Info

Mihai eminescu

Toate forumurile General

Horoscop 30 noiembrie 2025

Horoscop 29 noiembrie 2025

Francezii dedicÄ un festival culturii romĂ˘ne

Topicul anterior | Topicul urmator

Pagini: << 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 >> Sari la pagina:

Fosta membra 9am.ro 6522 mesaje Membru din: 23/09/2009 Oras: Iasi	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 22:36 De la: mytcor, la data 2009-12-20 21:26:16 M-au chinuit, adesea Amar, necruţător, Cu dragostea lor, unii, Ceilalţi cu ura lor. Mi-au pus venin pe pîine, Venin şi în urcior, Cu dragostea lor unii, Ceilalţi cu ura lor. Dar dintre toţi, iubita M-a frînt cel mai cumplit: Nu m-a urît vreodată, Dar nici nu m-a iubit Heinrich Heine Traducere... Mihai Beniuc Myc ,toate trec.Nu mai plinge-atit.Fii barbat .Fa un nani ca esti treaz de la 4 dimineata

Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 22:44 De la: crio, la data 2009-12-20 22:36:43 De la: mytcor, la data 2009-12-20 21:26:16 M-au chinuit, adesea Amar, necruţător, Cu dragostea lor, unii, Ceilalţi cu ura lor. Mi-au pus venin pe pîine, Venin şi în urcior, Cu dragostea lor unii, Ceilalţi cu ura lor. Dar dintre toţi, iubita M-a frînt cel mai cumplit: Nu m-a urît vreodată, Dar nici nu m-a iubit Heinrich Heine Traducere... Mihai Beniuc Myc ,toate trec.Nu mai plinge-atit.Fii barbat .Fa un nani ca esti treaz de la 4 dimineata ....eşti pe ştatul de plată al celor de la CNID ?! ...4 ore-s mai mult decât suficient !...
Fosta membra 9am.ro 6522 mesaje Membru din: 23/09/2009 Oras: Iasi	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 22:46 ok..dormi tu numai 4 ore....si vei avea o imbatrinire celulara timpurie..sau tu vrei sa pleci repede??? Stii ca plecatu cu sorcova ...e primordial .
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 23:08 De la: crio, la data 2009-12-20 22:46:12ok..dormi tu numai 4 ore....si vei avea o imbatrinire celulara timpurie..sau tu vrei sa pleci repede??? Stii ca plecatu cu sorcova ...e primordial . ... eşti culmea !...stai tu liniştită, nu-ţi fă griji, sunt perfect ok, dtpdv!..

Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 21 Decembrie 2009, ora 10:17 Nici nu mă spăl de multele iubiri Nici nu mă spăl de multele iubiri Mi-e greu să fac din dragoste o vină Sau prost îndemn al bietei mele firi, Când văd cum arde roua-n trandafiri Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină. Nici nu mă spăl de multele iubiri Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină, Când pot clădi cu jertfa lor grădina De stânjenei, de crini, de calomfiri. Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă, Eu, păcătos fiind de la-nceput, Mi-am dăruit priveliştea întreagă Şi cel mai sincer, poate, m-am temut Că dacă-n carne clipa rod nu leagă, Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 23 Decembrie 2009, ora 13:05 Miradoniz Miradoniz avea palat de stânci. Drept streşină era un codru vechi Şi colonadele erau de munţi în şir, Ce negri de bazalt se înşirau, Pe când deasupra, streşina antică, Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt. O vale-adâncă ce-ngropa în codri, Vechi ca pământul jumeta din munte, Mâncând cu trunchii rupţi scările negre De stânci, care duceau sus în palat O vale-adâncă şi întinsă, lungă, Tăiată de un fluviu adânc bătrân, Ce pe-a lui spate văluroase pare A duce insulele ce le are-n el O vale cât o ţară e grădina Castelului Miradoniz. Iar în castel de treci prin colonade Dai de înalte hale cu plafondul Lor negru strălucit şi cu păduri De flori. Păduri cărora florile Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Şi crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lugerii cei nalţi, Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculiţele prin frunze Şi împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi Cu părul de-aur şi cu aripioare De curcubău în haine de argint Din floare-n floare fâlfâiesc şi-şi moaie Guriţele-umede şi roşii în potirul Mirositor şi plin de miere-al florilor. Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase Şi verzi-întunecoase, presărate Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori E-o florărie de giganţi. Într-un loc Crăpată-i bolta de granit, de cauţi Prin streşina de codru până sus, Unde în ceruri lin pluteşte luna. Ea-i o regină tânără şi blondă În mantia-i albastră constelată, Cu mâinile unite pe-al ei piept De neauă... Trece luminând cu ochii Albaştri, mari, prin straturi înflorite De nori, ce înfoiate îi oferă Roze de purpur, crinii de argint; Din când în când cu mâna-i argintoasă Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur; Colo un nor se nalţă sfânt şi sur, Se-ncheagă, se formează ncremeneşte, Devine-un templu grec şi plin de umbra Columnelor ce-l înconjor şi prin columne Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei. Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i De diamante-n stele contopite Brilează-n noapte tăriile negre A domei se-nsenină şi ea intră În el. Columnele-ard sub clara ei lumină Şi aruncă umbra una-ntr-alta. Ea intră-n domă... stelele-o urmează. Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric Pe râul sânt ce curge-n valea mare Care-i grădina cea din codri vechi A lui Miradoniz. Insule sfinte Se nalţă-n el ca scorburi de tămâie. Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri, Cu flori de aur, de smarald cu stânce De smirnă risipită şi sfărmată În bulgări mari. Pe mândrele cărări, Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri, E pulbere de-argint. Pe drumuri Cireşi în floare scutură zăpada Trandafirie a-nfloririi lor, Vântul le mână, văluros le nalţă, De flori troiene în loc de omăt Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză De-argint deasupra apei şi se oglindează În fundul ei astfel încât se pare Că din aceaşi rădăcină creşte O insulă în sus şi una-n jos. Şi nu-i nimica în aceste ramuri: Dintr-un copac într-altul numai ţes Painjini de smarald painjinişul Cel rar de diamant şi greieri cântă, Ca orologii aruncate-n iarbă. Şi peste râul mare, de pe-un vârf De arbore antic ţesut-au ei Un pod din pânza lor diamantoasă, Legându-l dincolo de alţi copaci. Prin podul străveziu şi clar străbate A lunei rază şi-nverzeşte râul Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră Nemaivăzută feerie. Iară peste pod Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur Lin împletind în crinii mânilor, Ivind prin haina albă membri-angelici, Abia călcând podul cel lung cu-a ei Picioare de omăt, zâna Miradoniz. Ea-ajunge în grădina ei de codri Şi rătăceşte, o umbră argintie Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră; Ici se pleacă spre a culege o floare, Spre-a arunca în fluviul bătrân, Colo aleargă dup-un flutur, Îl prinde îi sărută ochii şi-i dă drumul; Apoi ea prinde-o pasăre măiastră De aur, se aşază-ntr-a ei aripi Şi zboară-n noapte printre stele de-aur. Mihai Eminescu
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 23 Decembrie 2009, ora 16:20 Diana Ce cauti unde bate luna Pe-un alb izvor tremurator Si unde pasarile-ntruna Se-ntrec cu glas ciripitor? N-auzi cum frunzele-n poiana Soptesc cu zgomotul de guri Ce se saruta, se harjoana In umbr-adanca de paduri? In cea oglinda miscatoare Vrei sa privesti un straniu joc. O apa vecinic calatoare Sub ochiul tau ramas pe loc? S-a desprimavarat padurea, E-o noua viata-n orice zvon, Si numai tu gandesti aiurea, Ca tanarul Endymion. De ce doresti singuratate Si glasul tainic de izvor? S-auzi cum codrul frunza-si bate, S-adormi pe verdele covor? Iar prin lumina cea rarita, Din valuri reci, din umbre moi, S-apar-o zana linistita Cu ochii mari, cu umeri goi? Ah! acum crengile le-ndoaie Manute albe de omat, O fata dulce si balaie, Un trup inalt si mladiet. Un arc de aur pe-al ei umar, Ea trece mandra la vanat Si peste frunze fara numar Abia o urma a lasat. Mihai Eminescu

Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 14 Ianuarie 2010, ora 20:14 Ieronim catre Cezara " Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti iti multumesc; ca-mi oferi tot ce crezi tu ca ma face fericit, ma face sa fiu in stare de a-mi jertfi viata pentru tine. Iti sarut mina pentru vointa ce ai de a ma face fericit, deci te inseli cind crezi ca amorul tau de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire si fericirea ce mi-o oferi, venin. Ca n-oI stii aceasta, e imprejurarea care te face adorabila. Dac-ai avea pentru un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume in care tu cauti si speri a gasi ce nu-i in ea- fericirea. Tu zici ca te iubesc. Daca te-as putea iubii ca pe o stea in cer...da! Dar daca suspin, daca doresc...n-aud eu din toate partile acelesi suspine ordinare, acelesi doruri...ordinare? Caci care-i scopul lor? Placerea diaboleasca, reproducerea in musunoiul pamintului de viermi noi, cu aceleasi dorinte murdare in piept pe care le imbraca in lumina lunii si stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe care le asemeana cu susurul zefirilor si cu aurirea frunzelor de fag. Este asa sau nu? Priveste-i pe acei tineri cu zimbiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce- vezi acele femei care le raspund cu ochiri voluptoase si miscindu-si buzele- vezi! imprejurul acestui instinct, se invirteste viata omenirii... Mincare si reproducere, reproducere si mincare! si eu sa cad in rolul lor?...Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur cind iti vei dezveli sinul....Sa ma frizez ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru...cine o si mai spune; pentru ce? Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapineste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea intreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca scintei, decit sa animez cu el o simtire pe care o cred nu numai culpabila, ci ordinara... Lasa-i sa se mingiie in simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca,.. lasa-i sa moara cum au trait;.. eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun... numai nu ca ei. Simburile vietii este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sint un egoist , nici mincinos. Adesea cind ma sui pe o piatra inalta, imi pare ca in cretii mantalei aruncate pe umar am incremenit si am devenit o statuie de bronz pe linga care trece o lume ce stie ca ecest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea...Lasa-ma in mindria si in raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea sa o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit in sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer, rece si luminoasa! si atunci ochii mei s-ar uita mereu la tine" MIHAI EMINESCU Raporteaza abuz de limbaj

Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 14 Ianuarie 2010, ora 20:22 Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 10:54 Mihai Eminescu Şi Dacă... Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeauna. Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 16:05 Lui Eminescu Tot mai citesc măiastra-ţi carte, Deşi ţi-o ştiu pe dinafară: Parcă urmând şirul de slove, Ce-a tale gânduri sămănară, Mă duc tot mai afund cu mintea În lumile de frumuseţi, Ce-au izvorât, eterni luceferi, Din noaptea tristei tale vieţi... Şi te-nţeleg te simt aproape: Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă, Cu ochii gânditori şi galeşi, Sătul de trudnica-ţi viaţă. A, nu mă mir că ţi se dete O zodie atât de tristă, Că, zbuciumat de-atâtea patimi, Râvneşti pe cei ce nu există, Şi că potop de negre gânduri Se strâng şi ţi se zbat sub frunte: Pe veci întunecaţii nouri Sunt fraţii vârfului de munte! O, dacă geniul, ce scoase, Ca din adâncul unei mări, Din fundul inimii zdrobite, Comoara asta de cântări, Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla De flăcările năbuşite, Ce-ţi luminau ale gândirii Împărăţii neţărmurite, Şi de-ar fi fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rând, Ce lesne-ai fi pus frâu durerii Şi răzvrătitului tău gând! Şi cât de fără de păsare Ai fi privit atunci la toate Mizeriile-n cari lumea Ursită-i pururea să-noate! Dar ţi-a fost dat să fii deasupra Acestor inimi seci şi strimte. Şi tu să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. Să plângi tu plânsul tuturora... Din zbuciumul eternei lupte. Să smulgi fulgerătoare versuri, Bucăţi din inima ta rupte... S-aprinzi în bolta vremii astri Din zborul tristului tău gând... Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii Că tu te mistui luminând? de Alexandru Vlahuţă Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 16:07 Lui Eminescu O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi! Unde eşti tu acuma şi unde suntem noi, Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri, Care plângeam cu tine şi-a tale mari dureri Ni le-nsuşeam, asemeni acelor neofiţi, Ce se visau aieve pe cruce răstigniţi Şi resimţeau tot chinul, batjocora şi-amarul, Ce le-ndurase-odată şi Christ urcând Calvarul? ... Sunt ani de-atunci… şi astăzi nevârstnicii de ieri Au încercat ei înşişi cumplitele dureri, Au suferit şi dânşii şi-au plâns cu-adevărat, Ca tine, nopţi de trudă adesea au vegheat, Slujind plini de credinţă divinului tău cult, Şi cine ştie dacă n-au suferit mai mult, Lipsiţi de-aripa largă a geniului tău… Azi când pluteşti dincolo de bine şi de rău, Când nu mai simţi pe frunte cununa grea de spini, Pătrunşi de pietate, ca nişte pelerini, Ţi-aducem ţie altă cunună mai bogată – Căci sunt şi flori pe lume ce nu mor niciodată!... Ce pelerini cucernici, trudiţi de lungul drum, Ne ridicăm privirea spre tine şi acum Abia ne dăm noi seamă ce sfânt şi mare eşti: Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuieşti Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară, Întocmai cum în zare luceafărul de sară Pe cerul gol de stele răsare timpuriu… Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai târziu… de Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 16:08 Lui Eminescu Şi nu mai eşti! ... O groapă sub rînjetele-i crunte Cuprinse necuprinsul din geniala-ţi frunte! Şi după cum în viaţă a fost eternul dor: Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plîngător! Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă desupră-ţi o s-aştearnă; Şi vara o să-ţi cânte cu freamătul său trist, Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Crist! Când moartea-ţi mă cuprinse de plângeri fără margini, Erai cu mine-alături: în veşnicile-ţi pagini! Te-am înţeles atuncea mai mult... apoi mi-am zis Că poarta nemuririi chiar moartea ţi-a deschis! Dormi!... Ţeasta ta o-ncape un biet coşciug de scânduri, Ea, ce-a-ncăput în viaţă un univers de gînduri!... O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort, Etern poet! căci numai pentru cei morţi eşti mort! de Traian Demetrescu Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 16:10 Un imn francez lui Eminescu de Lucien Bazin tradus în română de Ştefan Octavian Iosif Cunosc povestea tristă şi scurtă-a vieţii tale Şi scârba ta născută din vanele plăceri, Şi lumea ta de visuri, dorinţe şi dureri... Năluca urmărită de tine-n veci pe cale. Şi am citit o parte din opera-ţi măiastră; Sub biciul suferinţei umane te zăresc Trist, implorând în graiul tău dulce românesc Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră. Dar mai presus citit-am poemul tău romantic, Bogat în idealuri şi falnice avânturi Ce-o să-ţi rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi, În care se trezeşte al Romei geniu antic. Şi mi-am adus aminte atunci că-n voi renaşte Acelaşi sânge nobil al rasei vechi latine, Şi-n ciuda depărtării, m-apropie de tine, Şi m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaşte! De-atunci şi munca-ţi sfântă cu dragoste-o aleg. Ci, de n-am fi vlăstare aceleiaşi tulpine, Te-aş fi-nţeles eu totuşi, citindu-te pe tine: Poeţii mari sunt domnii pământului întreg! Aşa toţi cei ce-odată simţit-au cu putere Delirul deznădejdii, cel plin de-amar şi jale Vor plânge la accentul sublim al lirei tale, Imens răsunătoare când geme de durere... Durerea e obştească: acid e-al ei sărut... Tu însuţi, Eminescu, o cunoşteai din faşe: Înlănţuindu-ţi gâtul cu braţele-ucigaşe Te-a strâns aşa de tare, că lira ţi-a tăcut... S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată, Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază... Dar opera-ţi rămâne şi duhul tău veghează Asupra ţării tale în doliu-nveşmântată. În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne, Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne Necunoscute lacrimi alunecă prin aer, În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunţi Cu negură de visuri, când singur îţi arăţi Al lunii disc de aur vrăjind singurătăţi, Când raza ei coboară peste câmpii şi munţi, În ceasurile-acele de teamă ne-nţeleasă, Când mările respiră o dulce adiere, Atunci pluteşti, poete, scăpat de-orice durere, Şi ţara ta ţi-o legeni cu drag, ca pe mireasă... Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie, Copil al României, o, bard menit să steie Alături de stăpânii slăviţi ai Nemuririi! Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 16:49 " Oamenii nostri, sint de un cosmopolitism sec, amar, sceptic, ba au frumosul obicei de a iubii orice-i strain, de-a urii tot ce-i romanesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limba, fie ca ideie, fie ca mod de a privi sau cugeta, caci astfel n-am putea trece in ochii Europei de natiune civilizata. As vrea ca omenirea sa fie ca prisma, una singura, stralucita si patrunsa de lumina, care are insa atitea culori, un curcubeu cu mii de nuante. Natiunile nu sint decit nuantele prismatice ale omenirii, deosebirea dintre ele este atit de naturala, ca diferenta dintre individ si individ. Faceti ca toate aceste culori sa stralucesca egal, egal de poleite, egal de favorizate de lumina ce le formeaza si fara de care ar fi pierdute in nimicul existentei - caci in intunericul nedreptatii si barbariei toate natiunile sint egale in abrutizare in indobitocire si in fanatism, in vulgaritate. Sufletul omului e ca un val - sufletul unei natiuni ca un ocean. Cind vintul cu aripi tulburi si noapte cu eaeru-i brun si cu nourii suri domneste asupra marii si a valurilor ei, ea doarme monotona si intunecata in fundul ei care murmura fara inteles; pe cind daca in senina si albastra imparatie a cerului infloreste lumina, ca o floare de foc, fiecare val reflecta in fruntea sa un soare, iar marea imprumuta de la cer culoarea sa, seninul geniului sau si le reflecta in visul sau cel mai adinc si luciu..... Cind natiune e in intuneric, ea doarme in adincurile geniului, si ale puterilor ei nestiute, si tace, iar - cind libertatea plutesc asupra-i - oamenii superiori de ridica spre a le reflecta in fruntile lor si ale arunca apoi in raze lungi adincimilor poporului - astfel incit in sinul marii intregi se face o zi senina - se rasfringe in adincul ei , cerul. Poetii, filozofii unei natiuni propun in cintec si cuget inaltimile cerului si le comunica natiunilor respective. Dar sint nouri, care intunecind cerul, intuneca pamintul. O, nourii - regi ai pamintului, vor mina intotdeauna tunetele lor - razboaie asupra popoarelor de valuri, cu toate ca acei nouri nu sint alta decit insasi respingerea ghetoasa si intunecata a valurilor nenorocite. Nourii tuna, fulgera si acopera cu o perdea de fier soarele aurit, si pina ce vor fi ei tirani asupra fruntilor de valuri, pina ce intunericul ce-l arunca ei, prin umbra lui cea mare, va patrunde sufletul adinc al marii c-o noapte rece si tacuta, pina atunci lumea lui Dumnezeu va fi nenorocita. Judecata unui june, eu ma lasam tirit de riul lin al cugetarilor sale intro nemargine de vise'. MIHAI EMINESCU Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 17:28 ......... — Care-i acolo? — Eu mi-s, baciule, răspunse Niţă cu vocea lui ţigănită. — Da ce vrei tu acu noaptea? zise el. — Am să-ţi ădauî o veste rea, baciule; vin mocanii... îi văzui d-ici şi-am venit să-ţi spun, ca să fugi. Auzirăm cum sasul urcă scările tuşind şi greoi, apoi veni lângă uşă. În momentul când deschise, Niţă îi înfipse mâna în gât, astfel încât sasul, pierzându-şi prezenţa de spirit, scăpase felinarul şi cheia din mână, şi ochii începură a i se-nvârti în cap şi faţa să-i învineţească. L-ar fi gâtuit desigur, dacă bătrânul n-ar fi oprit. Ordonă să-i puie căluşi în gură şi să-l lege. Totul se făcu în tăcere, căci n-avuse timp nici să strige. Ochii bătrânuluii tribun se aprinsese teribil şi ăseî învârteau cu înfricoşare în orbitele lor. Părea că-i palidul şi bătrânul demon al morţii. Argaţii morii, care dormeau, nevasta morarului -toţi fură legaţi. — Daţi drumul roţilor! strigă acum bătrânul. Roţile începură a se-nvârti şi pietrele morii se-nvârteau durduind şi măcinându-se pe ele însele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale, vâjâitorul zgomot aălî roţilor, ce făceau să spumege apa ce le mişca, moara, ce începuse a se legăna şi trosni în toate încheieturile, întreceau ţipetele cele slabe şi înfundate a celor legaţi. Vro câţiva voinici se suiră pe acoperământul morii şi începură a da cu topoarele în el, zvârlind bucăţile de şindrilitură în apăăî, în care s- acufundau ş-apoi, ieşind, înotau negre ca sufletele înecaţilor. În pod era o butie cu păcură, care fu vărsatăăî pe întreagă întinderea podului. Apoi se aduseră cei legaţi şi se legară ţapăn de grinzile groase care rămăsese din acoperământul devastat. Atunci li se descăluşi la fiecare din cei legaţi gura. — De ce ne-ai vândut? strigă bătrânul, rece şi teribil, uitându-se cu faţa unei furii de marmură în ochii morarului. Sasul încremenise şi amuţise de spaimă. Gura lui ănuî mai putea să zică o vorbă... nici de graţie, nici de ură, fălcile i se-nfundase şi tremurau, ochii turburi ca ăaî unui nebun, limba bâlbâia fără să poată modula. Spaima-l amuţise. Femeia plângea amar, feciorii aruncau priviri rugătoare şi sincere pe înfricoşatul demon al răzbunării. — Dezlegaţi-i pe toţi ceilalţi şi pe femeie şi duceţi-i la ţărmuri, afară de morar — el rămâne-aici. Într-un moment fură căraţi la ţărm. Ne scoborârăm cu toţii din pod şi ne duserăm la ţărm. Un foc mare fu aprins în moment. — Cine ne-a vândut? zise bătrânul crunt cătră femeie. — El! zise ea, văitându-se... bărbatu-meu. Spusu-i-am eu să nu s-amestece neci în rău, nici în bine. Nu... nu s-a putut. Ungurii i-au dat 200 de zloţi buni, şi pentru aceea el v-a vândut. — Femeie, zise bătrânul, cu tine n-avem noi nimica, nici cu voi, feciori, zise el cătră argaţi. Dezlegaţi pe muiere să-şi ăiaî bani şi lucruri şi ce mai are prin moară. — Încărcaţi puştile, măi! să dăm în saşii ăştia, zise Niţă râzând. — Fără gloanţe, şopti unul altuia. Argaţii fură dezlegaţi. — Fugiţi, mă! le zise Niţă. Foc, copii! zise feciorilor noştri. Saşii fugeau de le-ajungeau picioarele la ceafă — puştile trăsniră dar, fără gloanţe cum erau, nu făcură decât a înmulţi spaima celor ce fugeau. Femeia ieşise, cu banii şi cu lucruri ce avea mai scumpe, din moară şi plecă plângând. Morarul începuse a boci, legat de grinzile morii. Bătrânul suci o funie de paie şi, umplând-o cu păcură, o azvârli aprinsă de jos pe acoperişul morii. Într-un moment podul cel uns cu păcură se aprinsese, morarul ţipa teribil de întrecea urletul roţilor şi durduitul pietrelor neferecate. Aci bătrânul 42 Page 43 tribun râse cu sălbătăcie — ideea satanică se-mplinea. Luă toporul şi tăie funiile ce legau moara de mal. Moara începu a se mişca, a pluti aprinsă pe valuri. — Şi foc şi-nec! strigă bătrânul teribil, suit pe-o piatră şi ridicând pumnul la ceruri; de-am făcut rău, pe sufletul meu să cadă! Aspect teribil. Urlau roţile, scrâşneau pietrele, trosnea înflăcărată moara, ţipa cu sălbătăcie morarul în mormântul de jar. Întreaga moară părea un bătrân şi bolnav balaur de foc care scormolea urlând, cu aripile lui, valurile roşite de foc ale apei. Moara-nota repede, dusă şi de-nvârtitura roţii, şi de repeziciunea apei. Dumbrăvile de pe maluri se-nroşeau pe unde trecea palatul arzător şi deschideau cărările lor de pădure ochilor ce urmăreau spectacolul... Norii cenuşii ai cerului se roşise de foc, fumul cel greu şi gros ce-l lăsa în urmă moara ce fugea ne-neca răsuflarea. — Am sfârşit, copii! zise bătrânul, oftând greu şi adânc şi scoborându-se de pe piatra pe care se suise. Hai înspre munte! ............. Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 1078 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: BUCURESTI	Postat pe: 15 Ianuarie 2010, ora 19:55 ...160 ani...mai actual ca niciodata... Raporteaza abuz de limbaj
nastasemihail 47672 mesaje Membru din: 3/11/2008 Oras: BUCURESTI	Postat pe: 16 Ianuarie 2010, ora 08:08 eu cind citeam poeziile lui aveam senzatia ca e cel mai mare poet din lume. Dar nu prea citisem alti poeti. Raporteaza abuz de limbaj Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 20 Ianuarie 2010, ora 15:25 Cugetările sărmanului Dionis Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde. Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde - Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta, În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă. Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă, Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană. Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană. Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele! Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă! Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte; Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte? Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă. Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul! Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul, Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec? Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane! Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna? Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună? De-ar fi-n lume numai mâţe - tot poet aş fi? Totuna: Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick, Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric, Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună. Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr, Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan. Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam, Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii? Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba? Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină! Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat. De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină, O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 4 Februarie 2010, ora 13:22 De la: mytcor, la data 2009-12-20 03:10:04 Familia Eminescu » « Adevarul despre Eminescu Eminescu, a carui zi se sarbatoreste maine, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r). La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale. Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”. “Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare. La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: . “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”. “Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 17 Februarie 2010, ora 11:38 A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mîndră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămîni, Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-şi răzima Visînd ale ei tîmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cît de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Cînd ea o să-i apară. * Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. Şi cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închişi Pe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu ? Vină ! Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează ! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adînc necunoscut Un mîndru tînăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mînă un toiag Încununat cu trestii. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale, Un vînăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. - Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. O, vin` ! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. - O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. * Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: - Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează ! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mîndru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gînditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adînc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin` odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin`, în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mîndră decît ele. - O, eşti frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată ! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. - Dar cum ai vrea să mă cobor ? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare ? - Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe - Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea Cît te iubesc de tare; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Şi se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pînditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Şi mîndră, arz-o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. - Da` ce vrei, mări Cătălin ? Ia du-t` de-ţi vezi de treabă. - Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai Pe gînduri totdeauna, Să rîzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binişorul. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele laţul, Cînd ţi-oi întinde braţul stîng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămîie... De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcîie; Cînd faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămîi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa; Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Cînd sărutîndu-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zise-ncet: - Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le împle plînsul Cînd ale apei valuri trec Călătorind spre dînsul; Luceşte cu-n amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi şi-n veci Va rămînea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. - Tu eşti copilă, asta e... Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amîndoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. * Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentîi, Cum izvorau lumine; Cum izvorînd îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul... El zboară, gînd purtat de dor, Pîn` piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adînc asemenea Uitării celei oarbe. - De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos... Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni ? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vînt Deşerte idealuri - Cînd valuri află un mormînt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. Din sînul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Părînd pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămîi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvîntul meu dentîi - Să-ţi dau înţelepciune ? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cîntare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare ? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie ? Ţi-aş da pămîntul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lîngă catarg, Oştiri spre a străbate Pămîntu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori ? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pămînt rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurînd din apă Şi împle cu-ale ei scîntei Cărările din crînguri. Sub şirul lung de mîndri tei Şedeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gîndirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămîi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentîi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă; Abia un braţ pe gît i-a pus Şi ea l-a prins în braţe... Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede: - Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gînd, Norocu-mi luminează ! El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul ? Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 1449 mesaje Membru din: 2/11/2009 Oras: Buzau	Postat pe: 17 Februarie 2010, ora 16:20 De la: mytcor, la data 2010-02-04 13:22:12 De la: mytcor, la data 2009-12-20 03:10:04 Familia Eminescu » « Adevarul despre Eminescu Eminescu, a carui zi se sarbatoreste maine, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r). La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale. Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”. “Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare. La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: . “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”. “Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”. INTERESANT DE "LAUTARESC".Parca am mai vazut asta si in 'alta parte'NIMIC NU E INTIMPLATOR ,CI PREMEDITAT! Kosty.Prietenii la nevoie se cunosc! Nimeni nu este mai presus de restul ,doar un procent infim din ADN-ul nostru ne diferentiaza! Si asta creeaza "starea in care ne aflam".
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 15 Martie 2010, ora 18:09 Patria vietii e numai prezentul, Clipa de fata numa-n ea sintem, Sintem in adevar, - Iara trecutul Si viitorul numai o gindire-s. In van impingeti ce vi-i dinainte, In van doriti acelea ce-or veni. Intoarceti-va-n voi si veti cunoaste, Ca toate-n lume, toate-s in prezent. Tot ce-a fost si tot ce-a fi vreodata Au fost, va fi numai pentru ca e. Nu stii ca atingind pe-un singur om I-atingi pe toti? Multimea e parere; Spune la mii de insii aceeasi vorba S-in mii ea atunci va trezi Icoana aceeasi si acelasi simt Un semn ca toti e-n unul, unu-n toti. Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 2700 mesaje Membru din: 10/06/2009	Postat pe: 15 Martie 2010, ora 22:55 ... Mihai Eminescu -------------------------------------------------------------------------------- Împărat şi proletar Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Trec zilele voioase şi orele surâd. În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă - Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă V-o predică, căci trebui să fie braţe tari, A statelor greoaie care trebuie-mpinse Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternice ş-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia - o frază de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi... Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea - Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin; Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? De ce boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate mizeria-n ruşine... Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecţiei umane şi ele fac să pice În ghearele uzurei copile din popor! Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă, Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până şi urma sclavă Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere, O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât - Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit. Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean. O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias'; Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ, Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ, Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades, Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite, Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des. Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit. Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va creşte tot ce-n lume este menit să crească, Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală; Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută, Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti, Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti, Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de aceşti. Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfăşoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă - Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt - Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt. Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mişc batalioane a plebei proletare, Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare, Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ, Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate; Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Scânteie marea lină, şi placele ei sure Se mişc una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate, Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii şi sună cadenţat. Îi pare că prin aer în noaptea înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată - Moşneagul rege Lear. Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri, Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: "În orice om o lume îşi face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van; În orice minte lumea îşi pune întrebarea Din nou: de unde vine şi unde merge floarea Dorinţelor obscure sădite în noian? Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, În inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă - Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat. În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om - În multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, Dorinţi nemărginite plantând într-un atom. Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte: Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi." 1874, 1 decembrie Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 2700 mesaje Membru din: 10/06/2009	Postat pe: 15 Martie 2010, ora 22:59 Nichita Stănescu -------------------------------------------------------------------------------- Râsu' plânsu' Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită, sare căzută în bucate, dovadă că nu pot trăi numai acum sunt amintirele mele, toate ... Dovadă că nu pot vedea fără martori e copilăria, adolescenţa mea, dublând nefiinţa acestei secunde cu nefiinţa ei de cândva. Ah, râsu' plânsu' ah, râsu' plânsu' mă bufneşte când spun secundei vechi putrezind în secunda de-acum. Ah, râsu' plânsu' ah, râsu' plânsu' în ochiul lucrurilor reci şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul neinventaţilor regi. Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 2700 mesaje Membru din: 10/06/2009	Postat pe: 15 Martie 2010, ora 23:04 Nichita Stănescu -------------------------------------------------------------------------------- Lecţia despre cub Se ia o bucată de piatră, se ciopleşte cu o daltă de sânge, se lustruieşte cu ochiul lui Homer, se răzuieşte cu raze până cubul iese perfect. După aceea se sărută de numărate ori cubul cu gura ta, cu gura altora şi mai ales cu gura infantei. După aceea se ia un ciocan şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului. Toţi, dar absolut toţi zice-vor: - Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 16 Martie 2010, ora 00:31 Istorie, izvor de-ntelepciune Istorie, batrina curtezana, Mi-ai aruncat un zimbet de pomana Ce spun curtenii tai ,eu nu pot spune. Te-au lingusit cu vorbe indulcite Si ti-au stirnit povesti nerusinate. Tu ti-ai crezut copii fara pacate Si n-ai luat la vorba lor aminte. Pe fila ta, cindva imaculata, Au mizgalit si ei ce-au fost in stare Si te-au birfit femeie, fiecare, Caci te-ai lasat sa fii de ei curtata. Cu miini nepricepute si murdare Ti-au modelat in fel si chip faptura Ti-au astupat cu-alor saruturi gura, Sa nu se-auda sfinta ta chemare. De m-am nascut sub cerul crucii tale, Copii tai straini or sa-mi ramina, Eu te-am visat desteapta si stapina Si-asa te-astept sa-mi iesi mereu in cale. De ti-ai desprins si-n fata mea vesmintul, Femeio, eu o mama vad in tine, Si te respect asa cum se cuvine, Nu trupul tau mi-i idol, ci cuvintul. Ce spun curtenii tai, eu nu pot spune, Mi-ai aruncat un zimbet de pomana, Istorie, batrina curtezana Istorie, izvor de-ntelepciune. Goethe Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 5843 mesaje Membru din: 6/05/2009	Postat pe: 16 Martie 2010, ora 14:47 De la: 9am064173, la data 2010-02-17 11:38:52A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mîndră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămîni, Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-şi răzima Visînd ale ei tîmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cît de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Cînd ea o să-i apară. * Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. Şi cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închişi Pe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu ? Vină ! Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează ! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adînc necunoscut Un mîndru tînăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mînă un toiag Încununat cu trestii. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale, Un vînăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. - Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. O, vin` ! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. - O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. * Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: - Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează ! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mîndru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gînditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adînc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin` odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin`, în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mîndră decît ele. - O, eşti frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată ! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. - Dar cum ai vrea să mă cobor ? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare ? - Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe - Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea Cît te iubesc de tare; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Şi se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pînditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Şi mîndră, arz-o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. - Da` ce vrei, mări Cătălin ? Ia du-t` de-ţi vezi de treabă. - Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai Pe gînduri totdeauna, Să rîzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binişorul. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele laţul, Cînd ţi-oi întinde braţul stîng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămîie... De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcîie; Cînd faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămîi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa; Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Cînd sărutîndu-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zise-ncet: - Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le împle plînsul Cînd ale apei valuri trec Călătorind spre dînsul; Luceşte cu-n amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi şi-n veci Va rămînea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. - Tu eşti copilă, asta e... Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amîndoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. * Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentîi, Cum izvorau lumine; Cum izvorînd îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul... El zboară, gînd purtat de dor, Pîn` piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adînc asemenea Uitării celei oarbe. - De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos... Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni ? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vînt Deşerte idealuri - Cînd valuri află un mormînt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. Din sînul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Părînd pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămîi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvîntul meu dentîi - Să-ţi dau înţelepciune ? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cîntare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare ? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie ? Ţi-aş da pămîntul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lîngă catarg, Oştiri spre a străbate Pămîntu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori ? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pămînt rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurînd din apă Şi împle cu-ale ei scîntei Cărările din crînguri. Sub şirul lung de mîndri tei Şedeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gîndirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămîi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentîi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă; Abia un braţ pe gît i-a pus Şi ea l-a prins în braţe... Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede: - Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gînd, Norocu-mi luminează ! El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul ? Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. DACA AI SCRIS DIN MEMORIE TOT CEA CE AI SCRIS MAI SUS ,....TOATA STIMA SI RESPECTUL,.....DACA NU FIX DIN PIX Raporteaza abuz de limbaj
Fosta membra 9am.ro 194 mesaje Membru din: 28/09/2009	Postat pe: 16 Martie 2010, ora 14:57 eu n-am nicio indoiala... a scris din memorie. Raporteaza abuz de limbaj "Adevarata moralitate nu consta in a urma calea batatorita, ci in a descoperi adevarata cale pentru noi insine si a o urma fara teama."
Fosta membra 9am.ro 5843 mesaje Membru din: 6/05/2009	Postat pe: 16 Martie 2010, ora 15:00 De la: Thelma, la data 2010-03-16 14:57:32eu n-am nicio indoiala... a scris din memorie. ADEVARAT........ A SCRIS DIN MEMORIE.......... MEMORIA CARTII DE POEZII Raporteaza abuz de limbaj