Tot despre Gheorghe Craciun

Dispar brusc toate animozitatile dintre noi, se estompeaza efectele dusmaniilor de durata, chiar si ura ce anima uneori in chip jalnic si pagubos relatiile dintre te miri cine si te intrebi de ce, se ascunde rusinandu-se, ca sa faca loc, fugar si pasager, la ce este mai frumos si nobil in noi, printre faldurile bine pliate ale memoriei noastre afective. De fiecare data cand moare unul dintre oamenii de cultura, mai mult sau mai putin instalati viguros in constiinta marelui public, mai mult sau mai putin vizibili in privirile contemporanilor, apar instantaneu frumoase si pline de caldura articole omagial-evocatoare, trist-amare ca un vals de Sibelius sau un poem de Bacovia pe care sunt obligati copiii sa-l invete la scoala. De ce oare trebuie neaparat sa moara cate un scriitor/artist ca sa intelegem mai bine cine era pana ieri langa noi, ca sa pricepem ca nu de valori cultural-intelectuale ducem lipsa si ca atat de prost digerata "criza a culturii" este mai mult un moft publicistic si o proasta perceptie a unei mult mai complexe realitati.

Moartea unui scriitor de talia si anvergura lui Gheorghe Craciun devine un bun prilej si un mai bun pretext pentru a glosa pe marginea destinului oamenilor nostri de cultura. Ce facem pentru ei, in ce masura oficialitatile si opinia publica pot fi angrenate in a oferi oportunitati de creatie si disponibilitati de receptare a creatiilor care se nasc sub ochii nostri. Sigur ca nu descoperim noi roata si nici nu inventam noi rotitele mecanismelor care lanseaza si fixeaza personalitatea, popularitatea sau notorietatea unuia sau altuia. Ziarele si televiziunile au micsorat pana aproape de anihilare prestigiul actului critic. Faptul ca pe zi ce trece institutia criticii literare, de teatru, plastice sau muzicale devine o voce din ce in ce mai stinsa, ar trebui sa dea de gandit.

---

Despre autor: