Diplomatia ca forma de esec

Din 1947, cand Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe, relatiile Romaniei cu lumea larga n-au mai insemnat decat exportul de mitocanie prin intermediul unei costisitoare retele de securisti, peri-securisti si post-securisti mediocri, pe care doar pasapoartele ii definesc drept diplomati. Asa a fost sub regimul comunist, asa a ramas dupa "marea schimbare" si asa va fi inca multa vreme.
Potrivit Constitutiei, in varful darapanatei piramide a "diplomatiei romane" sta insusi Dl Basescu. E drept ca pe fostul capitan de cursa lunga totul il predispune pentru diplomatie: vasta sa cultura istorica si geo-politica, tactul desavarsit, proverbiala stapanire de sine, cunoasterea pe varfurile degetelor a tuturor ungherelor scenei internationale. Acestor inalte calitati li se datoresc, fara nici o indoiala, stralucitele succese din ultimii doi ani si jumatate: presedintele nu e invitat aproape nicaieri, la Bucuresti nu mai vine nimeni, Romania este omisa in mai toate discutiile internationale, faimoasa axa Bucuresti-Londra-Washington ne aduce atatea avantaje incat nu mai prididim sa ne bucuram de ele, si probabil, incepand de la toamna, gazul rusesc ne va fi vandut mai scump. Dl Basescu a reusit, asa cum promisese, sa scoata tara din teribila "zona gri"... pentru a o trece in zona uitarii totale.
Sub presedinte, dar ferita de privirile publice, se desfasoara intinsa ramificatie a ambasadelor. Oare ce inseamna azi o ambasada a Romaniei? In primul rand, o fortareata. In al doilea rand, un loc in care, prin definitie, nu se intampla niciodata nimic semnificativ. In al treilea rand - dar nu cel mai putin important -, un fel de bazar in care infloreste un comert asiduu cu tigari, whisky, benzina detaxata si diverse obiecte electro-casnice. Plecarea "la post" nu are, din punct de vedere socio-psihologic, decat un singur echivalent: constituirea zestrei inainte de nunta. "Diplomatul" roman nu isi preia misiunea insufletit de ideea ca-si va servi tara, ci nerabdator sa vada cu ce se va intoarce dupa cei patru ani de semi-vacanta petrecuti in strainatate. In receptiile din marile si micile capitale, "ambasadorul" roman poate fi imediat recunoscut: el e cel mai prost imbracat, el se exprima cel mai greoi in limbile pe care declara ca le stapaneste la perfectie, el e cel pe care nu-l cunoaste aproape nimeni si caruia nimeni nu are nimic sa-i spuna - ceea ce, totusi, e un avantaj, pentru ca, de cele mai multe ori, n-ar sti ce sa raspunda.
Astfel ne prezentam lumii de 60 de ani. Ne sufoca orgoliul si complexele, dar nu izbutim sa intelegem ca daca, incet-incet, ne parasesc pana si cei care se aratau dispusi sa ne fie prieteni, e numai pentru ca suntem incapabili sa reinvatam ce inseamna diplomatia. Relatiile internationale ale unei tari sunt fie o structura coerenta, conceputa sa dureze in timp, fie o simpla baiguiala sterila. N-am invatat nici ca ambasada e o vitrina: daca expunem in ea doar ce-am gasit dereticand prin fundul sertarelor nu avem dreptul sa ne plangem ca ne lipsesc clientii. In sfarsit, refuzam sa invatam ca ambasadorul trebuie sa fie un actor care joaca rolul unui comis-voiajor: prin fiecare gest al lui, cu fiecare cuvant, in toata existenta lui sociala, el trebuie sa vanda singurul lucru pe care il are de vandut: Romania.
Aceste elementare adevaruri nu ne intereseaza. Preferam sa ramanem in traditia ultimelor sase decenii. O dovedesc ultimele numiri pentru posturile de ambasadori ai Romaniei.

---

Despre autor: