Miercuri seara am vazut pe Realitatea TV o stire de la Capilna, de unde transmitea reporterul special Mirela Voicu. Voiam sa vad si eu imagini cu fetele de la Capilna rotindu-se sau macar citeva imagini din celebra localitate. In schimb, pe tot ecran
Miercuri seara am vazut pe Realitatea TV o stire de la Capilna, de unde transmitea reporterul special Mirela Voicu. Voiam sa vad si eu imagini cu fetele de la Capilna rotindu-se sau macar citeva imagini din celebra localitate. In schimb, pe tot ecranul se lafaia dna Voicu de la care am aflat ca dansase, de fapt, incercase sa invete sa danseze, dar nu prea reusise, dat fiind ca dansul e foarte complicat, asa cum i-a spus o doamna invatatoare care se ocupa de trupa de dansuri populare s.a.m.d. Toata stirea a fost o confesiune despre o experienta de viata, inedita ce-i drept, dar nu mai putin personala si tocmai din aceasta cauza usor lipsita de interes pentru mine. Fireste, m-am intrebat: de ce sa te duci tu, ca reporter special, pina la Capilna daca nu trimiti de acolo imagini cu fetele dansind? Cu o situatie inversa m-am confruntat si in privinta valului de reporteri de teren, trimisi speciali si corespondenti zonali pe care televiziunile le-au dislocat in Liban (sau la granita). Zi de zi, ora de ora, aceleasi declaratii, aceleasi imagini, aceleasi usi deschise ale avioanelor sau ale vapoarelor. Deci imagini multe si vorbe putine sau goale. Nimic special in afara de amplificarea unui vid de informatie pina cind el ajunge sa aiba aparenta plinului. Evenimentele sint uneori niste gogosi a caror crusta nu poate suporta prea multa pudra de imagine, dar, pentru ca n-au alternativa, televiziunile insista sa reia la nesfirsit aceleasi secvente cu aceleasi persoane declarind aceleasi lucruri absolut previzibile. Poate ca dna Voicu a vrut sa umple cu ceva personal acest gol de imagine. Totusi, un gol de informatie nu se umple cu o confesiune.
Despre autor:
