Autosuspendarile - mit sau realitate?

Bunul meu amic, regizorul Mircea Marin, cu care am comentat la un pahar de vorba toata tevatura asta cu autosuspendarile, si-a exprimat o nedumerire - de bun simt, dupa parerea mea. Daca putem considera un partid sau macar o organizatie municipala a acelui partid drept o - nu-i asa? - familie ai carei membri sunt legati intre ei prin aceleasi interese, acelasi spatiu de manifestare, aceleasi idei, afinitati s.a.md., atunci autosuspendarile devin cel putin ciudate. Pentru ca e ca si cum un barbat, onorabil cap de familie, ar ajunge intr-o dimineata acasa si i-ar spune spasit sotiei: "Nevasta draga, uite ce se-ntampla: am fost prins azi-noapte trisand la pocher. Ca oprobriul public sa nu se abata asupra ta si a copilasilor nostri, eu ma autosuspend din functia de cap de familie si, o vreme, ma retrag in biblioteca, in bucatarie sau in debara, unde ma lasi tu, ca de-acuma tu esti capul familiei".
Ce-are autosuspendarea cu prefectura? - ma-ntreb si eu. Pai tocmai asta e, ca n-are nici o legatura, desi ar trebui sa aiba. Si ca sa ramanem in sfantul domeniu al pocherului, toate cele trei notorii autosuspendari (a lui Adrian Nastase, a lui George Copos si-a lui Dan Ioan Popescu) sunt, in fond, niste cacealmale. Cel putin in cazul primilor doi: nu din partidul-familie trebuiau sa se retraga, ci, fie si temporar, din functiile publice care le detin, fiindca altfel e perfect intemeiata suspiciunea ca ei pun partidul din care fac parte deasupra Parlamentului si Guvernului. Adica, beneficiind, cum e si normal, de prezumtia de nevinovatie, putem ramane in functia de presedinte al Camerei Deputatilor sau in fotoliul de vicepremier, dar fereasca Dumnezeu sa intinam imaginea sacrosancta a partidului! Iesim un pic din el si ne vedem de treburi.
Pana si matusa Tamara, saraca, s-o fi rasucit in mormant...

---

Despre autor: