Duminica seara strazile erau pustii, iar circiumile dotate cu televizor erau pline. Finala Campionatului Mondial de fotbal isi lua tributul de audienta. Trecind peste emotiile si suspansul aferente, peste bucuria azurilor si tristetea frantujilor, as
Duminica seara strazile erau pustii, iar circiumile dotate cu televizor erau pline. Finala Campionatului Mondial de fotbal isi lua tributul de audienta. Trecind peste emotiile si suspansul aferente, peste bucuria azurilor si tristetea frantujilor, as vrea sa zabovesc asupra gestului lui Zidane, un gest care, reluat de citeva ori de camerele televiziunii germane, a reusit sa ma puna pe ginduri si sa ma scoata din acea stare de emotie stresanta pe care o presupune urmarirea unui meci de fotbal la un asemenea nivel. Asadar, cu citeva minute inainte de final, marele Zizou si-a iesit din minti si a intrat ca un berbec in pieptul lui Materazzi. Gest de animal ranit care, intr-un moment de o asemenea intensitate, i-a tradat intrucitva originile exotice. Probabil ca explozia nervoasa a fost declansata de o injuratura de mama sau ceva de genul acesta, insa nimeni nu ar putea accepta ca o vorba provocatoare poate justifica un asemenea gest de o violenta cruda, aproape barbara. Cu toate astea, as indrazni sa nu ma alatur corului de dezamagiti si sa-i iau apararea lui Zizou. Nu pentru ca e un mare fotbalist, ci pentru ca indignarea afisata in privinta lui imi pare a fi o imensa ipocrizie. Cu vreo doua saptamini in urma am vazut imagini filmate la Leipzig unde ciocnirile dintre suporterii germani si cei englezi umplusera cu arestati puscariile si spitalele din oras. Isteria colectiva, valul de emotie barbara, tribalismul violent sint, dincolo de vrajeala umanistilor fotbalului, marci ale acestui
sport. Stadioanele nu se umplu cu budisti pasnici, ci cu fanatici dezbracati pina la briu si vopsiti in culorile razboiului. Zizou e de-al lor.
Despre autor:
