Naratiunea istorica (I)

"Noi intram in viitor de-a-ndaratelea - scrie el in 1932 (Discurs asupra istoriei); - aceasta este pentru mine cea mai importanta lectie a Istoriei, caci Istoria este stiinta lucrurilor care nu se repeta"... Daca nu se repeta, atunci toata retorica din jurul ideii ca trebuie sa ne cunoastem trecutul ca sa ne ferim de greselile lui in prezent si in viitor este sforaitoare si inutila... Cu aceste ganduri in minte citesc cartea academicianului Florin Constantiniu ("De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu"), aparuta recent la Editura Enciclopedica. O carte, ma grabesc sa spun, pasionanta, substantiala, scrisa intr-un stil polemic bine stapanit. Este vorba, cum spune si titlul, de o istorie relativ recenta, o istorie pe care generatia mea (care este si generatia lui Florin Constantiniu) a trait-o din plin. "Din plin" nu inseamna dupa pofta inimii usoare (vorba lui Mateiu Caragiale), ci trecand din "eveniment istoric" in "eveniment istoric", din reforma capitala in reforma fundamentala, din demascarea devierii de dreapta in demascarea groaznicei demascari de stanga etc...
O istorie, cum s-ar zice, care nu te lasa sa te plictisesti si care se intinde pe aproape o jumatate de secol. Istoricul Florin Constantiniu incearca s-o reconstituie, limitand-o la domeniul istoriografiei. Este, bineinteles, un fel de a spune pentru ca, vorbind de istoriografia romaneasca din epoca postbelica, autorul este nevoit sa vorbeasca de viata politica si personajele ei. Este o cercetare, ne avertizeaza el in Prefata, "istoriografica" dar si "memorialistica", un amestec - mai zice el preventiv - poate daunator. Are o explicatie pentru aceasta formula - hibrid, si anume ca in regimul totalitar (acela la care se refera studiul sau) a existat totdeauna un discurs dublu: unul secret, de cabinet (decizii de importanta majora, fara urme scrise!) si altul oficial, scriptic, deseori mistificator.
Mai exista o explicatie ce se intelege de la sine: traind el insusi istoria pe care o prezinta, istoricul nu poate sa iasa din discurs, sa cerceteze numai sursele documentare, sa ignore propria experienta. Vorbeste, in consecinta, si despre ceea ce a vazut si a patit el insusi in "obsedantul deceniu" (cum i-a zis Preda) si in "deceniul satanic" (anii '80, cum i-a spus Mircea Zaciu). Si bine face. Dimensiunea memorialistica este aceea care da culoare si fluiditate naratiunii istorice. Dealtfel, marii istorici sunt, de regula, mari prozatori istorici. Cartea lui Nicolae Iorga despre Stefan cel Mare este admirabila ca proza istorica, una dintre cele mai frumoase scrise in limba romana. Michelet, Braudel au o imaginatie epica remarcabila, stiu sa povesteasca, ceea ce inseamna sa puna ideile in miscare chiar in interiorul analizei. Exista o nota de senzational in orice naratiune istorica adevarata. Vorbind de unul dintre istoricii pe care ii pretuieste, Barbu Campina, autorul cartii pe care o prezint aici spune ca, odata cu el, se incheie "istoria narativa" si incepe "istoria analitica" in istoriografia romaneasca. Inteleg ce vrea sa spuna (trecerea de la pozitivismul orb la analiza faptelor si a mentalitatilor), dar raman la ideea ca, fara talent epic, un istoric nu exista si ca, in cea mai exacta analiza, trebuie sa stea ascunsa o coasta de diavolul epic.

---

Despre autor: