Prin 1946, demnitarii comunisti din Romania se deprinsesera deja cu stilul de viata derivat din natura puterii lor. ""Reprezentantii poporului"" isi afisau munca, modestia, refuzul imbuibarii si celorlalte ""pacate lumesti"". Ascunsa si bine pazita de ochii oamenilor de rand era insa existenta lor particulara, amanuntele vietii private a conducatorilor comunisti fiind considerate inalte secrete de stat.
La iesirea din inchisori ori revenirea din Uniunea Sovietica, fostii ilegalisti trecusera printr-o etapa de acomodare in imitarea obiceiurile de viata de la Kremlin. Isi legalizasera mai intai convietuirea cu tovarasele din perioada ilegalitatii. Putine, foarte putine, asemenea casnicii intemeiate pe ""idealuri revolutionare"" vor dura, simbioza dintre cercul puterii si cel al artei proletcultiste rodind in savuroase amoruri si aventuri difuzate prin singurele forme credibile ale comunicarii de masa - zvonul si barfa. Se mutasera, la inceput, mai multe familii in acelasi imobil, in general fosta proprietate a vreunuia declarat colaborationist sau criminal de razboi, emigrat in strainatate. Dintru-inceput insa dusmanii exploatarii omului de catre om - exploatare pe care-o vor identifica la cei din popor prin lucrul cu argati (taranul din mediul rural care i-ar fi angajat fiind declarat chiabur si pedepsit ca atare) ori al slujnicelor si bucatareselor din casele de oras - vor adopta solutia personalului de menaj si paza ca atribut firesc al cotidianului.
Un amestec de ascunsa opulenta burgheza si duplicitate de reprezentare a proletariatului, afisat stahanovism birocratic si idealuri umanitare la scara globala lipsita de concretete a omenirii a fost viata celor aflati in varfurile puterii comuniste. Cunoasterea ei, datorata memoriei acelora care li s-au aflat in apropiere, nu este insa deloc lipsita de surpriza unor amanunte care nuanteaza tusele de sumbra principialitate ale ""romantismului revolutionar"". Comparand, bunaoara, fotografiile ilegalistilor facute in libertatea dobandita in vara lui 1944 cu fetele lor la numai doi-trei ani distanta, adesea ti-este greu sa-i identifici, intr-atat de pronuntata le este schimbarea. Nu rotunjimea obrazului (fireasca sub raportul trecutului de detentie), cat expresia stereotipa asternuta uniform pe chipurile particularizate prin paloare este surprinzatoare. ""Paloarea Kremlinului"", cum numeste Boris Bajanov, unul dintre fostii secretari ai ""tarului rosu"", acest semn al apartenentei la elita stalinista.
Se datora, de altfel, chiar lui Stalin, a carui mare putere de munca a fost o marca a personalitatii sale. Pana la moarte a lucrat, fara intrerupere, cate 12-14 ore pe zi. Insomniac, pleca din biroul sau catre si dupa miezul noptii, iar a doua zi isi incepea activitatile la ora pe care-o gasea de cuviinta. Un ritm care-i obliga pe inaltii demnitari moscoviti sa nu-si paraseasca birourile pana nu se stingea lumina in cabinetul liderului de la Kremlin. Indiferent cat de tarziu s-ar fi culcat ei si cand s-ar fi trezit Stalin, a doua zi subalternii trebuia sa-si reinceapa lucrul conform programului fixat. Practica aceasta si celelalte obiceiuri ale Kremlinului se prelungisera in toate capitalele Europei aflate in curs de sovietizare. Ambasadorii sovietici aflati acolo dadeau semnul sfarsitului zilei, sefii de cabinet ai lui Stalin fiind curtati asiduu de insisi seful serviciilor speciale sovietice pentru a i se face cunoscute orele cand Stalin incepe si sfarseste lucrul din biroul sau.
In 1946, o data cu seceta din Moldova, se preia alt neobisnuit obicei kremlinian - adoptiile de orfani de catre liderii comunisti. Inceputul il facusera conducatorii bolsevici cand luasera in familiile lor copii orfani dupa decesul altor fosti tovarasi in razboiul civil. Insusi Stalin adoptase unul, in grija personalului de serviciu al resedintelor sale aflandu-i-se toti copiii: baiatul din prima casatorie, cel adoptat si cei doi copii din cel de-al doilea mariaj, incheiat cu sinuciderea sotiei sale.
Dupa principiile formarii ""omului nou"", liderii comunisti nu si-au facut probleme asupra mostenirii ereditare a fiilor adoptivi. ""Dati-mi orice copil de 7 ani si voi face din el un bun bolsevic"", afirmase optimist Lenin, transand definitiv raportul educatie si zestre genetica in favoarea celei dintai. In majoritatea cazurilor insa, nici educatia progeniturilor naturale, nici a fiilor adoptivi nu s-a soldat cu prezicerile lui Lenin.
Desi au avut parte de o elevata educatie - profesorii de limbi straine si meditatorii la domiciliu fiind uzante comune - , amprentele retardului mental dobandit in orfelinate sau in situatiile de foamete si promiscuitate suportate vreme indelungata n-au putut fi indepartate. Unii dintre copiii adoptati au devenit delincventi juvenili, producand parintilor ""probleme de imagine"" (cazul lui Chivu Stoica). Altii n-au avut nici un fel de recunostinta si ingaduinta pentru aceia care le schimbasera viata (cazul celor cinci orfani adoptati de Vasile Luca). Ori, si mai rau, au provocat tragedii precum fata adoptata de Miron Constantinescu. Pentru ca fosta ilegalista Sulamita Constantinescu ii interzisese participarea la o distractie, adolescenta si-a injunghiat mama adoptiva mortal.