Sa ne cunoastem credinta ortodoxa

Sa-mi spuneti ca marturisiti crezul de la Niceea ca deja nu mai am ce sa zic...

In special partea cu :

"Cred intr-una soborniceasca si apostoleasca Biserica..."

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

despre icoane nu se stia la Niceea (787 imparateasa Irina)


poate vrei sa spui Irena....provenea din atena si era iconodula(spre deosebire de sotul ei)...a restabilit cultul icoanelor....si odata cu el a u fost reabilitati si sfintii....
ii spuneam odata lui simi ...de cate ori a fost asediat constantinopolul crestinii se rugau tinand in mana icoane cu maica domnului si sfantul dimitrie.....si au rezistat asediului....acum....logic.....dak acei sfinti i-au ajutat,de ce sa nu se inchine lor?....de ce sa nu ii venereze?
ortodocsii se considera (si au dreptate) mult prea plini de pakte pentru a se adresa in mod direct lui dumnezeu....si atunci apeleaza la intermediari....preoti sunt oamnei cu har kr poseda duh sfant si pot dezlega paktele .....de asemenea in rugaciunile noastre catre sfinti ii imploram sa se roage ei lui dumnezeu pentru noi pentru k ei nu au pakte asa cum avem noi k simplii muritori....

Ce credem noi?
O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, USA



Biblia - Cuvintul lui Dumnezeu
Noi credem cã Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu plin de autoritate, dat omului prin inspiraþie divinã. Inspiraþia este fenomenul supranatural prin care Dumnezeu a dirijat scrierea Scripturii în aºa fel încât acesta sã poarte pecetea autoritãþii ºi aprobãrii divine. Fiecare cuvânt al Bibliei este inspirat (2 Tim. 3:16). Oamenii au comunicat cuvântul sfânt "mânaþi de Duhul Sfânt" (2 Pet. 1:21).

Noi credem cã Biblia este fãrã greºealã aºa cum a fost scrisã ea în manuscrisele originale (Mat. 4:4; 5:17-18). Biblia este singura regulã ºi normã de credinþã ºi comportare creºtinã (Ioan 5:39; 1 Tim. 3:16-17). "Inspiraþia" se referã în primul rând la manuscrisele originale. Copiile ºi traducerile corecte sunt inspirate într-un sens derivat. Sunt mii de manuscrise ale Cuvântului Lui Dumnezeu, manuscrise venind spre noi din locuri ºi vremuri diferite, dar marea lor majoritate concurã la susþinerea faptului cã ceea ce avem noi în mâinile noastre este Cuvântul inspirat al Lui Dumnezeu.

Biblia nu are nevoie de verificare externã, ci se auto-dovedeºte (1 Tes. 2:13); este clarã, nu are nimic obscur în natura ei (Ps.119:105). Omul firesc nu poate înþelege semnificaþia Scripturii (1 Cor.2:14), dar cei ce o primesc în credinþã vor beneficia de adevãrul ei etern (Evrei 4:2). Una din lucrurile Duhului Sfânt este sã mãrturiseascã credinciosului despre veridicitatea acestor Scripturi ºi de a-i dezvolta abilitatea de a înþelege însemnãtatea adevãrului revelat (1 Ioan 2:20, 27).

Canonul Scripturii este închis ºi este constituit din cele 66 de cãrþi. Procesul revelaþiei speciale ºi al inspiraþiei au încetat odatã cu încheierea canonului (Apoc. 22:18-19).

Canonicitatea este regula sau testul prin care o carte este acceptatã ca aparþinând Scripturii. Singurul test al cononcitãþii este inspiraþia (2 Tim. 3:16); recunoaºterea canonicitãþii este responsabilitatea credincioºilor (Ioan 8:47; 1 Ioan 4:6). Inspiraþia ne spune cum Biblia i-a primit autoritatea; canonicitatea ne spune cum ea a fost acceptatã. Biblia trebuie interpretatã prin metoda gramaticalã, istoricã ºi teologicã . O interpretare dispensaþionalistã este esenþialã pentru orice pasaj biblic (Evrei 1:1). Dumnezeu a vorbit în multe feluri, revalaþia fiind diferitã pentru diferitele epoci în care Dumnezeu a vorbit ºi este necesar sã se þinã cont de acest lucru la interpretarea Scripturii.
Noi credem ferm în suficienþa ºi finalitatea Scripturii. Nici o tradiþie, revelaþie sau iluminare nu poate înlocui autoritatea Cuvântului inscripturat al lui Dumnezeu (Ps. 119:89; 2 Tim 3:16).

Oricit de interesante sunt vietile si scrierile "sfintilor parinti bisericesti," acestea nu trebuie puse pe picior de egalitate cu Cuvintul inspirat al Lui Dumnezeu. Adevaratii crestini siunt cei care adoptã
lozinca Reformaþiei: "Sola Scriptura", Scriptura plus nimic, minus nimic.

Dumnezeu
Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit ºi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îºi iau sursa, suportul ºi sfârºitul (Ps. 104).

Existenta lui Dumnezeu nu este demonstrata direct in Biblie, ci subinteleasa (Gen. 1:1). Revelatia generala il descopera pe Dumnezeu intregii omeniri prin creatie (Ps. 19:1-2; Romani 1:20) si prin constiinta (Romani 1:18-32). Revelatia speciala, Cuvintul Lui Dumnezeu prezinta pe tot cuprinsul
Bibliei un Dumnezeu plin de iubire, mila si indurare. Dumnezeu nu este o putere cosmica sau o forta impersonala, ci este un Dumnezeu personal. Personalitatea Lui este demonstrata prin calitatile
ce le poseda:

- constienta de sine (Exod. 3:14),
- auto-determinare (Efeseni 1:11).
- Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10),
- inteligenta (Fapte 15:18),
- scop (Isaia 14:26-27),
- actiune (Ioan 5:17),
- libertate (Efes. 1:11),
- sentimente (Ioan 3:16)
- vointa (Ioan 6:38-39).

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute se impart in doua categorii:

(1) naturale sau legate de maretia Sa,
(2) morale sau legate de bunatatea Sa.

Din atributele naturale fac parte:

- atotputernicia (Apoc 19:6),
- atotstiinta (Ps. 147:5),
- atotprezenta (Ps. 139:7-10),
- vesnicia (Deut. 33:27),
- infinitatea (Ps. 147:5)
- imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11).

Din atributele morale fac parte:

- sfintenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),
- neprihanirea (Ps. 11:7),
- dreptatea (Rom. 2:6),
- adevarul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),
- harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),
- dragostea (1 Ioan 4:8,16),
- mila (Efes. 2:4).

Din vesnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfint (Matei 28:19). Aceste trei persoane sint absolut egale in esenta, iar aceasta esenta exist nedespartita, simultan si etern. In aspectul "Trinitatii economice," Dumnezeu Tatal actioneaz ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfint sint subordonati (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). "Trintate Economica" este termenul dat aspectului Trinitatii in perioada ce a inceput la nasterea Domnului Isus in aceasta lume, si se va incheia dupa ce se va termina imparatia de o mie de ani.

Ca suveran al acestui univers, Dumnezeu a rinduit sau decretat tot ce se intimpla, dupa sfatul voii sale si pentru slava Sa (Efes 1:11). Voia Lui Dumnezeu suverana include tot ce se petrece in acest univers, bine sau rau. Este ceva ce noi nu putem controla, si nici nu putem cunoaste dinainte,
ci doar dupa ce se intimpla.
Dumnezeu a creat universul printr-un act direct de creatie, in sase zile de douazeci si patru de ore, nu printr-un proces de evolutie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat aceasta lume si tot ce exista din nimic (Evrei 11:3).
Caderea Satanei nu a intervenit intre versetul 1 si 2 din Geneza capitolul 1. (Gen 1:31).

Cristologie - despre Isus Cristos
Noi credem ca Isus Hristos din Nazaret este a doua persoana din Trinitate (Ioan 1:1). El este din vesnicie egal cu Dumnezeu Tatal si Duhul Sfint in esenta Lor (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El este din ve nicie, iar prin nasterea din fecioara a intrat in lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). El este deplin Dumnezeu si pe deplin om; o persoana cu doua naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Ca Dumnezeu-Om, aceste dou naturi sint indisolubil unite, fara a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). In mod real a fost ispitit de Satan, dar fiind impecabil, El a fost incapabil sa pacatuiasc (Evrei 4:15; Iacov 1:13).

Prin incarnarea sau intruparea Sa, El si-a pastrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renuntat la folosirea independenta a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit supus voii Tatalui (Ioan 10:18),si in unele cazuri Duhului Sfint (Mat.4:1). Acesta "dezbracare de Sine" a
fost voluntara si a durat pina la inaltarea la cer cind Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, (Fil. 2:9-10).

Intruparea a fost necesara pentru calitatea de Mintuitor a Domnului Isus; ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devina om pentru a muri. Dar nu a renuntat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esentiale in personalitatea
Domnului Isus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita.

Noi credem ca Isus a murit ca jertfa de ispaire pentru pacatul omului (1 Ioan 1:2).
Moartea Lui a fost reala si a completat lucrarea de ispasire (Ioan 19:30).
Moartea Lui a fost in planul vesnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este:

- rascumparatoare (Matei 20:28),
- ispasitoare (1 Ioan 2:22),
- de impacare (2 Cor. 5:18)
- si inlocuitoare (Is. 53:6).

Rascumpararea este universala in valoarea si suficienta ei (1 Ioan 2:2; Evrei 2:9), adica moartea Domnului Isus a produs o asa de mare mintuire incit acesta acopera intregul univers. Nu exista pacat pe care aceasta Jertfa sa nu-l poata acoperi. Nu doar pamintul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi pacatoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.

Noi credem ca Isus a inviat in trup a treia zi din morti (Luca 24:39), validind sacrificiul pentru pacat si pregatind baza pentru nadejdea credinciosul. Invierea este un act al Trinitatii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Invierea reprezinta cele dintii roade ale invierii credinciosilor (1 Cor. 15:23)si da valoare predicarii Evangheliei, credintei, si mintuirii (1 Cor. 15:14-17). Daca Isus n-ar fi inviat toata predicarea ar fi zadarnica si la fel credinta in Criostos ar fi zadarnica.

Isus s-a inaltat la Tatal in cer (Fapte 1:9-11), unde sade la dreapta Tatalui ca Mare Preot pentru noi (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), si Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). Tot ce urmeaza este ca El sa revena pentru a-si lua Biserica (1 Tes. 4:16) si stabilirea imparatiei Sale (Apoc. 19:11).

Pneumatologie - despre Duhul Sfint
Noi credem ca Duhul Sfint exista din vesnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esenta cu Tatal si cu Fiul (Matei 28:19; 2 Cor. 13:14). Poseda atributele personalitatii:

- intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27),
- vointa (1 Cor. 12:11),
- sentimente (Efes. 4:30)
- comunicare (Fapte 8:29).

Poseda de asemenea toate atributele divinitatii:

- atotstiinta (1 Cor.2:10-11),
- atotprezenta (Ps. 139:7-10),
- atotputernicie (Gen. 1-2),
- adevar (1 Ioan 5:7),
- eternitate (Evrei 9:14).

Lucrarile Duhului Sfint sint numeroase.

In legatura cu lumea, El a fost activ in creatie (Gen. 1:2), il inalta pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni (Ioan 16:7-11), si opreste pacatul spre a nu se manifesta in toata forta lui (2 Tes. 2:6-7).

In legatura cu Scriptura, El a fost agentul activ in inspiratie (2 Pet. 1:21).

In legatura cu cei credinciosi El regenereaza (Tit. 3:5), boteaza (1 Cor. 12:13), locuieste in ei (Rom. 8:9), pecetluieste (Efes. 1:13), controleaze (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14;Gal. 5:18), lumineaza (1 Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastra (Efes. 1:14).

Credinciosul traieste prin Duhul Sfint, si duce un mod de viata in conformitate cu ceea ce Duhul Sfint vrea, (Galateni 5:16; 25; Efeseni 5:18). Toti credinciosii sint botezati cu Duhul Sfint (1 Cor 12:13), dar nu toti sint plini de Duh, adica nu toti au rastignit in aceasi masura firea lor paminteasca pentru ca Duhul Sfint sa-i poata umple.

Noi credem ca darurile Duhului Sfint sint capacitati date de Dumnezeu pentru serviciul bisericii locale (1 Cor. 12:18; 1 Pet. 4:10). Darurile miraculoase ca: vorbirea in limbi, vindecarile, cunoasterea sau profetia au fost temporare si intentionate pentru a confirma mesagerii lui Dumnezeu in veacul apostolic (2 Cor. 12:12; Evrei 2:2-4), si ca au incetat odata ce Noul Testament a fost complet (1 Cor. 13:8-11).

Aceste daruri au fost distribuite de Duhul Sfint dupa cum El a voit . Nimic nu-L impiedica sa daruiasca cui vrea El aceste daruri si astazi, dar in nici un caz El
nu daruieste darurile lui pentru mindrie spirituala (1 Cor. 12:11).

Ceea ce este absolut necesar in acest veac nu sint atit de mult darurile Duhului Sfint ci roada Lui, (Gal 5:22-23). Aceasta roada o produce Duhul Sfint si nu este produsul eforturilor umane. Crestinul trebuie sa faca ceea ce Galateni 5:24 "cei ce sint ai Lui Cristos Isus si-au rastignit
firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei.". In astfel de credinciosi, Duhul Sfint are mediu prielnic sa rodeasca, si va rodi.

Anghelologie - despre ingeri
Noi credem ca toti ingerii au fost creati direct de Dumnezeu in primele momente ale primei zile de creatie (Iov 38:6-7; Coloseni 1:16). Ingerii sint fiinte spirituale limitate (Evrei 1:14), posedind putere si inteligenta supraomeneasca (2 Pet. 2:11; Daniel 9:21-23).

Ei poseda constienta de sine (Is. 14:12-15) si autodeterminarea (Evrei 1:6). Sint diferite ranguri si ordine de ingeri: heruvimi, serafimi, arhangheli, si un mare numar de ingeri(Iuda 9; Ps. 80:1; Is.6:2; Ev. 12:22). Ei sint fara de pacat (Gen. 1:31), nemuritori (Luca 20:36) si incapabili de procreare (Mat. 20:30; Luca 20:35-36).

In ultima instanta, ingerii pot fi clasificati si in doua mari categorii:

- cei ce si-au pastrat vrednicia (Mat. 25:36),
- cei ce si-au parasit pozitia initiala de sfintenie si l-au urmat pe Satan in rebeliunea lui impotriva lui Dumnezeu (Iuda 6; Apoc. 12:4).

Cei ce l-au urmat pe Satan sint activi in activitatea de a frina lucrarea lui Dumnezeu (Daniel 10:13), si de a lovi pe copiii lui Dumnezeu cu necazuri (2 Cor. 12:7). Printul hoardelor demonice este Satan (2 Cor. 4:4); el este o persoana (Efes. 6:11-12; Ioan 8:44) cu mare putere (Iuda 9). El este autorul pacatului (1 Ioan 3:8), fiind vrajmasul lui Dumnezeu si al copiilor Lui (Apoc. 12:10; 20:8-9). El este condamnat sa piarda batalia sa cu Dumnezeu (Everi 2:14), si va fi aruncat in Abis (Adinc) pentru o mie de ani in timpul Mileniului (Apoc. 20:2-3). Dupa aceea va fi dezlegat putina vreme, iar apoi va fi aruncat in iazul de foc cu toti ingerii lui pentru toat vesnicia (Apoc. 20:20; Mat. 25:41).

Noi credem ca acei ingeri care si-au pastrat vrednicica sint confirmati in sfintenie (1 Tim. 5:21) confirmarea venind din faptul ca nu au urmat pe Satan in razvratirea lui ci au ramas in pozitia lor de
supunere si ascultare de Dumnezeu. Ei sint slujitorii lui Dumnezeu, care lucreaz pentru El (Dan. 10:12-13; 12:1), si vin in ajutorul sfintilor (Evrei 1:14). La revenirea Domnului Isus, ei il vor insoti (Mat. 25:31; 2 Tes. 1:7-8).

Antropologie--despre om
Noi credema c omul a fost creat dupa asemanarea lui Dumnezeu, printr-un act direct al lui Dumnezeu asa cum este descris in Geneza, si nu cum sustin cei ce predica teoria evolutiei (Gen. 1:26-27; 2:7; Col. 1:15-17). Imaginea, chipul Lui Dumnezeu in om, nu este fizica (Ioan 4:24),
ci morala (Gen. 1:31), mintala (Gen. 1:28), si sociala (Gen. 2:18). Desi aceasta imagine a fost distorsionata la caderea omului in pacat, nu a fost pierduta complet (Gen. 9:6).

Inainte de a cadea in pacat, Adam a posedat o sfintenie neconfirmata , sau neincercata (Gen. 1:31). Adam a cazut prin neascultare, aducind astfel moarte spirituala si fizica asupra lui, si ca reprezentant al omenirii, a adus moarte peste intreaga umanitate (Gen. 2:17; Romani 5:12-19).

Omul a fost creat parte materiala si imateriala (Mat. 10:28; 1 Cor. 7:34; Iacov 2:26) si poate fi impartit in trei parti componente: trup, suflet si duh (Evrei 4:2; 1 Tes. 5:23). Trupul, sufletul si duhul sint propagate de la Adam prin generatie naturala (Fapte 17:26, Ps.139:13-14; Gen.5:3; Evrei 7:9-10).

Noi credem ca omul este depravat si nu poate sa se mintuiasca singur, neavind nici un merit inaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:10; Prov. 21:27). Omul este complet responsabil pentru pacatul lui si deci pentru condamnarea pentru pacat (Rom. 3:23; 6:23).

Omul este pasibil de separare eterna de Dumnezeu daca nu se pocaieste de rebeliunea lui fata de Dumnezeu (Ioan 3:18; Apoc. 20:15). Singura lui sansa este credinta si pocainta prin Isus Hristos (Ioan 3:16).

Coroana creatiunii divine, omul, superba fiinta neinteleasa de nimeni, capabila de cele mai inalte sentimente si in acelasi timp capabila de cele mai odioase si josnice crime, complexa componenta de materie si non-materie, dotat cu inteligenta, este in atentia Lui Dumnezeu asa de mult incit pentru el a murit Domnul Isus. Moartea Domnului Isus poate readuce pe om la starea de "om adevarat" stare in care-si poate implini destinul de a-L cunoaste pe Dumnezeu si a se pregati pentru lumea viitoare.

Hamartologie - despre pacat
Noi credem ca pacatul este abaterea sau neconformarea la legea morala a lui Dumnezeu (Ioan 3:4) in actiune, in dispozitie, sau in gindire (Ps.51:4; Evrei 9:7). Originea pacatului este odata cu caderea lui Satan (Isaia 14:12-15), apoi a intrat in rasa uman prin Adam (Rom. 5:12) si este astazi universal (Rom. 3:10-12). Pacatul include necuratie si in acelasi timp vinovatie (Efes. 4:22). Pacatul este in esenta egoism, deoarece cauta sa inalte voia creaturii deasupra Creatorului (Rom. 1:21; Gen. 3:5-6).

Adam, reprezentantul rasei umane, a atras intreaga omenire in depravare totala si condamnare in fata lui Dumnezeu (Rom. 5:12; Gen. 3:17; Efes. 4:17-19). Pacatul este imputat tuturor oamenilor, deoarece Adam a fost reprezentantul rasei umane. Consecinta pacatului este moartea (Rom. 6:23) fizica -- separarea sufletului de trup ( Iacov 2:26); spirituala -- separarea duhului de Dumnezeu (Efes. 2:1); si moartea a doua -- consumarea finala a mortii spirituale a tuturor celor nenascuti din nou (Apoc. 20:14-15).

Cel credincios a fost eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (Rom. 6:2; 8:1), dar nu este liber de prezenta pacatului (Rom. 7:14-25) deoarece natura pacatului nu a fost eradicata (1 Ioan 1:8). Cu toate acestea, cel credincios poate trai o viata placuta lui Dumnezeu ascultind de Cuvintul Sfint (Rom. 6:1-14).

Pacatul are presa destul de negativa in acest final de veac, multora nemaiplacindu-le numele acesta hidos "pacat." Societatea incurajeaza pacatul, dar nu tolereaza vinovatia ce-o produce acesta.

Soteriologie - despre mintuire
Noi credem ca omenirea este condamnata (Rom. 5:23) si ca are nevoie de mintuire din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregatit mintuire prin Isus Hristos (Ioan 14:6). Mintuirea este un dar de la Dumnezeu (Rom. 6:23) si nu poate fi meritata prin nici o virtute sau lucrare omeneasca (Tit.
3:5). Mintuirea se primeste prin credinta personala si incredere in Isus Hristos Domnul (Fapte. 16:31; Efes 2:8-9) pe baza singelui varsat ca singura jertfa pentru pacat (Efes. 1:7; Evrei 9:22-26). Duhul Sfint aplica Cuvintul lui Dumnezeu inimii omului pentru a aduce convingere de pacat (Ioan 15:26; 16:7-11), si mintuirea credinciosului (Tit. 3:5; 1 Pet. 1:23).

Mintuirea este sigura si vesnica in Hristos, deoarece mintuirea este de la Dumnezeu (Rom. 8:35-39; Ioan 10:27-29; Fil. 1:6). In mintuire se cuprind:

Alegerea -- alegerea suverana pe care o face Dumnezeu unor indivizi pentru mintuirea in Hristos cu toate bunecuvintarile ce decurg din ea, fara vre-un merit din partea cuiva (Efes. 1:4; 1 Tes. 1:4);

Chemarea -- operatia directa a lui Dumnezeu prin Duhul Sfint, care aduce pe pacatos la mintuire (Rom. 8:30);

Regenerarea -- daruirea vietii spirituale acelor care sint morti spiritual (Efes. 2:1; Tit. 3:5); Pocainta -- o schimbare a mintii, sentimentelor si scopului fata de Dumnezeu, pacat, si sine (Fapte. 20:21; Evrei 6:1);

Credinta -- cunoasterea, primirea si increderea fara rezerve in rascumpararea realizata de Isus, si descoperita in Scriptura (Evrei 11:6);

Justificarea -- actul juridic prin care Dumnezeu declara pe pacatos ca fiind neprihanit si il trateaza ca atare (Rom. 5:1);

Infierea -- plasarea juridica a credinciosului in pozitia de Fiu al Lui Dumnezeu si revarsarea tuturor drepturilor si privilegiilor ce decurg din aceasta plasare (Gal. 3:26; Efes. 1:5);

Sfintirea -- lucrarea Duhului Sfint, prin care El pune deoparte oameni pentru El; continua operatie a Duhului Sfint, prin care dispozitia sfinta care a fost daruita in clipa regenerarii este mentinut si amplificat (2 Cor. 3:18);

Pastrarea sfintilor in har -- Perseverenta -- pastrarea de catre Dumnezeu a tuturor celor credinciosi, determinindu-i sa persevereze in har pina in ziua aceea (1 Ioan 3:9; Iuda 24).

Noi credem in oferta universala a Evangheliei si nu credem ca suveranitatea Lui Dumnezeu se contrazice cu obligatia de a evangheliza sau cu responsabilitatea omului de a raspunde Evangheliei (10:13).

Eclesiologie -- despre Biserica
Noi credem ca biserica este trupul lui Hristos, uneori numit Biserica Universala (Col. 1:18;1:24). Este alcatuit din toti credinciosii botezati cu Duhul Sfint, fie in cer, fie pe pamint (1 Cor. 12:13), mintuiti intre ziua Rusaliilor si Rapirea bisericii (Fapte 1:5; 11; 15-16).

Biserica este distincta fata de Israel (1 Cor. 10:32), si de Imparatia Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:13).

Biserica locala este un grup de credinciosi botezati prin cufundare, care se intilnesc pentru evanghelizare, edificare, partasie si inchinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducator in materie de practica si credinta este Cuvintul Lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15; 1 Cor. 14:37-38).

Bisericii i-au fost date citeva privilegii de Dumnezeu spre a se bucura de ele in aceast dispensatie a harului. Acestea sint:

- Botezul cu Duh Sfint (Mat. 3:11),
- a fi in Hristos si Hristos in Biserica (Col. 1:27),
- Biblia (Apoc. 22:18-19),
- preotia credinciosilor (1 Pet. 2:9),
- si o partasie universala in Trup (Efes. 2:11-22).

Privilegiile pe care are inca sa le primeasca sint:

- Noul Ierusalim (Ioan 14:1-6; Evrei 12:22),
- si o pozitie speciala in imparatia lui Dumnezeu (Evrei 12:23; Apoc. 3:21).

Noi credem in forma congregationalista de guvernamint in biserica (Fapte 6:3; 14:23). Biserica locala este autonoma (Mat. 18:15-17; Fapte 14:23; 6:3).

Slujitorul bisericii sint pastorul si diaconii (1 Tim. 3:1,6). Biblia este limpede cu privire la calitatile acestora (1 Tim. 3; Fapte 6:3). Desi exista in unele pasagii din Scriptura pluralitate de pastori, nu se gaseste niciodata inegalitate intre ei (Fil. 1:1; Tit. 1:5; Fapte 15:13; Gal. 2:12). Termenii pastor, episcop, batrin, se refera la aceeasi slujba (Fapte 20:17-28; 1 Pet. 5:1-2).

Cele dou simboluri ale Bisericii sint: Botezul si Cina Domnului. Botezul este cufundarea celui ce marturiseste pe Isus in apa ca simbol al unirii cu Hristos in moarte, ingroparea si invierea Lui (1 Cor. 12:13; Rom. 6:4).

Cina Domnului a fost instituita de Hristos (Mat. 26:26-28); este un memorial al mortii Lui, o proclamare a acesteia si o promisiune a revenirii Lui (1 Cor. 11:20-26).

Noi credem in semnele distinctive ale bisericii baptiste:

1. Autoritatea absoluta a Scripturii, (2 Tim 3:16)
2. Membrii nascuti din nou (Fapte 2:41-47)
3. Botezul celor ce cred, prin cufundare (Marcu 1:9; Fapte 8:38-39)
4. Autonomia bisericii locale ( 1Cor 6:1-5)
5. Separarea de lume si de tot ce este pacat (Matei 22:21)
6. Libertatea sufletului (Fapte 5:29; 1 Ioan 2:27).

Noi credem ca biserica trebuie sa fie separata de lume si de orice alianta nebiblica spre a pastra puritatea mesajului evangheliei (Iuda 3-4). Biserica locala trebuie sa refuze coloborarea cu orice organizatie care deviaza de la normele Scripturii (Matei 7:15; Rom 16:17; 1 Tim 6:5). Credem de asemenea ca biserica trebuie sa se separe de crestinii care traiesc in neorinduiala, care nu traiesc dupa Cuvântul Lui Dumnezeu, care deviaza de la docrtinele credintei crestine, sau se angajeaza in aliante pagine (2 Cor 6:14-17; 2 Ioan 9-10). Cuvintul Lui Dumnezeu ne invata sa ne ferim de cei ce aduc invataturi straine de Cuvântul Lui Dumnezeu (2 Tes 3:6; 14-15).

Ziua de inchinare publica este ziua de Duminica , sau ziua "intii a saptaminii," (Marcu 16:9); iar sarbatori inchinate sfintilor, biserica noastra nu celebreaza.

Biserica are dreptul si obligatia de a exercita disciplina asupra celor ce se abat de la invatatura Bibliei, aduc dezbinari, traiesc in neorinduiala (Matei 18:15-17; 1 Cor 5:11-13; 2 Tes 3:6; Tit 3:10).

Noi credem ca darnicia crestina este o virtute care trebuie sa impodobeasca pe fiecare membru al bisericii. Tot ce avem este de la Dumnezeu, ale Lui sint toate, dar in bunatatea Lui El ne poarta de griaja daruindu-ne ce avem nevoie pentru trairea zilnica. A zecea parte ii apartine Lui prin hotarirea Lui, Maleahi 3:10, si toti crestinii trebuie sa dea Domnului zece la suta. Ceea ce dam peste 10% se numeste cu adevarat darnicie crestina (2 Cor 9:6-7; Rom 12:8; Exod 25:2; 35:5; 1 Cron 2:5).

Escatologie--despre lucrarile sfirsitului
Noi credem ca Isus a initiat perioada numita "zilele din urma," atunci cind a venit in ieslea din Betleem. El a promis ca se va intoarce, Ioan 14:3, aceasta intoarcere poate surveni in orice clipa. In clipa revenirii Sale, Domnul Isus va incepe mult profetita "Zi a Domnului," prin rapirea bisericii (1 Tes 4:16-17). In acel moment, biserica, trupul Lui Cristos va fi luata in cer pentru desavirsirea mintuirii lor (Filipeni 1:6), pentru a sta inaintea Scaunului de judecata al Lui Cristos (2 Cor 5:10), si
pentru "ospatul nuntii Mielului," (Apoc 19:7).

Dup Rapire, pe pamint va urma o perioada de necaz cum n-a mai fost vreo data pe pamint. Anticrist va semna un tratat de pace cu Israelul (Dan 9:27), dar legamitul de pace nu va avea durabilitate. Pamintul va experimenta un timp de judecata si de minie de necomparat cu orice alta perioada din istoria omenirii, scopul fiind redobindirea pamintului pentru imparatia Lui Dumnezeu (1 Tes 1:10; Apoc 1:5).

Multi se vor intoarce la Domnul in acest timp de necaz sub influenta predicarii de catre cei doi martori din Apocalipsa 11:3, si a celor 144,000 de evanghelisti evrei (Apoc 7). Trei serii de judecati devastatoare vor veni asupra pamintului, iar la jumatatea necazului, Anticristul va rupe tratatul de pace facut cu Israel, intorcindu-se asupra lui Israel cu o furie aprinsa (Daniel 9:27).

Noi credem ca Domnul Isus va veni la sfirsitul perioadei de necaz impreuna cu sfintii pentru a nimici pe vrajmasii Lui si pentru a intemeia imparatia de o mie de ani (Apoc 19:11-16; 20:4).

Diavolul va fi legat in timpul Mileniului, iar Cristos va domni in deplina dreptate (Apoc 20:4). Locuitorii imparatiei vor fi sfintii Vechiului Testament (Gen 13:15); sfintii ce-au supravetuit necazul cel mare (Is 60:3); si biserica care va domni impreuna cu Domnul Isus (Apoc 3:21).

Dupa cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat si- va aduna o armata sa lupte din nou impotriva Lui Dumnezeu (Apoc 20:7-9). Acest lucru va dovedi cu priosinta depravarea omului, si-l va lasa fara scuze fata de o asa cadere chiar in cele mai ideale conditii. Isus Hristos va zdrobi aceasta armata si pe Satan (Apoc. 20:9-10) si imediat dupa aceea va incepe judecata finala in fata marelui tron alb de judecata, unde toti cei ce-au murit fara sa fie mintuiti vor fi condamnati si aruncati in iazul de foc pentru toata vesnicia (Apoc. 20:12-15).

Cerul si pamintul actual vor fi dizolvate, si un cer nou si pa mint nou vor fi facute, unde va locui neprihanirea. Acest lucru va marca inceputul starii eterne, in care toti rascumparatii din toate vremurile se vor bucura pentru vesnicie de prezenta lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-13; Apoc. 20-22).

Concluzie
Noi credem ca toate acestea pentru ca asa sint scrise in Biblia si Biblia este cuvintul Lui Dumnezeu, fara greseala sau eroare. Ne incredem in Dumnezeul care a creat tot ce exista si a lasat pe Fiul Lui sa moara pentru pacatele noastre. Noi il iubim pentru ca El ne-a iubit intii. Fara ca El sa ne fi iubit, noi ramineam morti si condamnati pentru vesnicie, dar slavit sa fie El, ca la vremea potrivita , Hristos a murit pentru noi! In lume nu sintem orfani, ci avem pe Duhul Sfint, Mingiietorul, cu noi. Credem toate acestea, dar stim ca nu toti cei ce le cred vor fi mintuiti.

Noi credem ca un crestin adevarat traieste ceea ce crede. Trairea zilnica este dovada ca sintem sau nu ceea ce pretindem ca sintem. De aceea, dati-va toate silintele nu numai sa credeti, ci sa si impliniti ceea ce spune Cuvintul Lui Dumnezeu, si asa putem astepta fericita noastra nadejde si aratarea Marelui nostru Mintuitor si Domn.

@joanna, ca viitor istoric ar trebuii sa-i multumesti lui iordanes dar nu numai.
-ar trebuii sa te intrebi cine a interzis a se scrie si vorbi despre stramosii tai Daci.


si multor altora...asa e...hecateu din milet,herodot,pitagora,strabon,lucian din samosalda....si multi altii.....
cine a interzis sa se scrie despre daci?...la ce te referi?
si de ce sa-i multumesc lui iordanes?...k scrie in sec 6 si face o confuzie fericita?....da...e ok...ii multumesc....

De la: maria_tu, la data 2009-02-18 15:41:59Ce credem noi?
O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, USA



Biblia - Cuvintul lui Dumnezeu
Noi credem cã Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu plin de autoritate, dat omului prin inspiraþie divinã. Inspiraþia este fenomenul supranatural prin care Dumnezeu a dirijat scrierea Scripturii în aºa fel încât acesta sã poarte pecetea autoritãþii ºi aprobãrii divine. Fiecare cuvânt al Bibliei este inspirat (2 Tim. 3:16). Oamenii au comunicat cuvântul sfânt "mânaþi de Duhul Sfânt" (2 Pet. 1:21).

Noi credem cã Biblia este fãrã greºealã aºa cum a fost scrisã ea în manuscrisele originale (Mat. 4:4; 5:17-18). Biblia este singura regulã ºi normã de credinþã ºi comportare creºtinã (Ioan 5:39; 1 Tim. 3:16-17). "Inspiraþia" se referã în primul rând la manuscrisele originale. Copiile ºi traducerile corecte sunt inspirate într-un sens derivat. Sunt mii de manuscrise ale Cuvântului Lui Dumnezeu, manuscrise venind spre noi din locuri ºi vremuri diferite, dar marea lor majoritate concurã la susþinerea faptului cã ceea ce avem noi în mâinile noastre este Cuvântul inspirat al Lui Dumnezeu.

Biblia nu are nevoie de verificare externã, ci se auto-dovedeºte (1 Tes. 2:13); este clarã, nu are nimic obscur în natura ei (Ps.119:105). Omul firesc nu poate înþelege semnificaþia Scripturii (1 Cor.2:14), dar cei ce o primesc în credinþã vor beneficia de adevãrul ei etern (Evrei 4:2). Una din lucrurile Duhului Sfânt este sã mãrturiseascã credinciosului despre veridicitatea acestor Scripturi ºi de a-i dezvolta abilitatea de a înþelege însemnãtatea adevãrului revelat (1 Ioan 2:20, 27).

Canonul Scripturii este închis ºi este constituit din cele 66 de cãrþi. Procesul revelaþiei speciale ºi al inspiraþiei au încetat odatã cu încheierea canonului (Apoc. 22:18-19).

Canonicitatea este regula sau testul prin care o carte este acceptatã ca aparþinând Scripturii. Singurul test al cononcitãþii este inspiraþia (2 Tim. 3:16); recunoaºterea canonicitãþii este responsabilitatea credincioºilor (Ioan 8:47; 1 Ioan 4:6). Inspiraþia ne spune cum Biblia i-a primit autoritatea; canonicitatea ne spune cum ea a fost acceptatã. Biblia trebuie interpretatã prin metoda gramaticalã, istoricã ºi teologicã . O interpretare dispensaþionalistã este esenþialã pentru orice pasaj biblic (Evrei 1:1). Dumnezeu a vorbit în multe feluri, revalaþia fiind diferitã pentru diferitele epoci în care Dumnezeu a vorbit ºi este necesar sã se þinã cont de acest lucru la interpretarea Scripturii.
Noi credem ferm în suficienþa ºi finalitatea Scripturii. Nici o tradiþie, revelaþie sau iluminare nu poate înlocui autoritatea Cuvântului inscripturat al lui Dumnezeu (Ps. 119:89; 2 Tim 3:16).

Oricit de interesante sunt vietile si scrierile "sfintilor parinti bisericesti," acestea nu trebuie puse pe picior de egalitate cu Cuvintul inspirat al Lui Dumnezeu. Adevaratii crestini siunt cei care adoptã
lozinca Reformaþiei: "Sola Scriptura", Scriptura plus nimic, minus nimic.

Dumnezeu
Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit ºi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îºi iau sursa, suportul ºi sfârºitul (Ps. 104).

Existenta lui Dumnezeu nu este demonstrata direct in Biblie, ci subinteleasa (Gen. 1:1). Revelatia generala il descopera pe Dumnezeu intregii omeniri prin creatie (Ps. 19:1-2; Romani 1:20) si prin constiinta (Romani 1:18-32). Revelatia speciala, Cuvintul Lui Dumnezeu prezinta pe tot cuprinsul
Bibliei un Dumnezeu plin de iubire, mila si indurare. Dumnezeu nu este o putere cosmica sau o forta impersonala, ci este un Dumnezeu personal. Personalitatea Lui este demonstrata prin calitatile
ce le poseda:

- constienta de sine (Exod. 3:14),
- auto-determinare (Efeseni 1:11).
- Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10),
- inteligenta (Fapte 15:18),
- scop (Isaia 14:26-27),
- actiune (Ioan 5:17),
- libertate (Efes. 1:11),
- sentimente (Ioan 3:16)
- vointa (Ioan 6:38-39).

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute se impart in doua categorii:

(1) naturale sau legate de maretia Sa,
(2) morale sau legate de bunatatea Sa.

Din atributele naturale fac parte:

- atotputernicia (Apoc 19:6),
- atotstiinta (Ps. 147:5),
- atotprezenta (Ps. 139:7-10),
- vesnicia (Deut. 33:27),
- infinitatea (Ps. 147:5)
- imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11).

Din atributele morale fac parte:

- sfintenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),
- neprihanirea (Ps. 11:7),
- dreptatea (Rom. 2:6),
- adevarul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),
- harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),
- dragostea (1 Ioan 4:8,16),
- mila (Efes. 2:4).

Din vesnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfint (Matei 28:19). Aceste trei persoane sint absolut egale in esenta, iar aceasta esenta exist nedespartita, simultan si etern. In aspectul "Trinitatii economice," Dumnezeu Tatal actioneaz ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfint sint subordonati (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). "Trintate Economica" este termenul dat aspectului Trinitatii in perioada ce a inceput la nasterea Domnului Isus in aceasta lume, si se va incheia dupa ce se va termina imparatia de o mie de ani.

Ca suveran al acestui univers, Dumnezeu a rinduit sau decretat tot ce se intimpla, dupa sfatul voii sale si pentru slava Sa (Efes 1:11). Voia Lui Dumnezeu suverana include tot ce se petrece in acest univers, bine sau rau. Este ceva ce noi nu putem controla, si nici nu putem cunoaste dinainte,
ci doar dupa ce se intimpla.
Dumnezeu a creat universul printr-un act direct de creatie, in sase zile de douazeci si patru de ore, nu printr-un proces de evolutie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat aceasta lume si tot ce exista din nimic (Evrei 11:3).
Caderea Satanei nu a intervenit intre versetul 1 si 2 din Geneza capitolul 1. (Gen 1:31).

Cristologie - despre Isus Cristos
Noi credem ca Isus Hristos din Nazaret este a doua persoana din Trinitate (Ioan 1:1). El este din vesnicie egal cu Dumnezeu Tatal si Duhul Sfint in esenta Lor (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El este din ve nicie, iar prin nasterea din fecioara a intrat in lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). El este deplin Dumnezeu si pe deplin om; o persoana cu doua naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Ca Dumnezeu-Om, aceste dou naturi sint indisolubil unite, fara a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). In mod real a fost ispitit de Satan, dar fiind impecabil, El a fost incapabil sa pacatuiasc (Evrei 4:15; Iacov 1:13).

Prin incarnarea sau intruparea Sa, El si-a pastrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renuntat la folosirea independenta a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit supus voii Tatalui (Ioan 10:18),si in unele cazuri Duhului Sfint (Mat.4:1). Acesta "dezbracare de Sine" a
fost voluntara si a durat pina la inaltarea la cer cind Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, (Fil. 2:9-10).

Intruparea a fost necesara pentru calitatea de Mintuitor a Domnului Isus; ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devina om pentru a muri. Dar nu a renuntat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esentiale in personalitatea
Domnului Isus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita.

Noi credem ca Isus a murit ca jertfa de ispaire pentru pacatul omului (1 Ioan 1:2).
Moartea Lui a fost reala si a completat lucrarea de ispasire (Ioan 19:30).
Moartea Lui a fost in planul vesnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este:

- rascumparatoare (Matei 20:28),
- ispasitoare (1 Ioan 2:22),
- de impacare (2 Cor. 5:18)
- si inlocuitoare (Is. 53:6).

Rascumpararea este universala in valoarea si suficienta ei (1 Ioan 2:2; Evrei 2:9), adica moartea Domnului Isus a produs o asa de mare mintuire incit acesta acopera intregul univers. Nu exista pacat pe care aceasta Jertfa sa nu-l poata acoperi. Nu doar pamintul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi pacatoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.

Noi credem ca Isus a inviat in trup a treia zi din morti (Luca 24:39), validind sacrificiul pentru pacat si pregatind baza pentru nadejdea credinciosul. Invierea este un act al Trinitatii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Invierea reprezinta cele dintii roade ale invierii credinciosilor (1 Cor. 15:23)si da valoare predicarii Evangheliei, credintei, si mintuirii (1 Cor. 15:14-17). Daca Isus n-ar fi inviat toata predicarea ar fi zadarnica si la fel credinta in Criostos ar fi zadarnica.

Isus s-a inaltat la Tatal in cer (Fapte 1:9-11), unde sade la dreapta Tatalui ca Mare Preot pentru noi (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), si Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). Tot ce urmeaza este ca El sa revena pentru a-si lua Biserica (1 Tes. 4:16) si stabilirea imparatiei Sale (Apoc. 19:11).

Pneumatologie - despre Duhul Sfint
Noi credem ca Duhul Sfint exista din vesnicie ca a Treia persoana din Dumnezeire (Fapte 5:3-4), si este egala in esenta cu Tatal si cu Fiul (Matei 28:19; 2 Cor. 13:14). Poseda atributele personalitatii:

- intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27),
- vointa (1 Cor. 12:11),
- sentimente (Efes. 4:30)
- comunicare (Fapte 8:29).

Poseda de asemenea toate atributele divinitatii:

- atotstiinta (1 Cor.2:10-11),
- atotprezenta (Ps. 139:7-10),
- atotputernicie (Gen. 1-2),
- adevar (1 Ioan 5:7),
- eternitate (Evrei 9:14).

Lucrarile Duhului Sfint sint numeroase.

In legatura cu lumea, El a fost activ in creatie (Gen. 1:2), il inalta pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni (Ioan 16:7-11), si opreste pacatul spre a nu se manifesta in toata forta lui (2 Tes. 2:6-7).

In legatura cu Scriptura, El a fost agentul activ in inspiratie (2 Pet. 1:21).

In legatura cu cei credinciosi El regenereaza (Tit. 3:5), boteaza (1 Cor. 12:13), locuieste in ei (Rom. 8:9), pecetluieste (Efes. 1:13), controleaze (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14;Gal. 5:18), lumineaza (1 Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastra (Efes. 1:14).

Credinciosul traieste prin Duhul Sfint, si duce un mod de viata in conformitate cu ceea ce Duhul Sfint vrea, (Galateni 5:16; 25; Efeseni 5:18). Toti credinciosii sint botezati cu Duhul Sfint (1 Cor 12:13), dar nu toti sint plini de Duh, adica nu toti au rastignit in aceasi masura firea lor paminteasca pentru ca Duhul Sfint sa-i poata umple.

Noi credem ca darurile Duhului Sfint sint capacitati date de Dumnezeu pentru serviciul bisericii locale (1 Cor. 12:18; 1 Pet. 4:10). Darurile miraculoase ca: vorbirea in limbi, vindecarile, cunoasterea sau profetia au fost temporare si intentionate pentru a confirma mesagerii lui Dumnezeu in veacul apostolic (2 Cor. 12:12; Evrei 2:2-4), si ca au incetat odata ce Noul Testament a fost complet (1 Cor. 13:8-11).

Aceste daruri au fost distribuite de Duhul Sfint dupa cum El a voit . Nimic nu-L impiedica sa daruiasca cui vrea El aceste daruri si astazi, dar in nici un caz El
nu daruieste darurile lui pentru mindrie spirituala (1 Cor. 12:11).

Ceea ce este absolut necesar in acest veac nu sint atit de mult darurile Duhului Sfint ci roada Lui, (Gal 5:22-23). Aceasta roada o produce Duhul Sfint si nu este produsul eforturilor umane. Crestinul trebuie sa faca ceea ce Galateni 5:24 "cei ce sint ai Lui Cristos Isus si-au rastignit
firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei.". In astfel de credinciosi, Duhul Sfint are mediu prielnic sa rodeasca, si va rodi.

Anghelologie - despre ingeri
Noi credem ca toti ingerii au fost creati direct de Dumnezeu in primele momente ale primei zile de creatie (Iov 38:6-7; Coloseni 1:16). Ingerii sint fiinte spirituale limitate (Evrei 1:14), posedind putere si inteligenta supraomeneasca (2 Pet. 2:11; Daniel 9:21-23).

Ei poseda constienta de sine (Is. 14:12-15) si autodeterminarea (Evrei 1:6). Sint diferite ranguri si ordine de ingeri: heruvimi, serafimi, arhangheli, si un mare numar de ingeri(Iuda 9; Ps. 80:1; Is.6:2; Ev. 12:22). Ei sint fara de pacat (Gen. 1:31), nemuritori (Luca 20:36) si incapabili de procreare (Mat. 20:30; Luca 20:35-36).

In ultima instanta, ingerii pot fi clasificati si in doua mari categorii:

- cei ce si-au pastrat vrednicia (Mat. 25:36),
- cei ce si-au parasit pozitia initiala de sfintenie si l-au urmat pe Satan in rebeliunea lui impotriva lui Dumnezeu (Iuda 6; Apoc. 12:4).

Cei ce l-au urmat pe Satan sint activi in activitatea de a frina lucrarea lui Dumnezeu (Daniel 10:13), si de a lovi pe copiii lui Dumnezeu cu necazuri (2 Cor. 12:7). Printul hoardelor demonice este Satan (2 Cor. 4:4); el este o persoana (Efes. 6:11-12; Ioan 8:44) cu mare putere (Iuda 9). El este autorul pacatului (1 Ioan 3:8), fiind vrajmasul lui Dumnezeu si al copiilor Lui (Apoc. 12:10; 20:8-9). El este condamnat sa piarda batalia sa cu Dumnezeu (Everi 2:14), si va fi aruncat in Abis (Adinc) pentru o mie de ani in timpul Mileniului (Apoc. 20:2-3). Dupa aceea va fi dezlegat putina vreme, iar apoi va fi aruncat in iazul de foc cu toti ingerii lui pentru toat vesnicia (Apoc. 20:20; Mat. 25:41).

Noi credem ca acei ingeri care si-au pastrat vrednicica sint confirmati in sfintenie (1 Tim. 5:21) confirmarea venind din faptul ca nu au urmat pe Satan in razvratirea lui ci au ramas in pozitia lor de
supunere si ascultare de Dumnezeu. Ei sint slujitorii lui Dumnezeu, care lucreaz pentru El (Dan. 10:12-13; 12:1), si vin in ajutorul sfintilor (Evrei 1:14). La revenirea Domnului Isus, ei il vor insoti (Mat. 25:31; 2 Tes. 1:7-8).

Antropologie--despre om
Noi credema c omul a fost creat dupa asemanarea lui Dumnezeu, printr-un act direct al lui Dumnezeu asa cum este descris in Geneza, si nu cum sustin cei ce predica teoria evolutiei (Gen. 1:26-27; 2:7; Col. 1:15-17). Imaginea, chipul Lui Dumnezeu in om, nu este fizica (Ioan 4:24),
ci morala (Gen. 1:31), mintala (Gen. 1:28), si sociala (Gen. 2:18). Desi aceasta imagine a fost distorsionata la caderea omului in pacat, nu a fost pierduta complet (Gen. 9:6).

Inainte de a cadea in pacat, Adam a posedat o sfintenie neconfirmata , sau neincercata (Gen. 1:31). Adam a cazut prin neascultare, aducind astfel moarte spirituala si fizica asupra lui, si ca reprezentant al omenirii, a adus moarte peste intreaga umanitate (Gen. 2:17; Romani 5:12-19).

Omul a fost creat parte materiala si imateriala (Mat. 10:28; 1 Cor. 7:34; Iacov 2:26) si poate fi impartit in trei parti componente: trup, suflet si duh (Evrei 4:2; 1 Tes. 5:23). Trupul, sufletul si duhul sint propagate de la Adam prin generatie naturala (Fapte 17:26, Ps.139:13-14; Gen.5:3; Evrei 7:9-10).

Noi credem ca omul este depravat si nu poate sa se mintuiasca singur, neavind nici un merit inaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:10; Prov. 21:27). Omul este complet responsabil pentru pacatul lui si deci pentru condamnarea pentru pacat (Rom. 3:23; 6:23).

Omul este pasibil de separare eterna de Dumnezeu daca nu se pocaieste de rebeliunea lui fata de Dumnezeu (Ioan 3:18; Apoc. 20:15). Singura lui sansa este credinta si pocainta prin Isus Hristos (Ioan 3:16).

Coroana creatiunii divine, omul, superba fiinta neinteleasa de nimeni, capabila de cele mai inalte sentimente si in acelasi timp capabila de cele mai odioase si josnice crime, complexa componenta de materie si non-materie, dotat cu inteligenta, este in atentia Lui Dumnezeu asa de mult incit pentru el a murit Domnul Isus. Moartea Domnului Isus poate readuce pe om la starea de "om adevarat" stare in care-si poate implini destinul de a-L cunoaste pe Dumnezeu si a se pregati pentru lumea viitoare.

Hamartologie - despre pacat
Noi credem ca pacatul este abaterea sau neconformarea la legea morala a lui Dumnezeu (Ioan 3:4) in actiune, in dispozitie, sau in gindire (Ps.51:4; Evrei 9:7). Originea pacatului este odata cu caderea lui Satan (Isaia 14:12-15), apoi a intrat in rasa uman prin Adam (Rom. 5:12) si este astazi universal (Rom. 3:10-12). Pacatul include necuratie si in acelasi timp vinovatie (Efes. 4:22). Pacatul este in esenta egoism, deoarece cauta sa inalte voia creaturii deasupra Creatorului (Rom. 1:21; Gen. 3:5-6).

Adam, reprezentantul rasei umane, a atras intreaga omenire in depravare totala si condamnare in fata lui Dumnezeu (Rom. 5:12; Gen. 3:17; Efes. 4:17-19). Pacatul este imputat tuturor oamenilor, deoarece Adam a fost reprezentantul rasei umane. Consecinta pacatului este moartea (Rom. 6:23) fizica -- separarea sufletului de trup ( Iacov 2:26); spirituala -- separarea duhului de Dumnezeu (Efes. 2:1); si moartea a doua -- consumarea finala a mortii spirituale a tuturor celor nenascuti din nou (Apoc. 20:14-15).

Cel credincios a fost eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (Rom. 6:2; 8:1), dar nu este liber de prezenta pacatului (Rom. 7:14-25) deoarece natura pacatului nu a fost eradicata (1 Ioan 1:8). Cu toate acestea, cel credincios poate trai o viata placuta lui Dumnezeu ascultind de Cuvintul Sfint (Rom. 6:1-14).

Pacatul are presa destul de negativa in acest final de veac, multora nemaiplacindu-le numele acesta hidos "pacat." Societatea incurajeaza pacatul, dar nu tolereaza vinovatia ce-o produce acesta.

Soteriologie - despre mintuire
Noi credem ca omenirea este condamnata (Rom. 5:23) si ca are nevoie de mintuire din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregatit mintuire prin Isus Hristos (Ioan 14:6). Mintuirea este un dar de la Dumnezeu (Rom. 6:23) si nu poate fi meritata prin nici o virtute sau lucrare omeneasca (Tit.
3:5). Mintuirea se primeste prin credinta personala si incredere in Isus Hristos Domnul (Fapte. 16:31; Efes 2:8-9) pe baza singelui varsat ca singura jertfa pentru pacat (Efes. 1:7; Evrei 9:22-26). Duhul Sfint aplica Cuvintul lui Dumnezeu inimii omului pentru a aduce convingere de pacat (Ioan 15:26; 16:7-11), si mintuirea credinciosului (Tit. 3:5; 1 Pet. 1:23).

Mintuirea este sigura si vesnica in Hristos, deoarece mintuirea este de la Dumnezeu (Rom. 8:35-39; Ioan 10:27-29; Fil. 1:6). In mintuire se cuprind:

Alegerea -- alegerea suverana pe care o face Dumnezeu unor indivizi pentru mintuirea in Hristos cu toate bunecuvintarile ce decurg din ea, fara vre-un merit din partea cuiva (Efes. 1:4; 1 Tes. 1:4);

Chemarea -- operatia directa a lui Dumnezeu prin Duhul Sfint, care aduce pe pacatos la mintuire (Rom. 8:30);

Regenerarea -- daruirea vietii spirituale acelor care sint morti spiritual (Efes. 2:1; Tit. 3:5); Pocainta -- o schimbare a mintii, sentimentelor si scopului fata de Dumnezeu, pacat, si sine (Fapte. 20:21; Evrei 6:1);

Credinta -- cunoasterea, primirea si increderea fara rezerve in rascumpararea realizata de Isus, si descoperita in Scriptura (Evrei 11:6);

Justificarea -- actul juridic prin care Dumnezeu declara pe pacatos ca fiind neprihanit si il trateaza ca atare (Rom. 5:1);

Infierea -- plasarea juridica a credinciosului in pozitia de Fiu al Lui Dumnezeu si revarsarea tuturor drepturilor si privilegiilor ce decurg din aceasta plasare (Gal. 3:26; Efes. 1:5);

Sfintirea -- lucrarea Duhului Sfint, prin care El pune deoparte oameni pentru El; continua operatie a Duhului Sfint, prin care dispozitia sfinta care a fost daruita in clipa regenerarii este mentinut si amplificat (2 Cor. 3:18);

Pastrarea sfintilor in har -- Perseverenta -- pastrarea de catre Dumnezeu a tuturor celor credinciosi, determinindu-i sa persevereze in har pina in ziua aceea (1 Ioan 3:9; Iuda 24).

Noi credem in oferta universala a Evangheliei si nu credem ca suveranitatea Lui Dumnezeu se contrazice cu obligatia de a evangheliza sau cu responsabilitatea omului de a raspunde Evangheliei (10:13).

Eclesiologie -- despre Biserica
Noi credem ca biserica este trupul lui Hristos, uneori numit Biserica Universala (Col. 1:18;1:24). Este alcatuit din toti credinciosii botezati cu Duhul Sfint, fie in cer, fie pe pamint (1 Cor. 12:13), mintuiti intre ziua Rusaliilor si Rapirea bisericii (Fapte 1:5; 11; 15-16).

Biserica este distincta fata de Israel (1 Cor. 10:32), si de Imparatia Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:13).

Biserica locala este un grup de credinciosi botezati prin cufundare, care se intilnesc pentru evanghelizare, edificare, partasie si inchinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducator in materie de practica si credinta este Cuvintul Lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15; 1 Cor. 14:37-38).

Bisericii i-au fost date citeva privilegii de Dumnezeu spre a se bucura de ele in aceast dispensatie a harului. Acestea sint:

- Botezul cu Duh Sfint (Mat. 3:11),
- a fi in Hristos si Hristos in Biserica (Col. 1:27),
- Biblia (Apoc. 22:18-19),
- preotia credinciosilor (1 Pet. 2:9),
- si o partasie universala in Trup (Efes. 2:11-22).

Privilegiile pe care are inca sa le primeasca sint:

- Noul Ierusalim (Ioan 14:1-6; Evrei 12:22),
- si o pozitie speciala in imparatia lui Dumnezeu (Evrei 12:23; Apoc. 3:21).

Noi credem in forma congregationalista de guvernamint in biserica (Fapte 6:3; 14:23). Biserica locala este autonoma (Mat. 18:15-17; Fapte 14:23; 6:3).

Slujitorul bisericii sint pastorul si diaconii (1 Tim. 3:1,6). Biblia este limpede cu privire la calitatile acestora (1 Tim. 3; Fapte 6:3). Desi exista in unele pasagii din Scriptura pluralitate de pastori, nu se gaseste niciodata inegalitate intre ei (Fil. 1:1; Tit. 1:5; Fapte 15:13; Gal. 2:12). Termenii pastor, episcop, batrin, se refera la aceeasi slujba (Fapte 20:17-28; 1 Pet. 5:1-2).

Cele dou simboluri ale Bisericii sint: Botezul si Cina Domnului. Botezul este cufundarea celui ce marturiseste pe Isus in apa ca simbol al unirii cu Hristos in moarte, ingroparea si invierea Lui (1 Cor. 12:13; Rom. 6:4).

Cina Domnului a fost instituita de Hristos (Mat. 26:26-28); este un memorial al mortii Lui, o proclamare a acesteia si o promisiune a revenirii Lui (1 Cor. 11:20-26).

Noi credem in semnele distinctive ale bisericii baptiste:

1. Autoritatea absoluta a Scripturii, (2 Tim 3:16)
2. Membrii nascuti din nou (Fapte 2:41-47)
3. Botezul celor ce cred, prin cufundare (Marcu 1:9; Fapte 8:38-39)
4. Autonomia bisericii locale ( 1Cor 6:1-5)
5. Separarea de lume si de tot ce este pacat (Matei 22:21)
6. Libertatea sufletului (Fapte 5:29; 1 Ioan 2:27).

Noi credem ca biserica trebuie sa fie separata de lume si de orice alianta nebiblica spre a pastra puritatea mesajului evangheliei (Iuda 3-4). Biserica locala trebuie sa refuze coloborarea cu orice organizatie care deviaza de la normele Scripturii (Matei 7:15; Rom 16:17; 1 Tim 6:5). Credem de asemenea ca biserica trebuie sa se separe de crestinii care traiesc in neorinduiala, care nu traiesc dupa Cuvântul Lui Dumnezeu, care deviaza de la docrtinele credintei crestine, sau se angajeaza in aliante pagine (2 Cor 6:14-17; 2 Ioan 9-10). Cuvintul Lui Dumnezeu ne invata sa ne ferim de cei ce aduc invataturi straine de Cuvântul Lui Dumnezeu (2 Tes 3:6; 14-15).

Ziua de inchinare publica este ziua de Duminica , sau ziua "intii a saptaminii," (Marcu 16:9); iar sarbatori inchinate sfintilor, biserica noastra nu celebreaza.

Biserica are dreptul si obligatia de a exercita disciplina asupra celor ce se abat de la invatatura Bibliei, aduc dezbinari, traiesc in neorinduiala (Matei 18:15-17; 1 Cor 5:11-13; 2 Tes 3:6; Tit 3:10).

Noi credem ca darnicia crestina este o virtute care trebuie sa impodobeasca pe fiecare membru al bisericii. Tot ce avem este de la Dumnezeu, ale Lui sint toate, dar in bunatatea Lui El ne poarta de griaja daruindu-ne ce avem nevoie pentru trairea zilnica. A zecea parte ii apartine Lui prin hotarirea Lui, Maleahi 3:10, si toti crestinii trebuie sa dea Domnului zece la suta. Ceea ce dam peste 10% se numeste cu adevarat darnicie crestina (2 Cor 9:6-7; Rom 12:8; Exod 25:2; 35:5; 1 Cron 2:5).

Escatologie--despre lucrarile sfirsitului
Noi credem ca Isus a initiat perioada numita "zilele din urma," atunci cind a venit in ieslea din Betleem. El a promis ca se va intoarce, Ioan 14:3, aceasta intoarcere poate surveni in orice clipa. In clipa revenirii Sale, Domnul Isus va incepe mult profetita "Zi a Domnului," prin rapirea bisericii (1 Tes 4:16-17). In acel moment, biserica, trupul Lui Cristos va fi luata in cer pentru desavirsirea mintuirii lor (Filipeni 1:6), pentru a sta inaintea Scaunului de judecata al Lui Cristos (2 Cor 5:10), si
pentru "ospatul nuntii Mielului," (Apoc 19:7).

Dup Rapire, pe pamint va urma o perioada de necaz cum n-a mai fost vreo data pe pamint. Anticrist va semna un tratat de pace cu Israelul (Dan 9:27), dar legamitul de pace nu va avea durabilitate. Pamintul va experimenta un timp de judecata si de minie de necomparat cu orice alta perioada din istoria omenirii, scopul fiind redobindirea pamintului pentru imparatia Lui Dumnezeu (1 Tes 1:10; Apoc 1:5).

Multi se vor intoarce la Domnul in acest timp de necaz sub influenta predicarii de catre cei doi martori din Apocalipsa 11:3, si a celor 144,000 de evanghelisti evrei (Apoc 7). Trei serii de judecati devastatoare vor veni asupra pamintului, iar la jumatatea necazului, Anticristul va rupe tratatul de pace facut cu Israel, intorcindu-se asupra lui Israel cu o furie aprinsa (Daniel 9:27).

Noi credem ca Domnul Isus va veni la sfirsitul perioadei de necaz impreuna cu sfintii pentru a nimici pe vrajmasii Lui si pentru a intemeia imparatia de o mie de ani (Apoc 19:11-16; 20:4).

Diavolul va fi legat in timpul Mileniului, iar Cristos va domni in deplina dreptate (Apoc 20:4). Locuitorii imparatiei vor fi sfintii Vechiului Testament (Gen 13:15); sfintii ce-au supravetuit necazul cel mare (Is 60:3); si biserica care va domni impreuna cu Domnul Isus (Apoc 3:21).

Dupa cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat si- va aduna o armata sa lupte din nou impotriva Lui Dumnezeu (Apoc 20:7-9). Acest lucru va dovedi cu priosinta depravarea omului, si-l va lasa fara scuze fata de o asa cadere chiar in cele mai ideale conditii. Isus Hristos va zdrobi aceasta armata si pe Satan (Apoc. 20:9-10) si imediat dupa aceea va incepe judecata finala in fata marelui tron alb de judecata, unde toti cei ce-au murit fara sa fie mintuiti vor fi condamnati si aruncati in iazul de foc pentru toata vesnicia (Apoc. 20:12-15).

Cerul si pamintul actual vor fi dizolvate, si un cer nou si pa mint nou vor fi facute, unde va locui neprihanirea. Acest lucru va marca inceputul starii eterne, in care toti rascumparatii din toate vremurile se vor bucura pentru vesnicie de prezenta lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-13; Apoc. 20-22).

Concluzie
Noi credem ca toate acestea pentru ca asa sint scrise in Biblia si Biblia este cuvintul Lui Dumnezeu, fara greseala sau eroare. Ne incredem in Dumnezeul care a creat tot ce exista si a lasat pe Fiul Lui sa moara pentru pacatele noastre. Noi il iubim pentru ca El ne-a iubit intii. Fara ca El sa ne fi iubit, noi ramineam morti si condamnati pentru vesnicie, dar slavit sa fie El, ca la vremea potrivita , Hristos a murit pentru noi! In lume nu sintem orfani, ci avem pe Duhul Sfint, Mingiietorul, cu noi. Credem toate acestea, dar stim ca nu toti cei ce le cred vor fi mintuiti.

Noi credem ca un crestin adevarat traieste ceea ce crede. Trairea zilnica este dovada ca sintem sau nu ceea ce pretindem ca sintem. De aceea, dati-va toate silintele nu numai sa credeti, ci sa si impliniti ceea ce spune Cuvintul Lui Dumnezeu, si asa putem astepta fericita noastra nadejde si aratarea Marelui nostru Mintuitor si Domn.

Nici un cuvant despre Niceea. Deci esti de acord cu ce s-a stabilit la Niceea sau nu?

Da inseamna da da
Nu inseamna nu nu

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

De la: maria_tu, la data 2009-02-18 15:41:59Ce credem noi?
O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, USA


Oricit de interesante sunt vietile si scrierile "sfintilor parinti bisericesti," acestea nu trebuie puse pe picior de egalitate cu Cuvintul inspirat al Lui Dumnezeu. Adevaratii crestini siunt cei care adoptã
lozinca Reformaþiei: "Sola Scriptura", Scriptura plus nimic, minus nimic.

Asta e teoria lui Luther ~ 1500

Eu vorbesc de Niceea 325 cand nici strabunicul lui Luther nu era nascut... si oamenii credeau in Hristos...

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

roboam.com/identitate/ceamaivechebiserica.htm

Care este cea mai veche Biserica ?

Inapoi la Cuprins



O premiza istorica falsa afirma ca ortodoxia ar fi perpetuatoarea crestinismului primar, iar protestantismul (si neoprotestantii: baptisti, menoniti, crestini dupa evanghelie, pentecostali, etc.) ar fi doar niste aparitii tarzii, relativ moderne, desprinse de filonul istoric sanatos, intr-o incercare de modernizare a formelor de expresie.

Iata o corectare necesara.

Protestantismul, asa cum ii arata si numele (si neoprotestantii) au aparut ca o "intoarcere" la originile neotestamentale. Ei au contestat alterarea bisericilor istorice (catolica si ortodoxa) si s-au intors la specificul, substanta si formele de exprimare care au caracterizat Biserica initiala, Biserica primara. Prin "protestul" lor, neoprotestantii refuza sa mai practice deformarile si denaturarile bisericilor istorice care au rezultat din tot felul de compromisuri de fond si forma cu puterile politice din istorie si cu religiile pagane si paganizante.

Neoprotestantii au preferat sa paraseasca o forma alterata a crestinismului in care biserica este plina de traditii, dar fara Biblie, iar crestinii au legatura cu Maria si cu tot felul de sfinti, mai mult sau mai putin veritabili, dar traiesc fara o relatie personala cu Christos.

Din aceasta perspectiva, fiind biblica, miscarea neoprotestanta are cea mai mare vechime, iar bisericile istorice pline de traditii omenesti sterile si straine de viata Bisericii primare sunt doar alterari ulterioare ale spiritul si formei Bisericii noutestamentale. Viata Bisericilor istorice si felul lor de manifestare sunt predominant imbacsite cu inovatii si inventii omenesti "patentate" la diferite Consilii sinodale sau prin nu stiu ce "bule" cu autoritate papala. Printre aceste "adaugiri" fara suport biblic ne multumim sa enumeram aici cultul moastelor, botezul copiiilor, cultul Mariei si al sfintilor, inchinarea la icoane, liturghiile si slujbele sacerdotale, indulgentele si canoanele, descantecele si odajdiile preotesti, sarbatorile calendarului "crestin" si structurile eclesiastice. Toate acestea sunt straine textului Noului Testament, n-au existat pe vremea primei Biserici si au fost, ca urmare, declarate nule si neavenite in practica si crezul bisericilor neoprotestante.

In contextul existentei unui "protest" istoric fata de decadenta Bisericii istorice, neoprotestantii s-au dus chiar mai departe decat "protestantii" practicand si "separarea de puterea politica a vremii". Eu au reasezat astfel o relatie clara intre Stat si Biserica, caracterizata prin respect reciproc, dar manifestata prin nealiniere si neamestec. Bisericile neoprotestante s-au intors la invatatura celor doua imparatii: cea contemporana, "a lumii", deosebita de Biserica si ostila crestinilor prin natura ei pacatoasa, si cea viitoare, "a lui Dumnezeu", in care va domni neprihanirea.

Care este deci cea mai veche Biserica?

Din punct de vedere al relatiei cu Statul, Bisericile istorice se intorc numai pana in epoca de dupa Constantin cel Mare, cand s-a oficializat statutul crestinismului si a inceput cochetarea cu puterea politica. Bisericile neoprotestante s-au intors la secolul intai si la secolele martirajelor, pastrand fata de Stat rezerva recomandata de Christos. In formele de loialitate, neoprotestantii au fost invatati de Christos "sa dea Cezarului ceea ce este a Cezarului si lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu".

In participare, neoprotestantii Il cred pe Christos cand Acesta le spune ca ei "sunt in lume, dar nu mai sunt din lume", se asteapta sa fie "persecutati", ca si intemeietorul lor, "din cauza neprihanirii".

Prin contrast cu neoprotestantii, membrii bisericilor istorice sunt integrati organic cu societatea contemporana pe care o privesc drept o forma actuala a Imparatiei divine, potential crestina (Stat crestin si natiune crestina).

Este foarte limpede sa vezi cine a ramas langa pozitia si realitatea biblica si cine s-a indepartat de ea prin compromisuri cu puterea politica.

Care este deci cea mai veche Biserica?

Din punct de vedere al dogmaticii, prin intoarcerea la principiul "Sola Scriptura", Luther a schimbat orientarea istorica, a negat necesitatea si validitatea tuturor adaugirilor de traditii si datini omenesti si i-a indemnat pe crestini sa reia legatura organica cu Biserica primara. Cei care au ascultat indemnul lui sunt astazi cei ce practica invatatura Bisericii timpurii, cei ce n-au vrut sa-l asculte se complac in practicarea unor adaosuri tarzii care continua sa se inmulteasca. Este limpede ca cei care s-au intors la Noul Testament sunt mai vechi in originea lor decat cei care se trag doar din dogmatica sinoadelor si a adaugirilor de datini si ritualuri t’rzii:

"Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti." ... "Ati desfintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sa tineti datina voastra.... si asa ati desfintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra. si faceti multe alte lucruri de felul acesta." (Marcu 7:7,9,13).

Care este cea mai veche Biserica?

Din punct de vedere al invataturii despre mantuire, bisericile neoprotestante s-au intors sa impartaseasca invatatura apostolica. Biserica Ortodoxa are o doctrina despre mantuire plina de elemente gnostice tarzii, combatute vehement de apostolul Ioan in epistolele sale, dar acceptate mai tarziu in mod vinovat de unii din "parintii Bisericii". Din pricina influentelor gnostice, in ortodocsie, ideia totalei depravari a omului ("Caci in pacat si in faradelege m-a nascut mama mea", "nu este nici un singur om neprihanit macar", "trebuie sa va nasteti din nou", etc.) a fost inlocuita azi cu ideia ca in fiecare om exista o "sa manta dumnezeiasca" care trebuie adusa in contact cu tainele Bisericii si dusa la rodire spre mantuirea finala. Paralela cu iluminarea si trecerea prin sferele misterelor gnostice este evidenta.

Bisericile neoprotestante s-au intors la doctrina biblica a mantuirii, in care oamenilor li se porunceste sa se pocaiasca fata de Dumnezeu, sa creada in jertfa ispasitoare a lui Christos si sa fie nascuti din nou prin infierea lucrata de Duhul Sfant. Elementul "convertirii" constiente si personale este asezat ca punct de rascruce intre viata de pacat si viata traita in neprihanire. Numai cine impartaseste aceste invataturi ale Noului Testament poate spune ca se trage din izvorul initial al Bisericii primare. Ceilalti sunt produse secundare ale alterarilor de-a lungul secolelor.

Care este cea mai veche Biserica?

In orice caz nu cea care se reazama astazi pe ierarhii eclesiastice si pe grade preotesti. Biserica primara nu le-a cunoscut nici pe unele, nici pe celelalte. Aceste imitatii ale structurilor iudaice stravechi sau ale templelor si religiilor pagane au aparut in viata Bisericii de abia prin secolele de dupa legaturile compromitatoare cu Statul politic. Ca sa poata functiona in Stat, Biserica a emulat structurile piramidale ale ierarhiilor de Stat si a parasit simplitatea unei familii crestine in care toti credinciosii erau frati:

"Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Hristos, si voi toti sunteti frati. si "Tata" ("parinte") sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti "Dascali"; caci Unul singur este Dascalul vostru: Hristosul." (Matei 23:8-10)

Nicaieri in Noul Testament nu ni se vorbeste despre grade preotesti in Biserica. Si de ce am rea sa-i avem printre noi pe urmasii acelora care l-au rastignit pe Domnul Isus? Preotia vechitestamentala a apus in rasaritul marii preotii a lui Christos. Preotia levitica a fost desfintata in Biserica de preotia de tipul lui Melhisedec. Astazi nimeni nu mai poate pretinde ca se trage din neamul preotesc. Numirea de preoti este aplicata doar generic tuturor credinciosilor din biserica:

"Voi insa (toti) sunteti o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor, pe care Dumnezeu si L-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata" (1 Petru 2:9).

Care este deci cea mai veche Biserica?

Prin intoarcerea la "Sola Scriptura", prin revenirea la nealterata invatatura a Bibliei, neoprotestantii au reluat legatura organica custravechea Iradacina" a crestinismului primar. Refuzand sa faca acelasi lucru si complacandu-se in tot felul de Iadaugiri ale traditiei omenesti", bisericile istorice se afla astazi altoite pe niste increngaturi salbaticite, cu fructe denaturate si foarte deosebite de roadele crestinismului primar.

Bai nene, da' voi chiar aveti FOARTE mult timp liber.

Vanity, definitely my favorite sin.

Nu stiu de unde tot scoateti voi ca apostolii au vorbit despre TRINITATE ca eu nu am gasit acest cuvant in nici o biblie existenta pe acest PAMANT. Si apropo daca Pavel a spus adevarul de ce a fost persecutat si pana la urma omorat????


Legat de Trinitate voi deschide un topic nou in care voi prezenta mai multe dovezi biblice. dar despre traducerea mea a bibliei nare rost sa discutam deoarece este revizuita si cu multe trimiteri, explicatii si apendice. este cea mai buna.

Datorita predicarii lui Pavel, si convertirii mai multor oameni la crestinism, farisei si scribii si preotii de seama lau persecutat pe Pavel, si lau omorat si pe Stefan. Cum se face ca preotii de seama lau persecutat nu trebuiau sa fie de aceeasi tabara????

Abia astept acel topic..!!!!

Andu, ati adaugat sau nu dupa Niceea carti noi la Biblie????
De ce?
Astia(panticipantii de la Niceea) erau mai "fraieri" decat urmasii lor, nu stiau ce carti sunt inspirate de DS, s-au trezit altii mai tarziu, sa le dea astora peste nas??
Vrei sa-ti umplu topicul cu studii scrise de istorici care arata cate batalii s-au dat in INTERIORUL BISERICII ORTODOCSA pentru introdicerea icoanelor???
S-au trezit altii dupa sute de ani ca e bine sa le introduca , daca era ceva care exista si merita de ce nu a fost aprobat la Niceea si s-a aprobat dupa sute de ani???
AAAAAAAA, s-au trezit altii mai invatati decat apostopii!!!
Ex.
Pai stim noi acum mai bine ce a facut Voievozii nostrii acum sute de ani si mergem sa modificam ce a scris Grigore Ureche si altii ca vezi doamne noi suntem mai informati, sau ei cunosteau mai bine pt ca informatiile erau pt ei mai proaspete, Luate "la cald"?

De la: joanna_dark_2007, la data 2009-02-18 15:32:12Vrei sa-ti postez ceva din culisele Concililului de la Niceeea ?...





vreau eu.....

poftiti va rog !...





Este adevarat ca la primele 5 concilii eumenice au fost stabilite arbitrar jaloanele docmelor teoretice ? 325 Niceea, 381 Constantinopol, 431 Efes, 451 Calcedon, 553 Constantinopol.

Revenind la Niceea; este adevarat ca a fost convocat de catre Constantin cel Mare ?...este adevarat ca a fost convocat in vderea consolidarii imperiului roman folosind in acest scop religia crestina in lupta lui pentru putere autoproclamat Pontifiex Maximus (episcop universal) si episcopi ?

Parerile, subliniez ..parerile lui Constantin au trebuit adoptate ffara impotrivire de catre cei 381 de episcopi convocati ?

Poti sa-mi spui si mie cum a ajuns Constantin sa-i determine pe cei 381 de episcopi pentru a-i accepta lui Constantin teza unitatii indisolubile intre Isus si Dumnezeu in schimbul tezei general acceptata de biserica catolica de pana atunci ?



Doresti sa continuam cu Conciliul 2 de la Constantinopol convcat de catre Theodosius I si sa-ti deschid cutia Pandorei pentru ati arata distrugerile ce-au urmat dupa acest conciliu ?...sau sati spun cum de aceasta data episcopii au fost constransi sa accepte si sa introduca notiunea Trinitatii ?..( identitatea de fiinta intre Dumnezeu, Isus si Sf. Spirit )....cam multe arbitrarii, cam multe interventii cointeresate ale omului in impunerile divine prid dispunerile omului dupu bunul sai interes,...n-asa @joanna?...

Luati de cititi, vi l-am mai postat odata, dar nu intelegeti ca apostolii nu au avut sutane, cadelnite, ca botezurile au fost facute adultilor, .....
roboam.com/identitate/ceamaivechebiserica.htm
Primii 300 de ani ai Erei crestine





Fragmentul face parte din cartea "Identitate crestina in istorie" aparuta la editura "Multimedia" din Arad, 1999.


ISTORIA BISERICII IN PRIMELE TREI SECOLE

Nici o alta miscare religioasa nu a cunoscut o crestere asa de meteorica, asa de extraordinara ca si crestinismul. Cand Domnul Isus a fost rastignit, urmasii Lui erau in numar de cateva sute. In urmatoarele doua treimi ale primului secol, miscarea crestina s-a raspandit pretutindeni si a cuprins toate paturile sociale ale Imperiului roman. Istoricii estimeaza ca la sfarsitul secolului intai erau deja nu mai putin de 500.000 de crestini.

Cercetatorul David Barrett este de parere ca pe la anul 300 d.Ch., sau la noua generatii de la Christos, 10,4 % din populatia lumii era crestina, 66,4 % dintre acestia fiind din afara rasei albe. Scriptura era deja tradusa in zece limbi de circulatie. In primii 300 dea ani de crestinism, mai mult de 410.000 de persoane, sau un procentaj de 1 la fiecare 200 de crestini, isi dadusera viata ca martiri pentru Christos.

Facem bine daca tinem seama ca aceasta fenomenala raspandire s-a petrecut sub conducerea apostolilor si, in special, sub extraordinara putere a Duhului Sfant. Epocala infaptuire era rezultatul vizibil al impulsului exersat asupra acelei generatii de viata, invatatura, moartea si invierea lui Isus din Nazaret. Cand aceasta prima generatie de “martori oculari” ai invierii a inceput sa moara, elanul miscarii crestine s-a micsorat. Apostolii au disparut unul dupa celalalt, majoritatea suferind moarte de martiri, iar inspiratia “profetica” a incetat si ea dupa scrierea cartilor Noului Testament. Se incheia etapa de punere a temeliei, pe care avea sa-si zideasca Christos biserica in urmatoarele secole. Iata cateva cuvinte din gura unuia dintre lucratorii care au asezat “temelia” in primul secol:

“Iar Aceluia care poate sa va intareasca, dupa evanghelia mea si potrivit cu descoperirea tainei, care a fost tinuta ascunsa de veacuri, dar a fost descoperita acum prin scrierile proorocilor si prin porunca Dumnezeului celui vesnic, a fost adusa la cunostinta Neamurilor, ca sa asculte de credinta, a lui Dumnezeu, care singur este intelept, sa fie slava, prin Isus Christos, in vecii vecilor! Amin. (Rom 16:25-27).

“Asadar, voi nu mai sunteti nici straini, nici oaspeti ai casei, ci sunteti cetateni cu sfintii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. In El toata cladirea, bine inchegata, creste ca sa fie un Templu sfant in Domnul. Wi prin El si voi sunteti ziditi impreuna, ca sa fiti un locas al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:19-22).

“Eu, ca un mester zidar intelept, am pus temelia si un altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia bine seama cum cladeste deasupra” (1 Cor. 3:10).

Iustin Martirul

Inchinaciunea in biserica primara

Iustin Martirul a fost un "apologet" (aparator al credintei) in fata valului de acuze nedrepte din partea societatii.
Iata un fragment din "Apologia" lui, in care descrie modul de inchinare practicat de primii crestini in jurul anului 150:

"Noi ne aducem aminte unii altora continuu de aceste lucruri:

Cei bogati dintre noi poarta de grija saracilor; traim o viata de stransa partasie si pentru tot ceea ce avem binecuvantam pe Facatorul nostru prin Isus Christos, Fiul Sau si prin Duhul Sfant. In ziua care se cheama "Duminica", ne adunam impreuna intr-un loc anumit inainte de rasaritul soarelui si citim cat ne ingaduie timpul din "memoriile apostolilor" si din scrierile profetilor. Apoi, cand se opreate cel ce citeste, cel ce prezideaza tine o cuvantare in care ne indeamna sa traim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicam apoi toti la rugaciune si, cum am mai spus, cand sfarwim rugaciunile, sunt aduse painea, vinul ai apa. Cel ce prezideaza, dupa priceperea sa, se roaga atunci si multumeate lui Dumnezeu, iar restul celor adunati spun: Amin.

Se imparte apoi fiecaruia din cei prezenti, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasa.

Cei care au avere si vor s-o faca, daruiesc apoi cat vor si colecta care se aduna este data celui ce prezideaza si el se ingrijeste apoi ca din ea sa fie ajutati cei orfani, vaduvele, cei care, prin boala sau alte imprejurari au ajuns in lipsuri, cei care se afla in inchisori, cei care se afla in calatorie si ne viziteaza; intr-un cuvant toti aceia care au nevoie.

Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintai zi, in care Dumnezeu, schimband intunerecul si materia dintru inceput, a facut lumea, si, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mantuitorul nostru a inviat dintre cei morti. El a fost rastignit in ziua dinaintea zilei lui Saturn (sambata) si in ziua de dupa ziua lui Saturn, care se cheama ziua Soarelui (Duminica) a inviat si S-a aratat apostolilor si ucenicilor Lui, si le-a spus aceste lucruri pe care ti le scriem acum spre cunostinta si examinare."


Aparuta ca un torent irezistibil si navalnic, rezultat din ploaia binecuvantarilor divine, crestinismul a intrat in albia istoriei si i-a schimbat cursul. Ideile crestine au patruns in societate si au schimbat parerile oamenilor despre lume si despre ei insisi. Crestinismul a intrat in concurenta cu alte “fluvii de gandire” care marcau societatea. Din aceasta inclestare au iesit invinsi si invingatori. De la inaltimea pe care ne-o ofera perspectiva celor douazeci de secole, putem spune ca, in primul secol, crestinismul a influentat societatea, dar si societatea a influentat intr-o masura oarecare crestinismul.

Apa limpede din torentul crestin a intrat in confluenta istoriei in combinatie cu marile curente de gandire ale epocii. Influentandu-le, avea sa fie apoi el insusi influentat de ele. Care au fost aceste curente corupte si corupatoare?

Iata-le

(1) radacina incapatanata a pornirilor firesti din inima omului,
(2) invataturile pervertite ale iudaismului,
(3) foarte raspandita si indeobste acceptata filosofie greaca.

Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilandu-l ca sa incapa in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau comfortabili.

Mare parte din cuprinsul Noului Testament ne aseaza inaintea ochilor imaginea unei Biserici care este mai mult o suma de idealuri, decat o infaptuire reala. Majoritatea epistolelor au aparut din necesitatea de a “trata” niste Biserici care sufereau din cauza neajunsurilor si neimplinirilor. Alunecarile abea perceptibile in bisericile primului secol aveau sa ajunga in cel de al doilea, indepartari evidente de la invatatura clara si curata a Evangheliei. Wi aceasta fusese insa prevazuta in planul divin: “Wtiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30).

Greselile care au aparut in secolul al doilea au fost deci mai mult indepartari fata de idealurile apostolice din scrierile Noului Testament, decat abateri de la realizarile crestinilor din primul secol. Iata cum au lucrat ele:

Confruntarea cu natura umana impotrivitoare lui Dumnezeu
Suprematia lui Christos si atotsuficienta Lui pentru rezolvarea tuturor problemelor umane nu place firii noastre pamantesti. Ea exclude competenta si contributia noastra. Principiile de baza ale Noului Testament intra in conflict categoric cu instinctul natural al omului, care, din momentul caderii in ispita, se jeneaza sa stea fata in fata cu Dumnezeu (“Mi-a fost frica, pentru ca eram gol si m-am ascuns” - Gen. 3:10).

In toate veacurile, omul a fost ingenios in iscodirea de cai si mijloace pentru a nu se infatisa direct, personal inaintea lui Dumnezeu. Tematoarea caprioara nu este mai timida fata de om si nu cauta sa-l evite cu mai multa silinta, decat este timid omul in fata Creatorului si decat cauta omul sa nu se intalneasca cu Creatorul sau. Dupa cum spunea cineva: “Un ateu nu se intalneste cu Dumnezeu din aceleasi motive pentru care un hot nu vrea sa se intalneasca cu un politai.”

Confruntarea cu iudaismul corupt al vremii
Evreii nu puteau accepta competenta si suficienta lui Christos fara a trebui sa arunce la gunoi o serie intreaga de credinte si traditii care devenisera una cu fiinta lor nationala. Amintiti-va de convertirea lui Saul din Tars, recititi marturiile lui din Fapte 22:1-21; 26:2-23; Filip. 3:2-7 si veti intelege cat de greu i-a fost unui evreu sa ajunga sa spuna: “toate cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Cor. 5:17).

Iudeii nu puteau accepta dreptul individului de a se inchina “in duh si in adevar” fara sa trebuiasca sa renunte la o intreaga institutie a preotiei levitice si a jertfelor cu care se obisnuisera din cea mai frageda pruncie. Cand evreii au trecut la crestinism, si un mare numar dintre ei au facut-o, nu-i de mirare ca, poate inconstient, multi dintre ei au cautat sa impleteasca noua invatatura cu traditiile lor milenare.

Confruntarea cu filosofia greaca
S-a spus pe drept cuvant ca “romanii i-au cucerit pe greci prin forta, dar pana la urma grecii s-au razbunat cucerindu-i pe romani prin ... filosofie.” Ca si evreii, grecii erau raspanditi prin toate partile imperiului roman, iar filosofia lor despre viata si activitate patrunsese adanc in gandirea vremii. Pentru greci, materia era rea cu desavarsire si imposibil de imbunatatit, iar divinitatea era izolata in sferele cerului, imposibil de “contaminat” prin ideia de “intrupare.” Omul trebuia sa-si lucreze singur inaltarea, pana la stadiul acceptarii in sferele intimitatii cu divinitatea. Evanghelia crestina era pentru greci “o nebunie” (1 Cor. 1:17-24).

Prin confruntarea si contaminarea cu aceste trei mari idei ale vremii contemporane, crestinismul primelor doua secole s-a deformat el insusi si s-a indepartat de puritatea invataturii Noului Testament. Adaptarea doctrinelor crestine la “convingerile” prevalente in societate a dus la modificarea unora dintre cele mai fundamentale adevaruri despre mantuire.

Deformarea invataturii despre sursa mantuirii
Prin influente din afara, s-a ajuns la invatatura ca mantuirea nu este in intregime o lucrare a harului divin, ci o forma de “colaborare intre Dumnezeu si om” in care “faptele bune” sunt strict necesare. Si grecii si evreii si romanii s-au poticnit in ideia ca mantuirea este doar prin credinta personala in lucrarea lui Christos, fara merit personal si fara necesitatea faptelor bune. Punctul in care a inceput alunecarea a fost invatatura despre importanta si semnificatia botezului crestin. Daca botezul este obligatoriu pentru crestini, au zis ei, atunci el constituie dovada ca exista cel putin o “fapta” meritorie: acceptarea botezului. Daca in Biserica se poate intra numai prin botez, atunci prin administrarea botezului, biserica este cea care hotaraste cine este mantuit si cine nu.

Botezul a inceput sa fie privit ca un garant al iertarii si tratat ca un ritual prin care toate pacatele din trecut sunt “spalate”. Din aceasta cauza, crestinii au inceput sa pastreze botezul doar pentru cei foarte in varsta, sau chiar pentru cei aflati pe patul mortii. Deoarece botezul nu poate fi aplicat de mai multe ori, spuneau ei, el trebuie pastrat pentru clipa in care omul se afla la capat de drum, altfel, pacatele savarsite “dupa botez” nu mai pot fi “spalate.” In felul acesta, crestinismul a fost corupt in chiar esenta sa: invatatura despre mantuirea prin har si credinta, fara fapte meritorii.

“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Wi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9).

Noul Testament spusese: “Doar prin Isus!” Biserica spunea acuma: “Prin Isus si prin botez!” Cum doar biserica putea administra botezul, oamenii au ajuns sa depinda pentru mantuire de acceptarea din partea bisericii. Acest “aluat” avea sa dospeasca apoi incredibil de repede si sa anuleze aproape cu desavarsire eficacitatea lucrarii mantuitoare a lui Christos. Abaterea a durat pana pe vremea Reformei, cand oamenii s-au intors la textul Bibliei si la strigatul: “Doar prin credinta!”

Deformarea invataturii despre botez
Scriitorul crestin Hippol]tus, ne-a lasat o descriere a felului in care era administrat botezul crestinilor din Roma. Iata ce scria el in anul 200 d.Ch.: “Candidatii se dezbracau de hainele lor si erau cufundati in apa de trei ori, dupa ce renuntau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credintei crestine. Ei se imbracau apoi in haine noi si se alaturau restului adunarii ca sa participe la Cina Domnului.”

La Botez nu era acceptat oricine. Candidatul, numit “catachumen”, trebuia sa treaca mai intai printr-un curs de pregatire si invatare. Acest curs putea dura uneori pana la trei ani, timp in care purtarea candidatului era supravegheata foarte de aproape. Biserica nu accepta la botez decat pe aceia care dovedeau ca sunt sinceri in dorinta lor de a imbratisa o viata noua, in sanul comunitatii crestine.

Trecand de la aceasta practica a bisericii primare la acceptarea ideii ca botezul trebuie aplicat doar spre sfarsitul vietii, ca un fel de “spalare” rituala a pacatelor, biserica a deformat invatatura despre botez.

Christos intentionase ca botezul sa fie “declarativ”, un act de marturie publica. Biserica il facea acum “procurativ”, garantul dobandirii neprihanirii. Christos il instaurase doar ca o “implinire a neprihanirii”, oamenii l-au pervertit in ceva care “aduce mantuirea”. Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobandeste harul. Diferenta de invatatura a parut la inceput foarte minora si nesemnificativa, dar la inceputul secolului doi ea a dat nastere la invatatura despre “botezul regenerator”, cu putere de a declansa nasterea din nou. Iata ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintai “Apologie” a sa: “Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati in acelasi fel in care am fost innoiti si noi. Caci ei sunt spalati in numele lui Dumnezeu Tatal, Stapanul universului, in numele Mantuitorului nostru, Isus Christos, si in numele Duhului Sfant.”

Odata modificat ca practica si semnificatie, botezul a trecut apoi printr-o alta transformare: i s-a modificat forma. Eusebiu, in cartea sa “Istoria Bisericii” (anul 289), scrie despre un novatian care era foarte bolnav si pe moarte. De teama ca nu cumva prietenul lor sa treaca “dincolo” nespalat de pacate si pentru ca nu era transportabil, prietenii sai au hotarat sa-l boteze prin “turnare”. Ei au turnat peste el o cantitate de apa echivalenta cu cea care ar fi fost necesara ca el sa se poate scufunda in ea.

Inovatia, odata acceptata, s-a raspandit peste tot, astfel ca pe la sfarsitul celui de al treilea secol era foarte des practicata botezarea “pe scaun” a celor foarte aproape de moarte. Cantitatea de apa turnata pe cap a fost micsorata din ce in ce mai mult pana cand s-a transformat intr-o simpla “stropire.” Paradoxal este ca s-a pastrat totusi numele de “botez”, care este o transliterare a cuvantului grec “Baptizo”, cu insemnatatea de scufundare, acoperire cu apa. Incepand cu secolul saisprezece, in Biserica Catolica, botezul prin turnare a devenit singura norma acceptata:

“Biserica Apuseana a pastrat practica botezului prin scufundare doar pana in secolul saisprezece, cum se poate vedea dintr-o multime de tablouri si din cronicile de botez ale reginei Elisabeta si ale regelui Iacob (James) I. Biserica Rasariteana a ramas pana astazi credincioasa botezului prin afundare, pe care il aplica tuturor, fara exceptie si in orice fel de circumstante”
(Dr. W.T.Whitley, istoric englez).

Dupa un timp, s-a produs cea de a doua modificare in practica botezului: aplicarea lui la copiii celor credinciosi. Desemnat, prin insasi natura sa, sa fie un gest al celor ce pot, pe picioarele lor, sa se pogoare in apa si sa marturiseasca credinta lor personala in Christos, botezul a inceput apoi sa fie aplicat unora care nu credeau inca in Christos, in anticiparea unei decizii si conformari viitoare.

Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au inceput sa creada ca botezul mantuieste si ca cel nebotezat se duce in iad, parintii grijulii si afectati au intrebat: “Dar ce facem atunci cu copiii nostrii care mor la putina vreme dupa nastere?” Ei au asupra lor “pacatul originar.” Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei in vesnicie?”

Astfel de oameni au inceput sa insiste sa fie botezati copiii, pe promisiunea parintilor lor, inainte de varsta la care pot lua ei hotarari personale. Prin induplecarea liderilor bisericii, botezul a fost astfel transformat dintr-un simbol, intr-un decret de acceptare a mantuirii. Practica s-a impamantenit insa greu. Oamenii si-au dat seama ca ceva nu este in regula. Botezul copiilor nu s-a generalizat decat dupa secolul VI. Din cele mai vechi timpuri insa si pana astazi exista crestini care, cu Noul Testament in mana i se opun cu inversunare.

Prima mentiune despre botezul copiilor o avem din anul 185, dintr-o scrisoare a lui Tertulian, care i s-a opus cu vehementa. Prima referinta favorabila se pastreaza intr-o scriere a lui Ciprian, in Sinodul de la Cartagina (253). Adresandu-se unui cetatean numit generic “fidus” (credinciosul), Ciprian este de parere ca toti copiii ar trebui botezati imediat dupa nastere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2).

Departe de a fi doar o inocenta indepartare de la adevarul evanghelic, botezul copiilor a adus asupra crestinismului un rau incomensurabil. In 16 Mai 1920, vorbind in imprejurari foarte solemne pe treptele Capitoliului din Washington D.C, George W. Truett, lider baptist american a spus:

“Daca am in fata mea in aceasta distinsa audienta un sustinator al botezului copiilor, dati-mi voie sa spun clar si sincer, in cel mai pur si fratesc spirit crestin, ca pentru baptisti, botezul copiilor este de neimaginat din toate punctele de vedere. Inainte de toate, baptistii nu gasesc nici cea mai mica marturie despre un astfel de botez in Cuvantul lui Dumnezeu. Aceasta realitate ii face pe baptisti sa recomande intregii crestinatati sa reconsidere pozitia si invatatura lor in problema botezului. Si nu numai atata. Dupa parerea baptistilor, botezul copiilor tinde sa ritualizeze credinta crestina si sa o reduca la o forma golita de adevarata viata. El tinde deasemenea sa duca la secularizarea bisericii si la stergerea oricarei linii de demarcatie dintre biserica si oamenii nemantuiti ai lumii.”

Deformarea invataturii despre Cina Domnului
La foarte scurta vreme dupa disparitia apostolilor, iudaizatorii, nostalgici incapatanati ai Legii lui Moise, au strecurat in biserica ideia “sacrificiului continuu” al lui Christos. Desi, epistola catre Evrei spune clar ca “Christos S-a adus pe Sine insusi jertfa o data pentru totdeauna”, fixand crucificarea ca eveniment unic si irepetabil in istorie, unii lideri ai bisericii au introdus la Cina Domnului ideia ca painea si vinul nu sunt doar simple simboluri, ci reprezentari ale unor realitati spirituale in care “jertfirea lui Christos” continua pana la sfarsitul lumii. “N-a spus Domnul Isus”, intrebau ei in mod ipocrit, “acesta ESTE trupul si sangele Meu?” De aici si pana la ideia “transubstantierii” n-a mai fost decat un singur pas.

De fapt, cuvintele rostite atunci de Domnul Isus nu pot fi interpretate “literal”, caci Isus se afla inca in viata, avea trup. Daca ar fi vorbit in sensul presupus de adeptii “transubstantierii”, in momentul vorbirii Domnul Isus ar fi avut ... doua trupuri. Unul in care era si altul pe care-l tinea in mana!

Mai mult, in 1 Corinteni 11 ni se spune ca unii crestini din Corint greseau prin atitudinea lor de la Cina Domnului, dar in corectia pe care le-o face apostolul Pavel nu intalnim nici o referinta la “transubstantiere”. In loc sa o ia cu respectul unei “mese de aducere aminte”, corintenii o bagatelizasera, transformand-o intr-o simpla ocazie de dezmat si de afisare de sine:

“Cand va adunati dar in acelasi loc, nu este cu putinta sa mancati Cina Domnului. Fiindca atunci cand stati la masa, fiecare se grabeste sa-si ia cina adusa de el, inaintea altuia; asa ca unul este flamand, iar altul este beat. Ce? N-aveti case pentru ca sa mancati si sa beti acolo? Sau dispretuiti Biserica lui Dumnezeu si vreti sa-i faceti de rusine pe cei ce n-au nimic? Ce sa va zic? Sa va laud? In aceasta privinta nu va laud.” (1 Cor. 11:20-22).

Este evident ca cei din Corint luau Cina mancand si band o mancare si o bautura pe care o consumau “ca de obicei” acasa. Pavel se simte obligat sa le spuna ca “masa de acasa” este una si “masa de simbol” este alta. Nici prin cap insa nu-i trece sa le scrie ca painea si vinul s-ar transforma cumva miraculos la Cina in chiar trupul si sangele Domnului Isus. Este evident insa ca lumea de atunci nu se putea lipsi prea usor de imaginea “jertfelor”, atat de prevalenta in toate religiile vremii.

Odata cu transformarea invataturii despre natura elementelor Cinei, in jurul ei a inceput sa se dezvolte un intreg ceremonial fastuos, in care semnificatia simpla a fost inlocuita definitiv cu una “tainica”, proprietara unor puteri supranaturale. Cina Domnului a incetat sa mai fie doar o masa “de aducere aminte” in care credinciosii aveau partasie unul cu celalalt si cu Domnul cel inviat si a devenit un ritual mistic, celebrat cu fast si cu teama. Dintr-un memorial simbolic, Cina a fost facuta in mod gresit un mijloc al harului indumnezeitor. Christos spusese: “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, nu “Sa faceti aceasta spre mantuirea voastra!” (1 Cor. 11:25)

In tendinta lor de a evita o intalnire personala si directa cu Dumnezeu, oamenii au inventat inca o forma si ceremonii pe care sa le aseze drept paravan intre ei si Tatal lor din ceruri. In loc sa accepte in mod simplu lucrarea terminata a lui Christos, ei si-au construit lucrari de merit personal de a caror indeplinire depindea accesul la mantuire.

Capatand caracter de “substanta” divina, Cina a inceput sa fie privita drept un act cu putere sa “ierte” prin impartasirea (impartasania) cu trupul si sangele jertfei. Elementul pagan si-a facut in acest fel casa buna in ograda bisericii crestine.

Deformarea invataturii despre slujitorii bisericii
In biserica Noului Testament, presbiterul sau pastorul era un egal intre egali, un frate intre frati. El nu detinea nici un fel de autoritate in afara aceleia care ii era incredintata de cei din adunare (! Tim. 4:17). Doar Domnul Isus era considerat Stapanul si Legiuitorul bisericii. Fiecare credincios avea acces direct la Dumnezeu Tatal prin mijlocirea Domnului Isus si a Duhului Sfant. Incet, dar sigur, si aceasta frumoasa ordine spirituala din biserica a fost modificata. In mod treptat, presbiterul sau pastorul a incetat sa mai fie slujitorul fratilor sai si, pe nebagate de seama s-a transformat intr-un “preot”, separat de restul credinciosilor si ridicat deasupra lor in autoritate. Faptul ca a oficiat la Cina Domnului, transformata asa cum am aratat intr-o “jertfire” perpetua a lui Christos, l-a intors pe presbiter la ordinea liturgica de la Templu. O astfel de randuiala s-a potrivit ca o manusa pentru “neamurile” pagane obisnuite si ele cu preoti, jertfe si temple. Pe nesimtite, presbiterii au devenit “preoti”, iar peste un grup de “presbiteri-preoti” locali a aparut “episcopul monarhic.”

Este greu sa stabilim momentul istoric in care s-a petrecut aceasta metamorfoza. Ce putem spune precis este ca trecerea de la simplitatea democratica (teocratia evanghelica) a Noului Testament la sacerdotalism (preotie) a avut un efect tot atat de destructiv asupra vietii spirituale a crestinismului ca si activitatea preotiei din Ierusalim pe vremea Domnului. Si una si cealalta a cautat sa inchida calea oamenilor spre Christos (Mat. 23:13).

Din documentele care ne-au ramas, putem spune cu certitudine ca bisericile Nou Testamentale au crescut rapid, mai ales in marele orase ale imperiului. Majoritatea lor erau conduse de o pluralitate de conducatori spirituali locali, numiti presbiteri, episcopi sau pastori, asistati in rezolvarea problemelor materiale de catre “diaconi.”

“Pavel si Timotei, robi ai lui Isus Christos, catre toti sfintii in Christos Isus care sunt in Filipi, impreuna cu episcopii si diaconii” (Filip. 1:1).

In mod natural, unii dintre acesti presbiteri au capatat o cinste mai mare prin abilitati specifice, prin spiritualitate sau printr-o intelepciune duhovniceasca deosebita. Personalitatea mai puternica a unora i-a facut sa se impuna in plan local si sa aiba un cuvant mai greu de spus in rezolvarea problemelor. Peste aceasta s-a suprapus fara indoiala si lupta multiseculara pentru o pozitie de autoritate si de control asupra celorlalti.



Apostolul Pavel

In invatatura apostolului Pavel, teoreticianul si intemeietorul a numeroase biserici crestine, liderii bisericii crestine sunt, ca maturitate, "presbiteri" adica batrani", ca pozitie "episcopi" adica "supraveghetori", iar ca lucrare "pastori". Toate cele trei numiri identifica unul si acelasi oficiu de slujire:

" ... din Milet, Pavel ... a chemat pe presbiterii Bisericii ... si le-a zis: "Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului ..." - Fapte 20:17, 28


Ca sa fie distins din numarul celorlalti presbiteri, un asemenea om a monopolizat titlul de “episcop” (in greaca, episcopos = supraveghetor). Cu timpul, in toate problemele bisericii, ultimul cuvant i-a revenit unui astfel de “episcop monarhic.”

Episcopii din bisericile marilor orase si-au extins autoritatea si asupra bisericilor aflate in teritoriile imediat invecinate. Astfel, peste toti episcopii dintr-o anumita regiune a fost promovat un “arhiepiscop” sau “mitropolit.” Cinci din acesti arhiepiscopi, cei din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopole si Roma si-au extins autoritatea peste regiuni intinse si au fost numiti “patriarhi.”

Intre acestia, patriarhul Romei, capitala Imperiului, a considerat ca are dreptul la autoritatea universala asupra bisericii si, cu trecerea vremii, s-a proclamat “papa” (tata al tuturor) - macar ca Domnul Isus le interzisese ucenicilor acest lucru: “Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti frati. Si “Tata” sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri” (Mat. 23:8-9).

Prin acest proces trist de evolutie eclesiastica s-a nascut Biserica Catolica (universala), cu papa de la Roma ca regent in locul lui Christos (vicar) si cu imensa ei masinarie preoteasca, intinsa ca o caracatita peste toata lumea. Clemet al Romei a fost cel dintai scriitor bisericesc care a sugerat o paralela intre preotia crestina si preotia levitica din Vechiul Testament si a fost cel dintai care a vorbit despre distinctia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios=popor) in sanul fratietatii crestine.

Procesul a fost justificat mai departe de Tertulian si Ciprian, astfel ca pe la sfarsitul secolului III, aparuse deja o casta preoteasca distincta si total separata de restul “laicilor.”

Acelasi instinct care a corupt preotia iudaica lucra acum si in crestinism, asezand inca o data bariera unor “mijlocitori” intre oameni si Creatorul lor. Simplitatea si spiritualitatea Noului Testament a fost astfel calcata in picioare si abandonata.

Existenta preotiei are o sursa indoita de vinovatie. Pe de o parte avem de-a face cu mandria unei “elite”, care a vrut sa puna mana pe autoritate si control asupra comunitatii, iar pe de alta parte, avem de a face cu “smecheria” unei majoritati care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei “preotii universale a credinciosilor.” Poporul a preferat atunci si prefera si astazi, sa-i aseze pe “clerici” pe un piedestal mai inalt, ca numai lor sa li se pretinda sfintenie, si ca majoritatii sa i se permita sa traiasca la nivelul firii pamantesti pacatoase.

Acceptand “ierarhia eclesiastica”, majoritatea crestina si-a fabricat de fapt niste “specialisti” care sa-i izbaveasca de vinovatia traiului lor pacatos de fiecare zi.

Evaluare
Pe la sfarsitul secolului III, intre biserica Noului Testament si biserica reala din societate mai exista doar o palida si fragmentara asemanare. Cititorul atent, a remarcat deja din cele spuse mai sus ca biserica pierduse exact acele principii fundamentale pe care Reforma si innoirile din teologia neoprotestanta evanghelica de azi cauta sa le reaseze in invatatura si viata bisericii contemporane.

Dupa doar doua secole de existenta, iudaismul, paganismul si etern prezenta natura corupta a omului razvratit impotriva lui Dumnezeu au dus biserica la compromis si decadenta. Trebuie sa tinem cont ca majoritatea populatiei de atunci era fara stiinta de carte, asa ca evangheliile si epistolele nu circulau decat in cercuri restranse, multi lideri ai bisericilor fiind fara pregatire academica. Imensa majoritate a credinciosilor au intrat astfel in ceea ce s-a numit Biserica Catolica, iar in randurile ei a domnit un climat de armonie si de intelegere in ceea ce priveste invatatura si practica. Armonia se datora mai mult indiferentei, iar intelegerea era mai mult rezultatul unei spiritualitati aproape inexistente. Au existat si glasuri “dezidente”, atat in afara bisericii, cat si in interiorul ei. Ele au fost insa reduse repede la tacere, in numele unei unitati a credintei care semana mai mult cu compromisul, decat cu adevarul.

“Dragostea dintai” caracteristica primului secol s-a racit in cel de al doilea si biserica, cu tot avertismentul Domnului Isus, nu s-a mai intors la “faptele ei dintai” (Apoc. 2:4-5).

Progres sub persecutie
Vorbind despre decadenta “institutionala” a bisericii crestine, nu trebuie sa uitam ca, dincolo de existenta ei ca “organizatie”, biserica este viata nenumaratilor crestini anonimi, prin care Domnul Isus se manifesta si se marturiseste. Extraordinara raspandire a crestinismului primelor secole nu s-a datorat “formei organizatorice” a bisericii, ci inflacararii cu care crestinii L-au marturisit pe Christos. Dispretuiti si persecutati de societate, crestinii au impresionat prin frumusetea caracterului, prin viata de intrajutorare si prin taria nadejdii lor in revenirea lui Christos.

Crestinismul a inceput ca o miscare in sanul iudaismului. Cea mai mare parte a proclamarii Evangheliei s-a facut la inceput in perimetrul sinagogilor. Totusi, crestinii nu s-au alaturat evreilor in revolta lor indreptata impotriva Romei in anul 66 d.Ch., iar pe la sfarsitul primului secol, Biserica crestina functiona ca o grupare distincta si cu totul separata de viata sinagogii. Din vremea lui Nero, pana la increstinarea imparatului Constantin si la edictul de la Milan (313 d.Ch.), prin care crestinismul a primit un caracter legal, credinta crestina a fost privita oficial drept o “religio prava”, o religie decadenta, depravata, rea.

Cei dintai crestini nu aveau o cladire dedicata in mod expres ca loc de intalnire si inchinare comuna. Adunarile lor se desfasurau cu precadere in case. Primele locasuri dedicate in mod special adunarii au aparut abia pe la inceputul secolului al II-lea.

Prima Biserica nu a cunoscut fenomenul “denominatiilor” asa cum le cunoastem noi astazi. Asta nu insemna catusi de putin ca in sanul crestinismului primar nu s-au produs disensiuni si contraziceri. S-au produs. Aceasta nu i-a mirat prea mult, caci aveau de a face cu probleme legate de adevarul absolut, iar in acest domeniu, procesul cunoasterii era individual si legat in mod direct cu maturizarea personala.

Persecutia
Crestinii au devenit foarte repede tinta persecutiilor de tot felul, unele de o ferocitate si cruzime de nedescris. De exemplu, in anul 64 d.Ch., ca sa isi ascunda propria vinovatie, imparatul Nero i-a invinuit pe crestini pentru incendiul care a mistuit 10 din cele 14 cartiere ale Romei. Istoricul roman Tacitus, un necrestin, spune ca Nero a poruncit ca acesti “crestini sa fie sfasiati de caini, tintuiti pe cruci, ... folositi chiar ca torte vii pentru iluminarea nocturna a gradinilor palatului.”

Crestinii nu au fost insa persecutati pretutindeni si intotdeauna. Valurile de persecutie au venit la rastimpuri, cu intervale de pace si relativa libertate. Atacurile impotriva crestinilor au avut, in general, un caracter local si au variat mult in intensitate.

Istoria consemneaza zece “valuri” de persecutie a crestinilor. Este si in aceasta o confirmare a faptului ca Dumnezeu a stiut dinainte prin ce va trece biserica sa. Iata ce gasim scris in cartea Apocalipsei despre epoca bisericii aflate sub persecutie:

“Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10).

Certificatul, va rog!
Au fost doar doua valuri de persecutii care s-au intins peste intreg teritoriul imperiului Roman. Ele au urmarit sa stearga Biserica crestina de pe fata pamantului. Cel dintai val de persecutie generalizata s-a dezlantuit in luna Decembrie, 249 d.Ch., pe vremea domniei lui Decius. Fiecare cetatean al imperiului a fost obligat sa se duca la un guvernator roman local si sa primeasca un “certificat” prin care se adeverea faptul ca numitul a “dat ofranda zeilor” - un act pe care nici un crestin curat la cuget nu-l putea face.

Al doilea val de teroare, numit si “Marea Persecutie”, s-a dezlantuit in 23 Februarie 303, din porunca imparatului Diocletian. Galerius, mana dreapta a imparatului a fost forta malefica din spatele persecutiei si a prelungit-o chiar si dupa moartea lui Diocletian. Timp de 8 ani interminabili, decrete oficiale i-au transformat pe crestini in “dusmani ai imperiului”, i-au scos din orice slujbe oficiale, le-au confiscat si le-au ars Scripturile, le-au daramat cladirile Bisericilor, le-au arestat conducatorii si au pretins ca test de “lepadare” “ofranda adusa zeilor.”

Impotriva crestinilor au fost folosite cele mai odioase forme de tortura: au fost aruncati in arene sa fie mancati de fiare salbatice, au fost arsi pe rug, injunghiati, decapitati, rastigniti, sfartecati in bucati. Toate acestea au fost insa zadarnice. Credinta crestina crestea, se latea si patrundea pana si in cele mai neasteptate locuri ale Imperiului. In anul 311 d.Ch., acelasi Galeriu, rapus de boala si aflat pe patul mortii, a dispus darea unui edict de “toleranta.” El prevederea ca “este datoria crestinilor sa se roage Dumnezeului lor pentru bunastarea noastra.”

Progresul
Cum de au supravietuit sub persecutie cei din Biserica primara? Cum de n-a disparut, asemenea atator alte miscari religioase din vechime? Omeneste vorbind, ei n-aveau nici o sansa sa propaseasca. Era de neconceput ca o miscare spirituala minuscula si dispretuita, germinata intr-un colt al Palestinei sa incolteasca si sa poata deveni o forta preponderenta in idolatrul si impresionantul Imperiu al Romei. In ciuda acestei perspective, crestinismul nu numai ca a “dat peste cap” toate socotelile imperiale, ci a si devenit forta care i-a modelat toate manifestarile ulterioare.

Raspandirea crestinismului in primele secole ale erei noastre constituie unul dintre cele mai uimitoare fenomene din toata istoria omenirii. Care a fost oare secretul reusitei primilor crestini?

Mult mai mult decat o simpla cladire
Crestinismul primar nu a avut cladiri desemnate oficial drept locasuri de inchinaciune. De obicei, ei se inchinau prin case (Cea dintai cladire de biserica propriu zisa a fost excavata la Dura Europos, pe raul Eufrat. Ruinele dateaza din preajma anului 231 i.Ch.). Cei dintai crestini nu au practicat ceremonii publice, n-au avut acces la “mijloacele de publicitate” ale vremii. Cum se poate deci explica fenomenala lor raspandire din primele trei secole?

Dupa disparitia apostolului Pavel din arena n-au mai aparut alte mari “personalitati” insarcinate sa colinde lumea cu Evanghelia. Dumnezeu a schimbat metoda si a raspandit “vestea buna” prin intermediul unei adevarate “armate de furnici”, credinciosi anonimi si nebagati in seama, ale caror nume au disparut de mult in uitare.

Spre orase!
Crestinismul primar a fost cu precadere o “credinta urbana, citatida”. Primele Biserici au luat fiinta in centrele importante de pe rutele comerciale ale Imperiului Roman. In aceste orase, oamenii locuiau aproape unul de celalalt, in ingramadiri citadine. In astfel de “cartiere” era greu sa tii un secret. Credinta crestina s-a raspandit ca o “epidemie” de sanatate spirituala, ai carei virusi treceau cu repeziciune dintr-o casa in alta. Convertirile se produceau ca un rezultat al impresiei pozitive pe care o facea asupra vecinilor “viata cea noua” din comunitatea crestina.

Ce era “deosebit” in felul lor de vietuire? Intr-o scrisoare de aparare a crestinilor indreptata catre Cezarul Antonius Pius, Iustin Martirul, renumit teolog crestin din vremea aceea, ii descrie pe crestini in urmatoarele cuvinte:

“Pana nu de mult, ne bucuram si noi de intinaciunile vietii, dar acum indragim doar castitatea; inainte foloseam si noi artele magice, acum ne-am consacrat in intregime adevaratului si eternului Dumnezeu (unbegotten God); inainte eram iubitori de bani si ne osteneam sa adunam o mare avere, dar acum impartim ce avem intre noi si dam cu bucurie celor aflati in lipsa; inainte ne uram unii pe altii, ne omoram unii pe altii si, plini de dispret, nici n-am fi stat la masa cu cineva de alta rasa, acum insa, de cand s-a aratat Christos, traim in pace unii cu altii, ne rugam chiar si pentru dusmanii nostrii si cautam sa-i aducem printre noi pe toti aceia care ne osandesc fara nici un temei justificat.”


“Tatal nostru”
S-ar putea ca o justificare a repeziciunii cu care s-a raspandit crestinismul sa fie si in extraordinarul impact pe care a produs-o in lumea romana una din invataturile lui de baza: prezentarea lui Dumnezeu ca “Tata al nostru, al tuturor”. In societatea de atunci, de fapt si in societatea de azi, oamenii se simteau victime in mainile unei soarte oarbe si lipsite de mila; la dispozitia “sansei” arbitrare, robi ai “norocului”, al caror destin era stabilit de “convergenta unor forte astrologice impersonale.”

Prin contrast, crestinii se prezentau ca martori ai unui Dumnezeu viu si binevoitor, mai mult decat dornic sa-i primeasca pe toti la Sine, asemeni unui Tata iubitor gata sa poarte de grija tuturor copiilor Sai. Aceasta ideie “revolutionara” reaseza demnitatea in inimile sclavilor si readucea responsabilitatea in mintile celor coplesiti de resemnarea paralizanta si fatalista.

O certificare indirecta despre acest aspect s-ar putea sa existe in misterioasele patrate de cuvinte latine care au fost dezgropate de arheologi in diferite locuri presarate din Anglia pana in Mesopotamia. Doua au fost gasite in Pompei, ceea ce le dateaza inainte de anul 79 d.Ch. cand orasul a fost distrus de lava vulcanului din apropiere. Cuvintele pot fi citite si dinainte inapoi si dinapoi inainte pe orice rand sau coloana.



R O T A S
O P E R A
T E N E T
A R E P O
S A T O R

Literele pot fi rearanjate sub forma unei cruci cu mesajul: “Paternoster” (“Tatal nostru” in limba latina). Literele A si O raman pe afara, cu semnificatia de alfa si omega, inceputul si sfarsitul alfabetului grec, unul din numele Domnului Isus in textul Noului Testament. (vezi pagina urmatoare)
In alta parte a scrisorii sale, Iustin Martirul arata cum cei ce se impotrivisera crestinismului fusesera apoi convertiti la el prin marturia consistenta a vietii celor credinciosi, notand mai ales impresia pe care o facea rabdarea lor extraordinara cand erau inselati, precum si cinstea lor exemplara in afaceri.

A

P
A
T
E
R
A P A T E R N O S T E R A
O
S
T
E
R

O

Facere de bine si rugaciuni
Crestinii au ajuns renumiti prin grija manifestata fata de cei bolnavi si neputinciosi. Multi ajunsesera renumiti pentru faptul ca se vindecasera in urma rugaciunilor. Adunarile crestine au infintat multe “cantine ale saracilor”. Documentele ne spun ca in preajma anului 250 d.Ch., crestinii dadeau de mancare in fiecare zi la 1.500 de oameni saraci din Roma.

Tot cam pe atunci, imparatul Iulian, supranumit si “apostatul”, a vrut sa revitalizeze inchinaciunea pagana la zei. Din scrierile lui ne-a ramas aceasta apreciere facuta la adresa crestinilor:
“Raspandirea si inmultirea lor a fost favorizata de renumele pe care si l-au castigat prin ingrijirea dragastoasa pe care o manifesta fata de vagabonzi si nevoiasi si prin grija cu care fac o inmormantare celor morti. Este un scandal ca nu exista nici macar un singur evreu cersetor si ca ei (crestinii) poarta de grija nu numai de ai lor, ci si de saracii nostrii; caci ai nostri au ajuns sa astepte zadarnic un ajutor din partea noastra!”

La prima vedere, crestinii de atunci pareau slabi si fara putere, o tinta usoara pentru batjocora si ridiculizarea publica. N-aveau avere, nu aveau cladiri, nu se bucurau de pozitii sociale inalte, n-aveau aprobare legala, nu aveau asentimentul oamenilor de cultura si arta. Mai mult, dupa ce au fost alungati din sinagogile evreiesti, crestinii au pierdut si suportul milenar al unei religii cu traditii.
Dincolo de aparenta slabiciune insa, biserica a supravietuit pentru ca a avut “credinta”. Asta a fost secretul biruintei ei. Credinta lor i-a imbogatit cu o viata de “partasie”. O noua comunitate cu un nou stil de viata. Pe deasupra, au avut “nadejde”, o nadejde nestramutata in faptul ca Domnul lor este viu in cer si ca de acolo era stapan sa le calauzeasca pas cu pas viata, pana in clipa cand se va reintoarce sa-si instaureze triumfator Imparatia fara sfarsit.

Credinta, dragostea si nadejdea. Acestea au fost tainele Bisericii crestine, elementele temeliei pe care s-a construit mai tarziu ceea ce numim astazi admirativ “cultura occidentala.”

Crestinii au atras in mijlocul lor oameni din toate clasele si straturile sociale. Aceasta era in contrast izbitor cu practicile sociale ale vremii. In anul 217 d.Ch., un fost sclav, care trudise din greu in mina, a ajuns sa fie promovat ca episcop al Romei. Numele lui: Callistus.

“Trimiteti-mi scrisorile si ... darurile voastre!”
Folosirea Evangheliei pentru castig material nu este doar o marca a secolului XX. Escrocii care stiu sa profite de naivitatea celor “slabi de inger” au existat mereu. Biserica nu a stiut intotdeauna sa faca foarte necesara distinctie dintre credinta si ... credulitate.

Unul dintre cele mai vechi documente crestine “Didache”, un fel de manual pentru viata si organizarea Bisericii, contine un avertisment impotriva predicatorilor itineranti care apar din senin si se grabesc mereu sa ceara bani pentru cele mai diverse scopuri. Un autor satiric, Lucian, ii ironiza pe crestini pentru usurinta cu care se lasa pacaliti de tot felul de sarlatani care-i storc de toate resursele financiare. Lucian consemneaza un caz notoriu pe atunci. Un anume Peregrinus, filosof de profesie, reusise, pana ce a fost dat de gol, sa atraga o mare multime de urmasi (si o considerabila avere) din sanul comunitatii crestine. Instinctul sau de actor inascut si dorinta de celebritate l-au facut sa piara in mod spectaculos: Peregrinus si-a dat singur foc la sfarsitul jocurilor Olimpice din anul 165 d.Ch.

Pastorul din umbra
Socotita ca o turma buna de junghiat si nu de putine ori inselata de “personalitatea” unor “lupi rapitori imbracati in piele de oaie”, Biserica crestina a supravietuit paradoxal si s-a inmultit providential in lungul si latul Imperiului Roman. Aceasta “turma mica” era insa condusa din umbra de Marele Pastor, care-i promisese deja Imparatia. Istoria trecuta, prezenta si viitoare va fi dovada ca El isi respecta promisiunile!

De la: mytcor, la data 2009-02-18 16:10:56

De la: joanna_dark_2007, la data 2009-02-18 15:32:12Vrei sa-ti postez ceva din culisele Concililului de la Niceeea ?...


vreau eu.....

poftiti va rog !...


Este adevarat ca la primele 5 concilii eumenice au fost stabilite arbitrar jaloanele docmelor teoretice ? 325 Niceea, 381 Constantinopol, 431 Efes, 451 Calcedon, 553 Constantinopol.
Revenind la Niceea; este adevarat ca a fost convocat de catre Constantib cel Mare ?...este adevarat ca a fost convocat in vderea consolidarii imperiului roman folosind in acest scop religia crestina in lupta lui pentru putere autoproclamat Pontifiex Maximus (episcop universal) si episcopi ?
Parerile, subliniez ..parerile lui Constantin au trebuit adoptate ffara impotrivire de catre cei 381 de episcopi convocati ?
Poti sa-mi spui si mie cum a ajuns Constantin sa-i determine pe cei 381 de episcopi pentru a-i accepta lui Constantin teza unitatii indisolubile intre Isus si Dumnezeu in schimbul tezei general acceptata de biserica catolica de pana atunci ?

Doresti sa continuam cu Conciliul 2 de la Constantinopol convcat de catre Theodosius I si sa-ti deschid cutia Pandorei pentru ati arata distrugerile ce-au urmat dupa acest conciliu ?...sau sati spun ca de aceasta data episcopii au fost constransi sa accepte si sa introduca notiunea Trinitatii ?..( identitatea de fiinta intre Dumnezeu, Isus si Sf. Spirit )....cam multe arbitrarii, cam multe interventii cointeresate ale omului in impunerile divine prid dispunerile omului dupu bunul sai interes,...n-asa @joanna?...

Pai nu era vorba sa-ti prezinti parerile personale, ci sa aduci ceva concret in discutie.

Apropo sinodul a fost convocat pentru a se discuta erezia lui Arie care incepuse sa prinda in acea vreme.

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

www.crestinortodox.ro/epoca-sinoadelor-ecumenice/70568-sinodul-i...

Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Arianismul.

Arie - originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea si Leontie al Antiohiei. Dupa terminarea studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai insemnata din cele noua biserici ale Alexandriei.

Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleaca din Egipt spre Palestina la Eusebiu al Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul sau coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei.
Din cauza neintelegerilor aparute, Constan tin cel Mare a invitat pe intaistatatorii Bisericii la un sinod ecumenic, unde urma sa fie luate masurile necesare contra lui Arie.

Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an. La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328). Traditia bisericeasca a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la Niceea. Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o.

Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului. Se remarca in gandirea lui Arie conceptii rationale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

1. Dumnezeu-Tatal singur este principiul necreat si nenascut. Denumirea de Tata cuprinde inevitabil in sine intaie tatea sau superioritatea fata de Fiul.

2. Fiul e creat din vointa Tatalui, dar nu din fiinta Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are existenta inainte de timp, dar nu din eternitate, caci a existat un timp, cand El nu era.

3. Desi Fiul este dupa fiinta Sa o creatura, schimbabil, marginit, imperfect si chiar capabil de a pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar si timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creatia lumii, fiindca Dumnezeu cel prea Inalt nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Aceasta este o idee gnostica si eretica, dupa care materia este rea in sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, caci s-ar intina de aceasta.

5. La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatalui. Fiul poate fi numit si El Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatal, a devenit un Fiu adoptiv al Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate imprumutata din divinitatea Tatalui.

Parintii Sinodului s-au impartit in trei directii: unii, in frunte cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie s. a. sustineau credinta adevarata ortodoxa ca Iisus Hristos este si Dumnezeu si om; altii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii si inca vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar altii, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia, tineau calea de mijloc. Acesta a prezentat in Sinod o formula de credinta in care raportul dintre Tatal si Fiul era numit cu termenul omiousios "asema nator dupa fiinta cu Tatal" in loc de omoousios "deo fiinta cu Tatal", cum afirma doctrina ortodoxa. Aceasta insemna mentinerea ereziei ariene sub o formula camuflata.

Membrii Sinodului au respins formula. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii sinodali au hotarat ca invatatura formulata in Sinod sa fie redactata intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8 incepe cu marturisirea: "Credem si intru Duhul Sfant".

In Simbolul niceean, s-a fixat invatatura despre Dumnezeirea Fiu lui, in partea intai, se recunoaste ca Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut", iar in partea a doua, se anatematizeaza ideile principale ale lui Arie si anume : ca Fiul a fost creat in timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau fiinta decat Tatal si este schimbabil.

Cei care au refuzat sa semneze Simbolul niceean au fost depusi din scaunele lor si exilati in Iliric, dupa toata probabilitatea la sud de Singidunum (Belgrad).

Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui. Sinodul a stabilit ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca Pastile in Duminica intai dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Daca i se intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor, crestinii amanau sarbatoarea Pastilor in Duminica urmatoare, sau il sarbatoreau cu o saptamana mai inainte.

Pe langa erezia lui Arie si rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat si alte probleme : schisma lui Novat, a lui Melitie si erezia lui Pavel de Samosata, antitrinitar dinamic, care socotea ca cele trei per soane ale Sfintei Treimi sunt doar niste "puteri" imper sonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul a hotarat, prin canonul 19, ca aderentii lui Pavel de Samosata, sa li se ceara, in cazul cand vor sa revina la Biserica Ortodoxa, Botezul in numele Sfintei Treimi. Cu privire la melitieni putem spune ca cei hirotoniti de el puteau sa ramana in functiile lor, cu conditia sa ceara confirmarea de la Arhiepiscopul Alexandriei, prin punerea mainilor.

Simbolul de credinta niceean, le-a ingaduit preotilor novatieni sa-si reocupe posturile avute. Drept garantie, ei trebuiau sa dea o declaratie scrisa, marturisind ca vor res pecta toate hotaririle Bisericii Ortodoxe.

Trebuie amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu numai de catre episcopi, ci si de preoti si diaconi. Impotriva propu nerii episcopului Osiu al Cordobei, ca pe viitor preotii si diaconii sa nu mai aiba dreptul de a locui Cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat cinstea si vrednicia Tainei casatoriei. Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai de parte viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celiba tari sa nu mai aiba dreptul sa incheie o casatorie.

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

Observati cu ce seamana teoria lui Arie? Cu ce "cult" al zilelor noastre?

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

Eu te intreb de cartile bibliei, de ce nu postezi informatii si despre ele cate au fost aprobate??????
Cat despre Arie nu inteleg mare lucru dar nu am auzit ca neoprotestantii sa-i sustina teoriile, si apoi Andu, nu odata ai facut confuzie intre tema discutata si versete care uneori nu intarea ceea ce sustinai.
Scuze ca nu am timp sa citesc acum tot , dar tb sa plec la sedinta cu parintii, revin diseara, vreau link unde gasesc inf despre TOT CE S-A DISCUTAT LA NICEEA.
App, de ce su schimbat ceilalti legea legata de casatoria preotilor, le schimbam asa, dupa cum ne convine???

Cum poti sa mai ai incredere intr-un sinod sau ce o fi el daca isi modifica deciziile.
Si pentru ca sunt convinsa ca ceea ce discutam aici nu va face decat sa ne imbogateasca cunostintele, sa fim prieteni.

De la: Andu30, la data 2009-02-18 16:22:18Observati cu ce seamana teoria lui Arie? Cu ce "cult" al zilelor noastre?

De ce nu il numesti?

Rugaciune ?

www.youtube.com/watch?v=hnpd_5__VpU&feature=related

No coment

Caracterul fãrã înþelepciune poate mult, dar inteligenþa fãrã caracter nu valoreazã nimic - Cicero

De la: maria_tu, la data 2009-02-18 16:31:01Eu te intreb de cartile bibliei, de ce nu postezi informatii si despre ele cate au fost aprobate??????
Cat despre Arie nu inteleg mare lucru dar nu am auzit ca neoprotestantii sa-i sustina teoriile, si apoi Andu, nu odata ai facut confuzie intre tema discutata si versete care uneori nu intarea ceea ce sustinai.
Scuze ca nu am timp sa citesc acum tot , dar tb sa plec la sedinta cu parintii, revin diseara, vreau link unde gasesc inf despre TOT CE S-A DISCUTAT LA NICEEA.
App, de ce su schimbat ceilalti legea legata de casatoria preotilor, le schimbam asa, dupa cum ne convine???
Cum poti sa mai ai incredere intr-un sinod sau ce o fi el daca isi modifica deciziile.
Si pentru ca sunt convinsa ca ceea ce discutam aici nu va face decat sa ne imbogateasca cunostintele, sa fim prieteni.

Era vorba de Martorii lui Iehova... nu de neoprotestanti...

De tine m-am luat ca ai invocat Niceea... Ti-am scris despre Biblie ca voi aveti Vechiul Testament tradus dupa alte texte. Noi avem dupa Septuagita... e alta sursa...

Era o propunere cu celibatul preotilor nu s-a adoptat...

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

De la: mytcor, la data 2009-02-18 16:10:56

De la: joanna_dark_2007, la data 2009-02-18 15:32:12Vrei sa-ti postez ceva din culisele Concililului de la Niceeea ?...


vreau eu.....

poftiti va rog !...


Este adevarat ca la primele 5 concilii eumenice au fost stabilite arbitrar jaloanele docmelor teoretice ? 325 Niceea, 381 Constantinopol, 431 Efes, 451 Calcedon, 553 Constantinopol.
Revenind la Niceea; este adevarat ca a fost convocat de catre Constantin cel Mare ?...este adevarat ca a fost convocat in vderea consolidarii imperiului roman folosind in acest scop religia crestina in lupta lui pentru putere autoproclamat Pontifiex Maximus (episcop universal) si episcopi ?
Parerile, subliniez ..parerile lui Constantin au trebuit adoptate ffara impotrivire de catre cei 381 de episcopi convocati ?
Poti sa-mi spui si mie cum a ajuns Constantin sa-i determine pe cei 381 de episcopi pentru a-i accepta lui Constantin teza unitatii indisolubile intre Isus si Dumnezeu in schimbul tezei general acceptata de biserica catolica de pana atunci ?

Doresti sa continuam cu Conciliul 2 de la Constantinopol convcat de catre Theodosius I si sa-ti deschid cutia Pandorei pentru ati arata distrugerile ce-au urmat dupa acest conciliu ?...sau sati spun cum de aceasta data episcopii au fost constransi sa accepte si sa introduca notiunea Trinitatii ?..( identitatea de fiinta intre Dumnezeu, Isus si Sf. Spirit )....cam multe arbitrarii, cam multe interventii cointeresate ale omului in impunerile divine prid dispunerile omului dupu bunul sai interes,...n-asa @joanna?...

mytcor...constantin cel mare a prezidat conciliul de la niceea in calitatea lui de pontifex maximus(calitate pe care o aveau toti imparatii pagani....si el ink nu se crestinase)...se considera astfel mare preot si credea k este stapanul tuturor religiilor din imperiu....era o reminiscenta pagana pe kr crestinii nu au putut sa o refuze...le-ar fii fost imposibil....NU s-a autoproclamat el pontifex maximus....asta era un atribut pe kr toti imparatii romani incepand cu octavian l-au avut......
acolo s-a discutat problema arianismului....arie spunea k Dumnezeu Fiul este prima creatie a lui Dumnezeu Tatal.....k inainte de a crea lumea dumnezeu si-a creat un fiul...de aici rezulta k Hristos este inferior tatalui .....arianismului i s-a opus doctrina oficiala kr spunea k tatal l-a nascut pe fiul....deci acesta nu este cu nimik mai prejos decat tatal lui....
arianismul a fost aparat de catre arie insusi,iar religia opusa de catre calugarul atanasie....
constantin cel mare (cel mai probabil) nu a priceput nimik din ceea ce se discuta acolo,insa a fost impresionat de blandetea si smerenia lui atanasie kr contrastau puternic cu personalitatea lui arie(kr era extrem de dur si inversunat cand isi apara ideile)....prin urmare constantin cel mare i-a dat dreptate lui atanasie,iar arianismul a fost interzis.....
tot la acest sinod a fost stabilita si formula crezului pana la sintagma *si intru duhul sfant*....
(constantin nu mai avea nevoie de crestini....lupta cu maxentiu avusese loc cu mult timp in urma...312)
peste cativa ani insa constantin se razgandeste...il cheama pe arie la palat si il pune sa ii explice mai bine doctrina lui....hotaraste k arianismul este ortodoxia, si interzice dogma oficiala.....pe patul de moarte constantin se boteaza si el in rit arian....
este considerat insa sfant de biserica ortodoxa pentru k ele este cel kr a pus capat persecutiei la kr erau supusi crestinii prin edictul pe kr l-a dat......


toate informatiile pe kr le-am postat aici nu imi apartin....sunt ale profesorului stelian brezeanu kr preda la universitatea bucuresti,facultatea de istorie..cine vrea poate sa ma verifice citind cartea dansului *o istorie a imperiului bizantin*...chiar o recomand tuturor.....


mytcor....stiu multe lucruri despre sinoadele ecumenice....pe primul semestru am facut un curs despre istoria imperiului bizantin pana in sec 9(o sa-l continuam pe semestru 2...vom ajunge atunci la 1453)
nu mi-e frik de tine......

De la: The, la data 2009-02-18 17:05:03Rugaciune ?

www.youtube.com/watch?v=hnpd_5__VpU&feature=related

No coment

cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=347&Itemid=89



Traduceri moderne ale Bibliei în limba românã
de dr. Alexa Popovici

Istoria traducerilor Bibliei în limba românã este una dintre cele mai interesante dovezi ale inspiraþiei Duhului Sfînt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de Dumnezeu ºi pentru mîntuirea urmaºilor lui Traian ºi Decebal — a poporului român. Cuvîntul revelaþiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pîine, ca o manã cereascã, de orice suflet însetat dupã lumina de sus, care sã-i dea imboldul ºi cãlãuzirea pe cãrarea vieþii.

Cum limba românã a fost o limbã în continuã dezvoltare ºi prefacere, era natural ca ºi Biblia sã fie tradusã din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii ºi a generaþiilor. Din aceastã cauzã avem foarte multe traduceri în limba românã.

Scrierea în limba românã înainte de 1858, adicã pînã la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere cirilice. Aºadar, ºi traducerile Bibliei pînã la acea datã au fost cu litere cirilice. Dupã anul 1858, Biblia a fost tipãritã cu alfabetul roman.

Dãm în mod cronologic ºi pe scurt traducerile Bibliei sau numai ale unor pãrþi ale ei.

1. Prima este traducerea din greacã a lui Coresi, un diacon din Tîrgoviºte, care avea o tipografie la Braºov, ºi el a tradus ºi a tipãrit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numitã Evangheliarul, ºi aceasta a fost a doua carte tipãritã în limba românã. Prima tipãriturã româneascã a fost Catehismul, care a vãzut lumina tiparului probabil în 1544 la Sibiu, iar în 1559 Coresi a tipãrit un alt Catehism la Braºov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrãri ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai tîrziu explicã zelul sãu pentru Evangheliar prin faptul cã acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului între români.

2. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipãrit, dupã unii istorici, prin 1512, din care au rãmas doar cîteva exemplare. Se ºtie cã acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sîrbesc. Dacã acest Evangheliar a fost tipãrit cu adevãrat în 1512, atunci acesta este primul, ºi nu cel al lui Coresi.

3. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacã, au fost tipãrite la Braºov, probabil în anul 1563. Gh. Creþu, care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca datã anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este în pãstrare la Muzeul Naþional de Antichitãþi din Bucureºti.

4. Psaltirea, o traducere tot a lui Coresi, tipãritã în 1570 tot la Braºov. Un exemplar s-a pãstrat la Biblioteca Academiei Române din Bucureºti.

5. Psaltirea diglotã, slavonã ºi românã. A fost fãcutã tot de Coresi ºi tipãritã la Braºov în 1577. Din ea existã douã exemplare, unul la Muzeul Naþional de Antichitãþi, ºi altul la Biblioteca Academiei Române din Bucureºti.

6. Genesa ºi Exodul. Traducerea din greacã a fost fãcutã de ªerban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian ºi tipãritã la Orãºtie prin 1582. Traducerea a fãcut parte probabil dintr-un plan al traducerii întregului Vechi Testament.

7. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba românã de cãlugãrul Silvestru, iar dupã moartea lui a fost completat de alþii. Traducerea are o dedicaþie fãcutã domnitorului George Rakoczy, de ªtefan, arhiepiscop de Bãlgrad. A fost tipãrit în 1648 la Bãlgrad. Se pãstreazã la Biblioteca Academiei Române din Bucureºti.

8. Evangheliile, tipãrite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureºti, cu o dedicaþie prinþului Ioan ªerban Cantacuzino, al Þãrii Româneºti.

9. Faptele ºi Epistolele, tipãrite tot de Teodosie în 1683, la Bucureºti. Dedicaþia este tot pentru ªerban Cantacuzino.

10. Sfintele Scripturi, traduse de Nicolae Milescu ºi alþi colaboratori ai lui ºi tipãrite în 1688 la Bucureºti. Dedicaþia este tot pentru ªerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele patru Evanghelii ºi tipãrite la Mãnãstirea Snagov, de lîngã Bucureºti, în 1697. Tot din lucrarea aceasta au fost luaþi Psalmii ºi tipãriþi separat, sub titlul „Psaltirea" în 1701 ºi 1703, la Buzãu.)

11. Noul Testament tipãrit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipãrit la Bucureºti în 1703. (Din acesta au mai fost tipãrite ediþii la Bucureºti, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaºi, în 1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipãrite Faptele ºi Epistolele separat, la Bucureºti, în 1743, 1764, 1774, 1784; la laºi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.)

12. Sfintele Scripturi, ediþie tipãritã de Samuil Micu Clain la Blaj, în 1795. Au fost introduse titlurile pe acþiuni, o adresã cãtre cititori, o introducere, ºi o eratã. Ediþia aceasta are adãugate ºi cãrþile apocrife. (Din aceastã lucrare au mai apãrut între 1795 ºi 1817 urmãtoarele ediþii: Evangheliile, tipãrite la Budapesta în 1799 ºi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele ºi Epistolele, la Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureºti, în 1796; la Movilãu în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804, 1805, 1811; la Iaºi, în 1802; la Braºov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809.)

13. Noul Testament tipãrit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817. Nu ºtim cine a fost traducãtorul. A fost tipãrit în 5000 de exemplare ºi ºtim cã a costat 300 de lire sterline. (Din 1817, traducerea aceasta a fost tipãritã parþial în mai multe ediþii dintre care unele au conþinut Evangheliile, iar altele Psaltirea. Astfel, Evangheliile, la Mãnãstirea Neamþu, în Moldova, în 1821, 1845 ºi 1858; la Iaºi, în 1841, 1854 1859 ºi 1862. Psaltirea, la Mãnãstirea Neamþu, în 1817 ºi 1873; la Iaºi, în 1817, 1818, 1831, 1835, 1842, 1850; la Bucureºti, în 1820, 1852, 1853 ºi 1856; la Sibiu, în 1826, 1837, 1841, 1847; la Braºov, în 1827, 1833; la Buzãu, în 1832, 1835, 1856, 1860; la Blaj, în 1835; la Chiºineu în Basarabia, în 1857; la Paris în Franþa, în 1859.)

O altã ediþie a întregului Noul Testament a fost tipãritã în 1818 la Mãnãstirea Neamþu.

14. Sfintele Scripturi au fost tipãrite la St. Petersburg în 1819, într-un tiraj de 500 de exemplare, fãrã a se indica traducerea, în vremea aceea, un exemplar costa 10 ruble.

Noul Testament a fost tipãrit ºi separat.

În 1824 Veniamin Costache a tipãrit la Iaºi o ediþie a acestui Nou Testament în trei volume.

15. Evangheliile au apãrut la Buzãu în 1834, în 6000 de exemplare cu scoarþele foarte ornamentate. Nu ni se indicã traducerea.

16. Noul Testament tipãrit la Smirna, într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de exemplare. Ni se indicã doar faptul cã a fost tipãrit la dorinþa episcopilor din Valahia, în anul 1838, dupã un exemplar dat de aceºtia.

17. Vechiul Testament tipãrit tot acolo la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839.

18. Noul Testament tipãrit tot la Smirna, în 1846, ºi aceeaºi traducere a fost tipãritã la Iaºi în 1847, în 1854 ºi în 1857, iar la Bucureºti în 1859.

19. Sfînta Scripturã tipãritã la Sibiu în 1858 cu litere mari, fiindcã avea 920 de pagini.

Aceastã traducere a apãrut într-o altã ediþie la Paris, tot în anul 1858, tipãritã de J. Heliade.

20. Noul Testament, ediþia a VI-a (dupã traducerea tipãritã la Smirna, în 1838), tipãrit la Bucureºti, în 1859, în 5000 de exemplare.

Notã: Cum în toatã administraþia de stat au fost introduse literele romane în locul celor cirilice, ediþia aceasta a fost ºi ea tipãritã cu litere romane. Deci aceasta a fost prima ediþie a Noului Testament tipãritã cu litere romane, cãci toate ediþiile de Biblii sau pãrþi ale Bibliei dinaintea acesteia au fost scrise cu litere cirilice.

21. Genesa, tipãritã la Bucureºti, în 1859, ca o nouã traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de exemplare.

22. Biblia Sacrã ºi Psalmii. Aceasta a fost fãcutã dupã textul din ultima ediþie elenicã, recorectatã cu privire la unii termeni ebraici arhetipi ºi tradusã de Constantin Aristia în 1859, la Bucureºti.

23. Isaia, într-o traducere specialã a lui C. Aristia, a apãrut la Bucureºti, în 1860. Tirajul a fost foarte restrîns, doar pentru un anumit numãr de etimologi.

24. Noul Testament, ediþia a ºaptea, dupã textul Noului Testament tipãrit la Smirna. A fost o ediþie tipãritã în 1863, la Bucureºti, cu litere romane, cu textul aranjat pe paragrafe.

25. Psalmii, traduºi întocmai dupã textul original, lucrare tipãritã în 1863 la Bucureºti. Traducerea a fost fãcutã de Keller, un evreu creºtin, angajat de Societatea Biblicã Britanicã pentru Strãinãtate, ºi de ªtefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini.

26. Psaltirea, tipãritã tot la Bucureºti ºi tot în 1863. ªtim cã formatul era de 18x11, 5 cm. (Nu cunoaºtem cine a fost traducãtorul.)

27. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaºi, un profesor la Seminarul Ortodox, tipãritã la Bucureºti, în 1866, în formatul de 15, 5x11 cm. Avea pe paragrafe însemnãri marginale.

28. Noul Testament. A fost tipãrit la Bucureºti, în 1867, de Societatea Biblicã Britanicã ºi pentru Strãinãtate. Formatul era de 15, 5x11 cm.

29. Cartea Psalmilor. O traducere dupã textul original, a fost o nouã ediþie revizuitã de William Mayer din Iaºi. A fost tipãritã la Iaºi în 1867, tot în formatul de 15, 5x11 cm ºi avea 157 de pagini.

30. Cartea Psalmilor. O nouã ediþie într-un format mai mic, 12x8 cm, a apãrut în 1868, cu textul aranjat pe douã coloane. Se pare cã aceastã ediþie este prima pe douã coloane.

31. Evanghelia Popularã sau Sacra Scripturã a Noului Testament. Tradusã dupã originalul elenesc ºi însoþitã de „Argumente ºi reflexiuni morale", de Ghenadie, episcopul de Argeº. A fost tipãritã în 1868 la Bucureºti. Formatul de 19, 5x12, 5 cm. În ediþia aceasta, dupã fiecare capitol se aflã notiþele.

32. Sânta Scripturã a Vechiului Testament. O traducere, începutã de N. Bãlãºescu, un profesor de la Bucureºti, care a reuºit sã traducã dupã un text grecesc. De la Genesa la 2 Samuel traducerea a fost fãcutã de Ierome, dupã textul ebraic. Plîngerile ºi Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte cãrþi au fost traduse de F. Dubãu ºi C. Erbiceanu, dupã textele greceºti ºi latineºti. Cãrþile de la 1 Samuel la Maleahi au fost revizuite, înainte de a fi tipãrite, de W. Mayer. Toatã ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bãlãºescu. Lucrarea a fost tipãritã în trei volume: primul, terminat în 1865, Genesa-Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în 1867, 1 Samuel-Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat în 1869, Proverbele-Maleahi în 434 pagini.

33. Noul Testament, o ediþie revizuitã de W. Mayer ºi tipãritã dupã normele noi din gramaticã. A fost tipãrit la laºi în 1871 ºi avea un format mare, 21x14, 5 cm. Lucrarea de tipãrire a fost fãcutã de Societatea Biblicã Britanicã ºi pentru Strãinãtate.

34. Sânta Scripturã, ediþie nouã, revãzutã dupã textele originale, pregãtitã de W. Mayer, iar secþiunea Genesa-Rut a lucrat-o împreunã cu Vasile Pallade, un profesor la Iaºi. Ediþia aceasta a fost fãrã cãrþile apocrife, cu textul pe douã coloane.

35. Sãnta Scripturã, tipãritã la laºi, în 1874, fãrã apocrife, cu textul tot pe douã coloane, cu titluri ale textului, ºi cu referinþe la subsolul paginii.

36. Sãnta Scripturã, tipãritã tot la Iaºi ºi în acelaºi an, 1874, dar fãrã referinþele de la subsolul paginii. Ediþia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27x19 cm.

Ediþia aceasta a fost cunoscutã ca Biblia de Iaºi, sau traducerea Niþulescu, ºi a fost folositã de baptiºti pînã în 1923. Credem cã a fost cea mai rãspînditã ediþie de Biblie româneascã. Lucrarea a fost întreprinsã de Societatea Biblicã Britanicã, ºi este prima ediþie care are titluri pe secþiuni. Traducerea era aceea din Biblia de Iaºi din 1874.

38. Psaltirea, tipãritã la Viena în 1875 de Societatea Biblicã Britanicã.

39. Noul Testament. A fost tipãrit la Bucureºti în 1875, dupã textul celui tipãrit la Viena în acelaº an. (Alte ediþii au fost tipãrite cu acelaºi text în 1897 ºi în 1905.) Pãrþi ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a apãrut în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia lui Ioan în 1904 ºi 1906.

40. Psaltirea. O retipãrire a Psaltirii publicatã în româneºte în 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusã ºi avea ºi un studiu bibliografic ºi un glosar comparativ fãcut de Bogdan Petriceicu-Haºdeu. Editura a fost a Academiei Române, Tomul I. Aceastã Psaltire a fost tipãritã în 1881, la Bucureºti. Textul avea ºi Psalmul 151, urmat de cîteva poeme. (Titlurile ºi Prefaþa au fost datate: Bucureºti 26 dec. 1880, urmînd ortografia din cartea „Cuvente den bãtrîni".)

41. Cartea Psalmilor. O ediþie tipãritã la Bucureºti, în 1881, dupã textul ediþiei de la Viena. Avea 103 pagini, format 12, 5x7, 5 cm.

42. Noul Testament. A fost tipãrit cu aprobarea ºi binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, la Bucureºti, în 1887. În „Cuvînt înainte" se spune: „Întru mãrirea lui Dumnezeu, celui în treime lãudat ºi în zilele Maiestãþii Sale iubitorului de Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipãstoria î.P.S. Arhiepiscop ºi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României ºi Preºedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu".

43. Noul Testament. A fost tipãrit în acelaºi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de tipãrire a fost fãcutã tot la Bucureºti.

44. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1686), tipãritã la Bucureºti, în 1887. Aceastã psaltire a fost publicatã dupã manuscrisul original ºi de pe ediþia din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toþi Psalmii erau versificaþi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în prozã.

45. Psaltirea Scheianã. Tipãritã la Bucureºti, în 1889, dupã manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. (Numele de Scheianã i s-a dat fiindcã a fost gãsitã în Biblioteca de la Scheia.) Lucrarea aceasta a fost tipãritã pe o paginã cu litere cirilice, iar pe pagina opusã cu litere romane. Toatã lucrarea s-a extins pe 530 de pagini.

46. Tetravanghelul Diaconului Coresi. Lucrarea a fost retipãritã la Bucureºti, în 1889, dupã ediþia primã din 1560-61, sub îngrijirea arhiereului dr. Gherasim Timus Piteºteanul, cu o prefaþã de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era împãrþit pe capitole ºi versete.

47. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul ºcolilor primare urbane ºi rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arãtã: „Ediþia conformã textului aprobat de Sântul Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române". Lucrarea a fost tipãritã la Bucureºti, în anul 1893, pe douã coloane.

48. Sânta Evanghelie tradusã din limba originalã greacã, de dr. N. Nitzulescu. Tipãrirea s-a fãcut la Bucureºti, în 1895, de cãtre Societatea Biblicã Britanicã. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, ºi s-a extins pe 185 pagini, cu douã coloane.

49. Noul Testament, în întregime revizuit de N. Nitzulescu, tipãrit de Societatea Biblicã Britanicã la Bucureºti, în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare rãspîndire pînã în 1923.

50. Cartea Psalmilor. O nouã traducere dupã textul original. Nu cunoaºtem numele traducãtorului care a fãcut-o dupã textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe douã coloane, ºi a fost tipãritã de Societatea Biblicã Britanicã. Formatul a fost de 17, 5x12, 5 cm.

51. Sânta Scripturã, cu titluri, textul pe douã coloane ºi fãrã cãrþile apocrife. A fost tipãritã la Bucureºti, în 1908. Dupã text erau cîteva hãrþi biblice. Lucrarea a fost fãcutã de Societatea Biblicã Britanicã. Traducerea a fost identicã cu aceea de Iaºi. Formatul era de 21, 5x14 cm.

52. Sânta Evanghelie scrisã de Sft. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe douã coloane, cu titluri, ºi împãrþitã pe capitole ºi pe versete. (În anul 1910, au apãrut ediþii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini ºi din Ioan pe 64 pagini.) ªi aceastã lucrare este opera Societãþii Biblice Britanice.

53. Sfînta Scripturã, într-o traducere nouã fãcutã de Dumitru Cornilescu, la Bucureºti, în 1923. Dupã ce s-a constatat tot mai mult cã Biblia de Iaºi din 1874 a rãmas în urmã cu expresivitatea limbii române, prinþesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tînãr teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucureºti, ca sã facã o nouã traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminatã, ºi în 1923 ea a vãzut lumina tiparului, fiind suportatã de Societatea Biblicã Britanicã. Traducerea aceasta a fost adoptatã de toate confesiunile Evanghelice ºi este folositã ºi astãzi. Textul din traducerea aceasta a fost tipãrit în nenumãrate ediþii, fie ca Biblie întreagã, fie în pãrþi, adicã separat Noul Testament sau Psalmii etc. Limba traducerii a fost ºi este cea literarã, astfel cã poate fi încã folositã.

@joanna, n-are de ce sa-ti fie !...atat timp cat iti servesti credinta, natia si patria !...dar sa nu-ti fie frica nici sa rostesti adevarul indiferent care ar fi el !...

Istoria traducerilor Bibliei în limba românã ? EXISTA ASA CEVA?


Istoria traducerilor????
Adica sunt as de mult ca s-a facut o istorie??? Si inca mai credeti?
Mamaaaaa cat de TERMINATI sunteti, hai ca ati reusit sa ma "impresionati". Bai dar chiar nu averi vreun pic de minte? Stiu ca scriu degeaba... dar macar imi "scot" uimirea din mine. Oare ce bazaconii e mia pot inventa pe baza religiei? :

De la: maressalul, la data 2009-02-18 19:43:38Istoria traducerilor Bibliei în limba românã ? EXISTA ASA CEVA?
Istoria traducerilor???? Adica sunt as de mult ca s-a facut o istorie??? Si inca mai credeti?
Mamaaaaa cat de TERMINATI sunteti, hai ca ati reusit sa ma "impresionati". Bai dar chiar nu averi vreun pic de minte? Stiu ca scriu degeaba... dar macar imi "scot" uimirea din mine. Oare ce bazaconii e mia pot inventa pe baza religiei? :

@maresal, nu-ti baga nasul p-aici c-ai sa primesti o portie de instructie cu taras marsuri de nu te vezi.
O sa treaca peste tine tancul religiilor s-apoi o sa fii nevoit a te ridica pe cele doua de dindarat, sa te scuturi de praf, sa duci mana la chipiu, sa raportezi ceea ce ai vazut p-aici apoi sa ceri permisiunea sa mori.
'...'teles Maresal ? hai, executarea !..

Maria,

Eu am mai discutat cu Ovello subiectul cu traducerea si cu cele 10 carti si credeam ca ai citit atunci si te-ai lamurit.

Iti aduc aminte ca discutia a pornit de la Psalmul 8 care este citat de catre Pavel la Evrei 2:6-8.
In traducerea Cornilescu acelasi Psalm are un inteles in Vechiul Testament (omul este mai jos de Dumnezeu) si alt inteles in Noul Testament (omul este mai jos de ingeri) desi este doar un citat facut de Pavel.

Pavel a folosit Septuaginta cand a scris epistola catre Evrei normal ca a citat de acolo.

Biblia Ortodoxa are Vechiul Testament dupa Septuaginta si nu dupa textul masoretic care il aveti voi. Asta a fost doar un exemplu mic pentru ca sunt si alte diferente si mai mari, de aceea nu aveti cele 10 carti nu din alt motiv. Biserica Ortodoxa a folosit SEPTUAGINTA de cate ori sa repet lucrul asta si niciodata nu a folosit altceva si asa a facut si Pavel.

Fac copy/paste de pe forumul celalalt ca sa nu mai reiau toate detaliile:
"""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""
EVREII au facut traducerea in greaca (Septuaginta). Evreii cu gura lor au zis ca cuvantul acela inseamna ingeri. Asta spun.

Cornilescu NU A tradus dupa Septuaginta ci dupa textul masoretic

LAMURIRI:
---"
In secolul III i.d.H curtea regala greceasca doreste un exemplar al Vechiului Testament pentru Biblioteca sa. Este numita o comisie de traducatori si teologi, in numar de 70 de persoane. Ei realizeaza o traducere care astazi poarta numele de BIBLIA SEPTUAGINTA (Biblia celor 70).

Autoritatile iudaice vor distruge cam toate textele Vechiului Testament, mai putin Septuaginta, care se afla la loc sigur. Asa se face ca Biserica Ortodoxa foloseste astazi un text mult mai vechi decat cel al evreilor si al protestantilor, care au preluat textul masoretic.

Diferentele dintre textul masoretic si cel al Septuagintei sunt destul de mari. Canonul (cuprinsul cartilor) masoretic elimina din start in jur de 10 carti (Tobia, Macabeii), carti pastrate de catre Septuaginta, respinse implicit de catre protestanti si pastrate implicit de catre Biserica Ortodoxa si Catolica.

Septuaginta a fost îndeobste recunoscutã drept traducerea greacã autorizatã a Scripturilor iudaice si era cititã în sinagogile si bisericile din lumea elenã. Majoritatea citatelor din Vechiul Testament pe care le gãsim în Noul Testament sunt bazate pe Septuaginta, nu pe versiunea iudaicã a Scripturilor. De un interes deosebit este felul în care Pavel foloseste Septuaginta. Ca student a lui Gamaliel, e de presupus cã avea cunostintã de diferenta dintre versiunea greceascã si cea iudaicã a Scripturii.

Hartia de turnesol apare in 1945, odata cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moarta. Aici se gasesc pentru prima oara in istorie texte datand din secolul I i.d.H. Compararea lor da dreptate - dupa cum era si normal - textului Septuagintei. Insa materialul descoperit este in stare foarte proasta, majoritatea scrierilor prezentandu-se in fisii de maxim 5x5 cm. Exista si manuscrise intacte, insa destul de putine.
---"

Deci acum stii de unde sunt diferentele si mai mult decat atat stii si de unde sunt cele 10 carti care eu le am in Vechiul Testament si tu NU. Pavel folosea Septuaginta pentru Vechiul Testament, Biserica Ortodoxa tot Septuaginta foloseste, dar Cornilescu mai cu mot NU si bineinteles ca nici TU ca te iei dupa el.
""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""

Hazardul este mãsura ignoranþei noastre. (Henry Poincare)

De la: Andu30, la data 2009-02-18 20:03:27Iti aduc aminte ca discutia a pornit de la Psalmul 8 care este citat de catre Pavel la Evrei 2:6-8.
In traducerea Cornilescu acelasi Psalm are un inteles in Vechiul Testament (omul este mai jos de Dumnezeu) si alt inteles in Noul Testament (omul este mai jos de ingeri) desi este doar un citat facut de Pavel. Pavel a folosit Septuaginta cand a scris epistola catre Evrei normal ca a citat de acolo.

Andu ºi Maria, daþi-mi voie sã încerc o conciliere.

Cele douã traduceri ('Dumnezeu' ºi 'îngeri') sunt perfect posibile pe baza aceluiaºi cuvânt ebraic - dar Septuaginta, ca primã traducere, este într-adevãr una dintre cele mai importante mãrturii literare privind originalul (la care, dupã cum se ºtie, nu mai avem acces).

Cuvântul ELOHIM folosit în Psalmul 8.6[5] poate avea ambele înþelesuri ('Dumnezeu' ºi 'îngeri'). Contextul decide. Pentru folosirea cuvântului ELOHIM cu sensul de 'îngeri,' vezi Psalmii 97.7, dar ºi Iov 1.6; 2.1; 38.7; Facerea 6.2, 4 (cf. Iuda 6, 2 Petru 2.4).

Deci, indiferent dacã autorul Epistolei cãtre Evrei ar fi citat din Septuaginta (ceea ce e foarte probabil) sau direct din ebraicã, rezultatul ar fi fost acelaºi.

Ms Adi, si Ovello i-a spus acelasi lucru dar asa e el , Andu, mai capos.
Andu, dupa cum ai obs am multe carente dar ma straduiesc si cu ajutorul vostru sa aflu mai multe.
Oricum, Isus ne iubeste, neconditionat.