Jurnal de cinefil - Secvente din 2006, ultima parte

Pentru ultima parte a acestei serii de bilanturi atipice am pastrat trei care ii au drept protagonisti pe oamenii care m-au ""corupt"" si m-au convins sa stau cuminte in sala de teatru, fara sa-si fi propus asta.

Iunie. A intrat in curtea Muzeului de arta asteptand sa-l recunosc, caci nu stia de existenta mea decat dupa nume. Am mers sus in muzeu unde Cosmin Bumbut avea o expozitie alaturi de alti fotografi. Trebuia sa-i facem poze pentru un interviu. N-a vorbit foarte mult cu noi, dar a folosit fiecare propozitie ca sa ne cunoasca, terminandu-si replicile cu intrebari. Cand a aflat ca alaturat e expozitia celui care-l fotografia, a cerut politicos sa ne intrerupem sedinta foto ca sa mearga sa o vada. Nu stiu ce l-a impresionat acolo, dar a inceput sa ne povesteasca de tatal sau, fotograf renumit pe vremuri. Si-a vorbit cu caldura cateva minute bune. Cosmin stia fotografiile tatalui sau si discutia s-a legat de la sine. La sfarsit, acolo in expozitie, si-a cerut scuze ca ne-a tinut asa de mult de vorba. Andrei Serban, domnul care m-a invatat ca incercarea de fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata.
Septembrie. I-am vazut cea mai recenta piesa la Braila, in deschiderea unui festival de teatru. M-a emotionat foarte tare o secventa in care unor tineri, printr-o ingenioasa solutie regizorala, le erau spulberate iluziile de sub picioare. Nu l-a convins nimeni sa urce pe scena la final. A stat in sala in primul rand, pe tot parcursul piesei, supervizand efectele tehnice in fata unui computer. A doua zi era oarecum incurcat de marturisirile mele despre cat de tare m-a impresionat secventa respectiva si a vrut sa-mi explice o chestiune tehnica. M-a uimit ca-si cerea scuze ca ma invata lucruri. Victor Ioan Frunza, domnul de la care am invatat ca e bine sa fii precum copilul care striga ""regele e gol"" si ca trebuie sa mergi mai departe de strigat.
Octombrie. Tot la o premiera de teatru, de data aceasta la Constanta. Un spectacol la care am plans (si n-am mai plans nici o alta data intr-o sala de teatru din Romania!). Regizorul a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat foarte mult, aproape alergandu-l prin culise. A disparut in doar cateva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca face cu drag meseria asta si ca scopul lui nu erau aplauzele - laurii victoriei - ci confirmarea ca starile pe care dorise sa le transmita fusesera receptate. N-am stat la chermeza de dupa, dar stiu ca a disparut dupa cele cateva minute de politete obligatorii, desi toata lumea voia sa-l felicite. Radu Afrim, domnul care m-a invatat cum sa raman update cu generatiile care vin navalnic din urma.

---

Despre autor: