Banus avusese aici un proces urat (si urmeaza descrierea modului in care fotografia lui Zoltan Szabo de pe coperta revistei «Sportul», unde lucrau impreuna, a aparut cu steagul maghiar in loc de cel romanesc - n.r.). Singura persoana care s-a dus, evident neconvocata, si a dat o declaratie scrisa, atasata la dosarul lui, din care rezulta nevinovatia lui Banus am fost eu“.

Din nota respectiva mai reiese ca in 1972, cu ocazia Olimpiadei de la München, „Emil“ l-a cautat din nou pe Max Banus, dar acesta a refuzat sa il intalneasca, motivand ca „personalul roman al Europei Libere are indicatia ca in perioada olimpiadei sa nu ia legatura cu cetateni romani“. Relatarea lui Emanuel Valeriu in propria carte despre acest eveniment este urmatoarea: „Max Banus, caruia ii telefonasem indata dupa sosirea la München, pentru a ma plange ca n-am unde sa stau si sa mananc, mi-a spus ca in urma unei conventii intre guvernele RFG si Romaniei, pe durata Jocurilor Olimpice nimeni de la Europa Libera nu va sta de vorba cu cineva din delegatia romana“.

Atat informatorul „Emil“, cat si Emanuel Valeriu au contactat Europa Libera in acelasi timp si in acelasi mod. „In anul 1967, «Emil» l-a intalnit pe Max Banus in RFG, ocazie cu care acesta i-a propus sa-l prezinte lui Noel Bernard. «Emil» a refuzat. In 1968, «Emil», la indicatia noastra, l-a vizitat pe Noel Bernard (...), ocazie cu care acesta a cautat sa obtina de la «Emil» date despre conducerea noastra de partid si de stat“, se arata in Nota Securitatii.

Citeste si:

Emanuel Valeriu, in „Fara contract“, spune: „Max m-a contactat in 1967, nu stiu exact cum a aflat c-as fi la Düsseldorf, si mi-a propus aceasta relatie cu postul Europa Libera, pe care eu atunci am refuzat-o. In 1968 mi-am facut singur legatura cu Bernard Noel. (…) Mi-a propus o colaborare permanenta, pe care nu am confirmat-o: locuinta, angajament pe viata, stabilirea familiei in Germania“. De asemenea, Nota din ’81 mai arata ca informatorul „Emil“ a fost coleg cu N.C. Munteanu in televiziune si ca a transmis atat Olimpiada din 1968, cat si pe cea din 1972. Emanuel Valeriu a lucrat in acea perioada tot in televiziune si a transmis pentru TVR ambele olimpiade mentionate.

Nota din 9 decembrie 1981 cu informatiile lui „Emil“ ajunge, dupa zece zile de la redactarea ei, la UM 5044, adica la Centrul de Informatii Externe. CIE considera ca datele furnizate „prezinta interes“ si incepe o adevarata negociere pentru preluarea lui „Emil“ de la Directia I a Securitatii, cea care se ocupa de probleme interne.

Intr-o cerere trimisa de CIE catre Directia I in 7 ianuarie 1982 se arata: „Rugam sa ne precizati daca «Emil» face deplasari in exterior si daca il poate contacta pe Max Banus, in functie de aceasta urmand a va comunica datele necesare instruirii lui. Mentionam ca in aceeasi masura ne intereseaza posibilitatile lui «Emil» in ceea ce il priveste pe Neculai Constantin Munteanu“.

Transferul de la Directia I la CIE pare sa fi fost precedat de o minutioasa verificare suplimentara. La 1 februarie 1985, lui Emanuel Valeriu i s-a deschis un dosar de urmarire informativa, sub numele „Epure“. Nu ar fi fost prima data cand un informator devenea urmarit, transformarea turnatorului in turnat fiind un procedeu prin care Securitatea isi verifica frecvent sursele. O nota din 10 februarie 1986 il elogiaza pe Valeriu, spunand ca acesta „nu intretine legaturi cu persoane din exterior, desi cunoaste o serie de elemente care s-au stabilit in tari occidentale“, si „exteriorizeaza o atitudine politica corespunzatoare fata de oranduirea socialista din tara noastra“. Despre „elementele“ care lucrau la Europa Libera, nota respectiva mentioneaza sec: „Obiectivul a relatat unele aspecte atat verbal, cat si in scris, sub forma de note“.

In aprilie 1986, urmaritul „Epure“ devine paralel si informatorul „Epure“, care lucra insa pentru CIE, in cadrul problemei Eterul, ce urmarea supravegherea informativa a postului Europa Libera, precum si eventuale masuri ce puteau fi luate pentru a stavili atacurile lansate din studiourile de la München asupra regimului condus de Nicolae Ceausescu. Caracteristicile sursei „Epure“ par sa coincida pana la confundare cu cele ale lui Emanuel Valeriu. Dintr-un set de instructiuni emis pe 8 aprilie 1986 de CIE pentru instruirea turnatorului „Epure“ se desprind urmatoarele: „Epure“ era ziarist, trebuia sa plece in aprilie 1986 la München si sa-i viziteze pe Neculai Constantin Munteanu si Ioana Magura, sub pretextul ca nu cunoaste pe altcineva in oras. De asemenea, trebuia sa retina modul in care acestia isi petreceau timpul liber si sa se ofere din politete sa transmita ceva in tara celor dragi din partea lor.

Asa cum reiese din cartile autobiografice, ziaristul Emanuel Valeriu a plecat in aprilie 1986 la München, unde s-a intalnit cu N.C. Munteanu si a incercat sa fie curierul acestuia. „Nu stiu cator romani li s-a putut destainui Nae asa cum mi s-a destainuit el mie. (...) As fi vrut s-o vizitez pe maica-sa cand reveneam in Romania, dar nu m-a acreditat niciodata cu o asemenea misiune, care sincer mi-ar fi facut placere“, scrie Valeriu in „Fata necunoscuta a Europei Libere“. De asemenea, intr-o scrisoare din 1987 catre N.C. Munteanu, Valeriu scrie negru pe alb ca nu are unde sa locuiasca in München si il roaga sa il primeasca acasa.

Identitatea dintre Valeriu si sursa „Epure“ pare a fi confirmata si de faptul ca in decembrie 1986, cu ocazia inchiderii dosarului de urmarit, o nota raport semnata colonelul Gheorghe Huluta precizeaza ca Valeriu a intreprins „intre aprilie si iunie a.c. o calatorie turistica in mai multe tari occidentale. In timpul sederii nu a fost semnalat cu preocupari necorespunzatoare“. Urmeaza o fraza care dovedeste o data in plus dubla calitate, de urmarit si informator, a lui Valeriu: „La intoarcere, ca urmare a pregatirii sale contrainformative, a facut unele relatari cu continut operativ ce au fost exploatate pe linia unei unitati speciale“. Un alt indiciu ce ar putea sugera ca Securitatea deja lua toate masurile pentru a-si proteja informatorul este o insemnare marginala pe nota raport, semnata de maiorul Gavrila: „Luat legatura cu Mr. Oancea Traian, DI. Comunicat ca persoana se scoate din evidentele de securitate“. Practic, se incerca stergerea urmelor documentare ale lui Emanuel Valeriu din evidentele Directiei I ale Securitatii, ca urmare a preluarii sale de catre CIE. Astfel, se explica si faptul ca documentele din arhiva CNSAS si care-l privesc pe Valeriu nu sunt complete, deoarece accesul cercetatorilor la arhiva SIE este in prezent extrem de redus.