Rectificatorii

Franta - Italia (si invers) a inceput demult. Duminica se vor juca doar prelungirile unei intilniri vechi si aparte. Mai noua in fotbalul mare, Franta s-a incarcat, totusi, rapid, dupa Euro 2000, de rugina zeilor: acea contestatie permanenta pe care ateii o arunca spre cer, iar publicul de fotbal o asmute asupra echipelor care aduna prea multe triumfuri. Franta n-a stiut sa iasa bine din acest clinci nervos si a inceput sa care cu ea un corp enorm de indoieli si o armata de cobitori deghizati in ziaristi. In acest punct dificil si certaret, s-au intilnit francezii cu italienii. Caci Italia e, in primul rind, echipa care trebuie sa faca fata unei antipatii globale si constante. Nimeni nu mai stie de unde si cum a pornit prima injuratura: o data cu Herrera si catenaccio sau o data cu Paolo Rossi si injunghierea superbului corp brazilian in 1982? Nevroza antiitaliana e imposibil de plasat in timp. Alergia la Italia e echivalentul fotbalistic al antiamericanismului politic. Si intr-un caz, si in celalalt, dominatia si vocatia produc, fara gres, resentimentul. Acolo, in mijlocul acestei deprecieri prin opinia alimentata de invidie, au ajuns, fiecare in felul ei, Franta si Italia. E drept, dupa 2000 francezii s-au straduit sa decada si nimic nu le-a iesit mai bine decit preschimbarea idolilor in veterani: Zidane (al carui cult tirziu e vecin cu reanimarea unei iluzii), Thuram, Barthez, Makelele si alti eroi postumi. Insa duminica, la Berlin, cind aceste doua echipe urmarite de elita detractorilor se vor intilni, Finala va fi altceva decit un bal al detestatilor.

Finala va fi meciul European clasic, reintoarcerea la o stiinta fina si stabila a jocului pe care Franta si Italia nu o impart cu nimeni. In esenta: o rectificare.

---

Despre autor: