Info

Mihai eminescu

Toate forumurile General

Horoscop 29 noiembrie 2025

Francezii dedicÄ un festival culturii romĂ˘ne

Curs valutar, 29 noiembrie 2025.

Topicul anterior | Topicul urmator

Pagini: << 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 >> Sari la pagina:

Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 8 Decembrie 2009, ora 21:36 Manuscris 357 II - 30 I-III, Biblioteca CentralaUniversitara "M. Eminescu" Iasi, 283 f., 19,5x16 ,5 cm [Text tiparit]. Vol. 24. - Eminescu, Mihai.- Bucuresti : Biblioteca Academiei Române, 2009. - 1 vol. nenumerotat. - manuscrisul este compus dintrei caiete cartonate ce cuprind traducerea, neterminata, a lucrarii Kritische Grammatik derSunskrita-Sprache in kurzerer Fassung de Franz Bopp (Berlin, 1845). In traducere se aflaintercalate pe alocuri pagini transcrise dupaGlossarium comparativum linguae sanscritae alaceluiasi autor (Berlin, 1867). - 978-973-1744-68 -1COTA: BU V3037

Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 9 Decembrie 2009, ora 00:19 Kamadeva Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama — Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mîndru, Călărind pe-un papagal, Avînd zîmbetul făţarnic Pe-a lui buze de coral. Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, cu săgeţi, Numai flori înveninate De la Gangele măreţ. Puse-o floare-atunci-n arcu-i, Mă lovi cu ea în piept, Şi de-atunci în orice noapte Plîng pe patul meu deştept… Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ş-al iluziei deşerte. Mihai Eminescu
casian 3 mesaje Membru din: 25/11/2009 Oras: BUCURESTI	Postat pe: 9 Decembrie 2009, ora 16:11 Frumoasa poezie...Kamadeva... Dar de ziceti de asta: Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea, Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii, CA DOVADA DE CE SUFLETSTA IN PIEPTII UNEI ROCHII....
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 11:43 Pitagora IMNURILE SACRE ■ Cinsteşte înainte de toate pe Zeii nemuritori, în ordinea ce le-afost rânduită de Lege. Respectă jurământul. Cinsteşte apoi pe Eroii glorificaţi. Cinsteşte şi pe Geniile pământeşti, împlinind tot ce este hotărât de lege. Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta şi pe rudele ce-ţi sunt apropiate. Dintre ceilalţi oameni, fă-ţi prieten pe cel încununat de virtute. Supune-te întotdeauna în faţa vorbelor blânde şi a faptelor folositoare. Nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic, atât cât poţi; căci posibilul vecin e cu necesitatea. Află că toate acestea sunt astfel, şi învaţă să biruieşti cele ce urmează: mai întâi lăcomia pântecului, apoi lenevia, luxul şi mânia. Nu săvârşi nicicând vreo faptă de care să te ruşinezi, nici faţă de un altul, 41 Pitagora nici faţă de tine. Şi, mai ales, respectă-te pe tine însuti. Fă apoi dreptatea cu fapta şi cuvântul. Nu te purta în nici-o-mprejurare fără să gândeşti. Ci aminteşte-ţi că omul sortit e ca să moară; şi află că averea aşa cum se câştigă, la fel se risipeşte. Cât priveşte necazurile îndurate de oameni din pricina Destinului potrivnic, primeşte-le ca şi când li s-ar cuveni; îndură-le răbdător şi nu te-mpotrivi. Caută să le înlături, pe cât îţi va sta în putinţă. Dar cugetă temeinic la aceasta: că, pe cei buni, Soarta îi păzeşte de multe din aceste nenorociri. Multe vorbe, bune sau răutăcioase, ies din gura oamenilor; nu le-arăta prea multă preţuire, dar nici nu le-nfiera. Chiar lucruri mincinoase de auzi, îndură cu răbdare şi blândeţe. Ia seama-n orice împrejurare la cele ce-ţi voi spune: 42 Imnurile sacre Ca nimeni, niciodată, prin vorbe sau prin fapte, să nu poată să te împingă să spui sau să săvârşeşti ceva nefolositor pentru tine. Cugetă înainte de a făptui, ca nu cumva să te porţi nesăbuit, căci numai omul păcătos spune sau face lucruri nesocotite. Nicicând, aşadar, să nu faci ceva de care apoi să te căieşti. Nu săvârşi nimic din cele ce nu ştii; ci învaţă tot ce se cuvine să ştii, şi viaţa fericită îţi va fi. îngrijeşte-te de sănătatea trupului tău, dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea şi mişcarea, şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va stânjeni. Deprinde-te cu o viaţă curată şi simplă; şipăzeşte-te să faci ceea ce trezeşte ranchiuna. Nu cheltui fără rost, ca cei ce nu ştiu în ce stă binele. Dar nici nu fi zgârcit; dreapta măsură e ce mai bună-n toate. _ cea 43 Pitagora Nu-ţi lua drept îndatoriri ceva ce ţi-ar putea dăuna, şi mai ales cugetă înainte de-a trece la fapte. Nu lăsa ca dulcele somn să-ţi închidă pleoapele, mai înainte de a te-ntreba astfel despre faptele tale de peste zi: » Cu ce-am fireşti? Ce am făcut? Ce n-am făcut din ce se cuvenea să fac? începe cu prima şi meditează apoi asupra celorlalte. Şi apoi, dacă socoti că ai greşit, necâjeşte-te; iar dacă ai făcut bine, bucură-te. Străduieşte-te să pui în practică aceste precepte, meditează asupra lor; dă-le toată dragostea ta, şi ele te vor pune pe calea virtuţii divine. Mă jur pe cel ce ne-a sădit în suflet sacra Tetradă, izvorul Naturii al cărei curs e veşnic. Dar nu începe o lucrare mai înainte de a-i ruga pe Zei să ţi-o desăvârşească. Când toate aceste precepte îţi vor fi bine cunoscute, 44 Imnurile sacre vei înţelege alcătuirea Zeilor Nemuritori şi a oamenilor muritori, vei afla până la cel punct lucrurile se despart şi până la ce punct ele se unesc. Vei mai cunoaşte, după Dreptate, că Natura este în totul asemănătoare sieşi, încât nu vei mai nădăjdui ce nu e de nădăjduit, şi nimic nu îţi va fi ascuns. Vei mai şti că oamenii îşi atrag relele prin propria şi libera lor alegere, nefericiţii; ei nu ştiu nici să vadă, niă să audă adevăratele bunuri ce lângă ei se află. Puţini sunt cei ce-au învăţat să scape de suferinţele lor. Asta este soarta ce tulbură mintea muritorilor. Ca nişte cilindri, ei se rostogolesc încoace şi încolo, împovăraţi de rele fără număr. Căci, sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă îi urmăreşte şi-n somn, fără ca ei să-şi dea seama; şi ei n-ar trebui s-o stârnească, ci mai degrabă să o alunge neîntârziat. O, Zeus, tatăl nostru, vei izbăvi pe oameni de nesfârşitele necazuri ce îi copleşesc, 45 Pitagora de le-ai arăta tuturora Geniul de care se servesc! Dar tu, fă-ţi curaj, căci prea bine ştii că neamul omenesc este divin, şi că Natura sacră îi dezvăluie deschis toate tainele. Iar de se v'a-ndura să ţi le înfăţişeze şi ţie, vei ajunge la ţinta de care ţi-am vorbit; căci lecuindu-ţi sufletul, îl vei izbăvi de toată suferinţa. Dar înfrânează-te de la alimentele despre care ţi-am vorbit, folosindu-ţi judecata la tot ce ţi-ar fi de folos pentru purificarea şi eliberarea sufletului. Meditează asupra fiecărui lucru, lăsându-te condus de Inteligenţa desăvârşită din înalt Iar după ce, părăsindu-ţi trupul, te vei înălţa în liberul eter, vei fi precum un zeu: nemuritor, etern, de-a pururi biruitor al morţii.

Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 14:55 ...din "Jocul cu mărgele de sticlă" Dar tainic ne e dor... Cu graţie de arabescuri fine, A noastră viaţă pare să-nconjoare în dans de basm nimicul pentru care Îţi vinzi prezentul, te jertfeşti pe tine. Splendidă joacă şi minune vie, Gingaşă ca zefirul şi curată, Adîncsub crusta-ţi veselă se-arată Un vis de sînge, noapte, barbarie. În gol se-nvîrte viaţa mai departe, Nesilnicită, şi-are jocu-n fire, Dar tainic ne e dor de-nfăptuire, De procreare, suferinţă, moarte. Hermann Hesse
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 15:24 Eu pun o întrebare Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, ci mare. Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni, Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar Ne scapă deopotrivă de-al vieţii lung amar. Nu cer de fericire în lume să am parte, Căci fericir-a lumii, închipuiri deşarte! Viaţa noastră însă, oricât de neagră fie, Ea împlineşte oare în lume vo solie? E scop în viaţa noastră vun scop al mântuirei? Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirei? A gândului lucire, a inimei bătaie Ridică un grăunte din sarcina greoaie Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin? De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor, Au sarcina vieţii purta-va mai uşor? A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri? Ai tu vro ţintă-n lume amara ta suflare Au face-l-va pe dânsul de nu ferice mare? O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ. Să nu zic despre nime ce despre om s-a zis: Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!... Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă, Eu scormolesc în minte-mi a gândurilor lavă, Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare... Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic, Supus doar ca nealţii la suferinţe grele, Unind cu ele ştirea nimicniciei mele. La ce? Oare un glonte, otrava, un pumnar, Nu sting deopotrivă o lume de amar? O, pârghie a lumii, ce torci al vremei fir, Te chem cu desperare în pieptu-mi cu delir, Răspunde-mi cine-i suflet al lumei? Dumnezeul? Orbirea? nepăsarea? E binele e răul? Tu taci!... şi piatra tace... şi tu eşti piatră... Bine, Mi-oi chinui dar mintea să răspund pentru tine.
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 15:46 ANA Povesteşte chiar din capăt să te văd dacă o ştii... MUŢI E! Achil şi Agamemnon îşi spunea grobienii. Şi atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la poveşti, Pe-amândoi îi probozeşte cu cuvinte bătrâneşti. Împrejur sta toţi elinii, steteau preoţii şi regii Iară Nestor ţine una... ştii mata cumu-s moşnegii. Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: ,,Câne! Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ţi rămâne. Las- tu, lasă, măi jupâne, ştiu eu bine ce-am să-ţi fac, Să-mi cazi tu odată-n labe, ş-apoi las-, că-ţi viu de hac." ANA Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal. MUŢI Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural, Şi ne-ai zis să spunem toate, ia aşa cum se grăieşte, Ş-apoi tot eu îs de vină? ANA Natural, nu mojiceşte. Spune tu, Bibi... BIBI Mamaie, eu ştiu tocmai cum e-n carte. ANA Şi aşa se şi cuvine, spune, Bibi, mai departe. BIBI Cum Achil şi Agamemnon înde ei se tot sfădéu, Vine Nestor ş-amânduror le ţinu apoi de rău: Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzeşte, Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoieşte, Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva... Iar Ulis luă pe Chriseis, şi-n corabie suind, Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând, I-a adus tauri de jertfă, şi convoi iar la ahei Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei. ANA Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu şir. MUŢI Ce mai treabă; a-nvăţat-o pe de rost din păr în fir. ANA Tu nu ştii să-nveţi tot astfel... Te opreşte cineva! Dară nu vrea cuconaşul, asta-i... Spune, fata mea. BIBI Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară Pe Brizeis s-o aducă... dar Achil stătea afară, Lângă cort, şi să i-o ceară frică li-i şi nu le vine. Ci Achil nu-i mai încearcă şi cu ea de mână vine. Şi le-o dă în seamă... MUŢI Prostul! Numai gura îi de el. De-o iubeşte pe Brizeis, de ce-o dă ca un mişel? I-aş fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo Îi umpleam de bodaproste, de nu ştiau încotro, Îi făceam pe toţi tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii Şi-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii. ANA Foarte rău şi fără cale, dragul meu... Şi nu-ţi ascunz Chiar nesuferit eşti astăzi, îndărătnic şi răspunzi. Povesteşti prost... Din franceză mai că n-ai ştiut nici bechi, Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi. Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ţi dea ţie plăcinte, Iară leneşului celui chiar nimic, să ţie minte. MUŢI Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept? Să fi fost a mea, mămuţă, eu cu toţii dedeam piept. Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea... Câtu-i lumea şi pământul n-o luau din mâna mea. ANA Eu ţi-am spus-o, şi-o spun încă şi ţi-oi spune vreme multă Cum că omul cel de treabă urmă mintea ş-o ascultă, Judecă întotdeuna, nu se îndărătniceşte... MUŢI Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubeşte... BIBI ,,Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:" Ast-ai zis-o mai deunăzi... vezi, ţin minte ce mi-ai spus. ANA (o sărută) Draga mamei... Eşti de treabă... şi înveţi aşa frumos! Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic şi lenos. MUŢI Spune, mamă, câte-i spune şi eu totuşi ţi-oi răspunde: Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu ştiu unde-i. Dară vezi tu, mămucuţă, eu vin iar la vorba mea: De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua. ANA (ameninţând) Mimi! MUŢI Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie Şi să mor de foame, totuşi, de-ar veni vro unu-aice Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să ştiu că mor. ANA (îl bate pe obraz) Îndărătnicule! MUŢI Vezi tu, pentru tine, un odor, Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior. ANA Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace. Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt'dată nu mai face. MUŢI Nu mă duc... ANA Nu vrei plăcinte? MUŢI Nu acum, să-ţi spun ceva... Da' aşa-i că nu te superi?... Zi că nu te-i supăra. ANA Spune, de!... MUŢI Cum aş începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuţă, Tare eşti tu frumuşică, nu ştiu cum, şi eşti drăguţă Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiţă... ANA Ce vrei, Mimi, spune-odată... MUŢI Să spun? Da? Dă-mi o guriţă. ANA Atât? MUŢI Da. Şi încă una, şi-ncă una, nu ştiu cum Da-mi eşti dragă fără samă... ANA Haide, Mimi. Pleac-acum, Dă-ne pace... MUŢI Tu nu crede că-s aşa de rău copil, Ştiu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil, Eu ştiu una de la moşu: a pădurilor poveste Şi frumoasă, şi frumoasă, cum n-au fost şi nu mai este. ANA Aşadar, moşu Teodor; spune-o, spune, dragul meu. MUŢI Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu. ANA Aide, Mimi, mergi acuma... să veniţi când v-oi chema. MĂTUŞA Mie nu-mi dai o guriţă? MUŢI Nu-mi eşti dragă ca mama... [modifică] IV Ce copil vioi e Mimi, ce drăguţu-i... Mătuşică, E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică. De n-ar fi ca al tău tată, care Dumnezeu să-l ierte Mi-a făcut viaţa amară cu-ndărătnicele-i certe... Ce cuminte este Bibi... Da, cuminte! ca şi tine. Ca şi tată-său maiorul... Ţine minte foarte bine Tot ce-i spuneţi... C-ar aduce aşa mult cu dânsul? Nu, Nu găsesc asemănare aşa mare. Da, da! Vezi tu, Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i. Nu vezi tu cum momiţica repetează la cuvinte Ce le-aude de la dânsul, de la tine: ,,Mai prejos E iubirea decât mintea..." Izbutit-ai ca pe dos Să o creşti, nepoată dragă... Iară vii la vorba veche. Şi de ce nu? Să ştiu, dragă, că-i surzi de o ureche, Totuşi cred de datorie, ca să-ţi spun a mea părere, Căci te văd de mult schimbată... Mai cu samă o plăcere De-o bucat- de vreme-ncoace... de când fuşi la Bucureşti... Cât erai tu de cuminte, azi pe zece părţi tu eşti. Cine ştii cu cine-acolo tu te vei fi întâlnit, Ce desemnuri înţelepte cu-nvăţaţii ai croit, Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot, Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot. Şi destul că pot prepune, că nepotul meu stricat În aceste conferenţe rolu-ntâi l-a fi jucat... Drept c-aşa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut; Rolu-ntâi îl joacă altul. Altul? Poate c-am ştiut. Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva Joc copilăresc şi ţie şi la altul careva. Bine-mi pare cum că vorba chiar la asta ai adus. Căci şi eu păstrez o taină cam demult şi ţi-am mai spus C-atingând pe mai mulţi oameni n-am putut-o da pe faţă. Dar cum tu ai apucat-o mă scuteşte de prefaţă. Un secret? Însă secretul eu demult l-am priceput. Cum? ai observat? Da, doară nu mă crezi că sunt de lut. Deci te rog, fii aşa bună, nu lăsa să mai aştept Şi să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înţelept. Aşadar, fără prefaţă, spune-mi iute... Mă mărit. Te măriţi, mă rog, cu cine, draga mea? Ai auzit, Cred, de d. Stelineanu? Căpitan d-infanterie... Aşa; unchiu-său... Ministrul ! Bine, fată, ce ţi-i ţie... Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbeşti tu, fată? Nu zic... înţeleg prea bine cum îi treaba asta toată. Ai avut proces la curte, petiţiuni ai scris ades Într-un stil plin de sentenţe, prea cuminte şi ales Şi bătrâna escelenţă s-a-ndrăgit de-al tău condei, Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atât temei, I-au şi spus desigur cum că tu eşti văduvă şi bine Ţi-ar părea ca escelenţa să te ieie chiar pe tine. Până astăzi nu ţi-am spus-o, căci i-am fost făgăduit Şi frăţine-meu şi altui să ţin lucrul tăinuit. Şi când vine escelenţa? Astăzi vine, înspre sară. Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară. Să-ţi spun, dragă mătuşică. Când întâi m-am măritat, Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat? Şi maiorul se-nsurase din iubire-ntâia dată. Cum i-a mers lui poate bine... aşa-i lumea asta toată Şi fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil Şi fiindcă n-am pe nimeni decât numai pe copil, Mă mărit, să pot cu tine a trăi în Bucureşti Şi să-mi cresc copilul bine. Altfel nu-ţi închipuieşti Cum că poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice? El? Dar bine, ce-i cu dânsul? El rămâne tot aice. Iară vii la vorba veche? Viu şi voi veni, vezi bine. Tu-l iubeşti, el te iubeşte, ce-o să facă fără tine? Doamne, Doamne, mătuşică, hai să zicem că-l iubesc. Nu ţi-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc? Judecata, mătuşică, judecata este tot. Hotărât-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot. Câte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag, La iubire nu mai caut, fie-mi orişicât de drag. Dară nu-l iubesc... În urmă şi maioru-i juruit Cum că de a doua oară nu se-nsoară din iubit. Lasă-mă cu juruinţă, judecată, hotărâre, Căci acestea nu-s nimică contra gingaşei iubire. Voi, în crudă tinereţă, amândoi nenorociţi, Voi cu inimi simţitoare, ce atât vă potriviţi, Amândoi amici cu codrii nebunii v-aţi pus în cap Încât ochii-a vă deschide eu, mătuşa, nu am cap. Dară fost-au din iubire cea dentâi căsătorie? Înclinare, simpatie mai ştiu ce-a vrut să fie? Dar destul c-acea simţire voi amor o botezarăţi Şi să vă feriţi de dânsul de a pururi vă jurarăţi. Eu am visat, nepoţică, multe şi mai multe poate Decât tine, decât dânsul, dară vezi cu-aceste toate Eu îţi spun că acel tânăr, ce-n junie mi-a jurat Un amor fără de capăt, jurământul n-au călcat Şi atuncea când bătrânul pe vecie-au adormit, Eu numai ştiam în mine cât de mult m-au fost iubit. O escepţie, mătuşă... O escepţie? Dar voi Poate nu sunteţi tot astfel, tot escepţii amândoi? Raţiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi, Ce sunteţi copii... Sau altfel; fiţi copii însă nu răi, Nu copilăroşi, nu astfel, urmaţi inimelor voastre: Numai inima-i izvorul fericirii vieţii noastre. Lasă inima, mătuşă... Cum gândeşti să mă abaţi De l-a mea făgăduinţă? Bine, fată, nu vă daţi, Dar ţi-oi spune încă una... Escelenţa e bătrână Şi e plină de podagră, îmblă tot cu cârja-n mână.

nastasemihail 47672 mesaje Membru din: 3/11/2008 Oras: BUCURESTI	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 15:51 Mihail Eminescu era austriac Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 16:20 De la: nastasemihail, la data 2009-12-14 15:51:20Mihail Eminescu era austriac poate sa fie si kurdistan, ce-mi pasa mie, opera lui imi place. Si eu am citit demult intr-o carte, dar am uitat titlul ei, cum ca ar fi nascut pe 24 decembrie 1849. Cum ca tatal sau avea in acea zi un proces la IASI, si pentru ca sotia sa a nascut la proces s-a prezentat doar avocatul lui. Chiar si la scoala la CERNAUTI, ar figura cu aceeasi data de nastere la inscriere. Data oficiala de 15 ianuarie 1850 ar fi data ce figureaza in registru de evidente a botezurilor de la Biserica Ospenia din Botosani. Cica asa ar fi scris preotul in registru de pe anul 1850, deoarece cel de pe 1849 era deja predat la arhiva protopopiei. Si a ramas ca zi de nastere 15 ianuarie 1850
nastasemihail 47672 mesaje Membru din: 3/11/2008 Oras: BUCURESTI	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 16:23 De la: 9am064173, la data 2009-12-14 16:20:05 De la: nastasemihail, la data 2009-12-14 15:51:20Mihail Eminescu era austriac poate sa fie si kurdistan, ce-mi pasa mie, opera lui imi place. Si eu am citit demult intr-o carte, dar am uitat titlul ei, cum ca ar fi nascut pe 24 decembrie 1849. Cum ca tatal sau avea in acea zi un proces la IASI, si pentru ca sotia sa a nascut la proces s-a prezentat doar avocatul lui. Chiar si la scoala la CERNAUTI, ar figura cu aceeasi data de nastere la inscriere. Data oficiala de 15 ianuarie 1850 ar fi data ce figureaza in registru de evidente a botezurilor de la Biserica Ospenia din Botosani. Cica asa ar fi scris preotul in registru de pe anul 1850, deoarece cel de pe 1849 era deja predat la arhiva protopopiei. Si a ramas ca zi de nastere 15 ianuarie 1850 Am glumit..era chinez.... Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.
Fosta membra 9am.ro 5843 mesaje Membru din: 6/05/2009	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 16:25 De la: nastasemihail, la data 2009-12-14 16:23:23 De la: 9am064173, la data 2009-12-14 16:20:05 De la: nastasemihail, la data 2009-12-14 15:51:20Mihail Eminescu era austriac poate sa fie si kurdistan, ce-mi pasa mie, opera lui imi place. Si eu am citit demult intr-o carte, dar am uitat titlul ei, cum ca ar fi nascut pe 24 decembrie 1849. Cum ca tatal sau avea in acea zi un proces la IASI, si pentru ca sotia sa a nascut la proces s-a prezentat doar avocatul lui. Chiar si la scoala la CERNAUTI, ar figura cu aceeasi data de nastere la inscriere. Data oficiala de 15 ianuarie 1850 ar fi data ce figureaza in registru de evidente a botezurilor de la Biserica Ospenia din Botosani. Cica asa ar fi scris preotul in registru de pe anul 1850, deoarece cel de pe 1849 era deja predat la arhiva protopopiei. Si a ramas ca zi de nastere 15 ianuarie 1850 Am glumit..era chinez.... MINTI !!!ERA AMOREZ
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 16:27 În van căta-veţi... În van căta-veţi ramuri de laur azi, În van căta-veţi mândre simţiri în piept. Toate trecură: Viermele vremilor roade-n noi. Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i Şi ce rămase umbra simţirei e: Murmura lumei Netedă, palidă, ca şi ea. Nu e antica furie-a lui Achile, Nu este Nestor blândul-cuvântător. Aprigul Ajax Ţărână-i azi, şi nimic mai mult. Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi, Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari? Tibrule galbăn, Unde e astăzi mărirea ta? Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap, Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni, Pulbere-s astăzi. Pulbere sunt chiar vii fiind. Căci nu sărută regii piciorul lor, Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt. Semnele tainei Mute rămân şi îi fac de râs. Chiar tronul papei azi ca o scenă e Şi el îşi face mutrele lui plângând. Hohotul lumei Lumei întregi îi răspunde-atunci. Căci nu-i s-ardice bolţile de granit, Un Michel-Angelo nu-i să facă iar Ziua din urmă. Templele vechie pustie rămân. Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i. Nu-nvie dalta-n mânile cele noi. Moartă rămâne Marmura grea sub ochiul mort. În van căta-veţi ramuri de laur azi, În van căta-veţi mândre simţiri în piept. Toate trecură: Viermele vremilor roade-n noi.
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 14 Decembrie 2009, ora 17:51 Muşat şi ursitorile Sub vântul rece-al amorţitei ierne Îşi pleacă codrul crengile-ncărcate; Sub alba-i haină câmpul se aşterne, Cu stele dulci e bolta presărată; Din fundul lumii, ce se pierde-n zare, Prin rumeni aburi luna se arată Iar din bordei ce sta lângă cărare, Prin ochiul prins unei fereşti rotunde Se-aude plâns, se vede luminare Şi în căldura locuinţei scunde O mamă mişc-un leagăn cu piciorul Şi la scânciri c-un cântec ea răspunde. Şi-au adormit încet, încet feciorul, Sub a lui leagăn a împins o piatră Gândirea ei spre viitor ia zborul. Mai licuresc cărbuni colo pe vatră, Ea cade-ncet pe-a scaunului spate, Din codri lupii urlă, cânii latră. Ea doarme-adânc cu braţe-n jos lăsate, Dară prin somn stă ţintă să privească: Un mândru vis în sufletu-i străbate. Da, când a fost copilul să se nască, Opri Orion ale sale pasuri Ca soarta-n lume el să i-o croiască. Jur-împrejur se auziră glasuri Şi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic, Muţit-au limba de l-a vremii ceasuri. Şoptind uşor treceau cu pas feeric Pe lângă leagăn dând mereu ocoale: Trei umbre albe ies din întuneric, La cer ridică braţele lor goale, Uşoare parc-ar fi de vânt plutite, Descânt copilu-n somn să nu se scoale. Sunt ursitori cari din cer sosite Revars-asupra-i zarea aurorii, Cu câte daruri lui i-au fost menite. I-aduc comori, viaţă lungă, glorii, Deasupra lui revarsă raze slabe, Din ochii lor, adânc-adormitorii. Pe părul lor mărgăritare-n boabe Bălai şi moale ca şi auru-n spice Scânteie-n umbră ale lor podoabe. Copilul doarme, ele fac să pice Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească, Înconjor leagănul şi-ntâia zice: ,,Să fii frumos şi faţa ta lucească, Precum în cer e numai unul soare, Un soare fii în lumea pământească. Puternic fii i-a zis cea următoare; Şi biruind vei merge înainte, Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare. A treia zise tainic: Fii cuminte, Pătrunzător ca şi lumina mare, Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte." Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare, Împreunându-şi mânile-amândouă, Ea în genunchi se roagă-n gura mare: ,,O, ursitori, a căror daruri plouă Asupra lumii-ntregi, mai staţi o clipă Şi ascultaţi rugarea spusă vouă. Nu bunătăţi cari se trec în pripă Să îi menească sfânta voastră gură, Nu bunătăţi supuse la risipă. Puternici, mari, frumoşi atâţia fură, Înţelepciuni, comori le-aţi dat multora Şi toate, vai, cu vremea se pierdură. Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora, Un dar nespus de scump ce n-are nume Ca să răsar-asupra tuturora..." Atunci la ruga nenţeleptei mume, Zâna privi adânc şi trist ca s-o priceapă: ,,Ştii tu ce dar îi cei şi ştii tu cum e? Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă, Fie-n colibă, fie-n vechi castele, Pe culmi de munte ori la mal de apă. Dar e-mpărat, dar cetitor de stele, Acelaşi vis îi sună în ureche, A lor vieţi sunt pururi tot acele. Pe când sunt tineri se adun pereche, La joc, la viaţă şi la danţ s-adună, Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche. Şi lui ursit-am tot o viaţă bună Şi măsurată pe un pic de vreme, Să aibă ziua soare, noaptea lună! Căci de ar fi încoronat de steme Sau pe pământul gol de şi-ar aşterne, Tot viaţă şi tot moarte-o să se cheme. Tu chemi blestemul nenduratei ierne Pe capul lui cel tânăr, nenţeleapto! Tu-i ceri durerea unei vieţi eterne. Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o! Plinită e dorinţa ta nebună. Şi ziua neagră peste el aşteapt-o. Căci i s-a dat să simtă-ntotdeuna Un dor adânc şi îndărătnic foarte De-o frumuseţe cum nu e nici una Şi s-o ajungă chiar e dat de soarte, Căci tinereţă neîmbătrânită Îi dăruim şi viaţă făr- de moarte. Dar nentrupat e chipu-acei iubite Ca şi lumina ce în cer se suie A unei stele de demult pierite: El n-a fost când era, el e când nu e."
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 15 Decembrie 2009, ora 18:29 RASAI ASUPRA MEA Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc d-odinioara; O, maica sfânta, pururea fecioara, In noaptea gândurilor mele vina. Speranta mea tu n-o lasa sa moara Desi al meu e un noian de vina; Privirea ta de mila calda, plina, Induratoare-asupra mea coboara. Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic si n-am tarie. Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta Si reapari din cerul tau de stele: Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 15 Decembrie 2009, ora 20:54 Când crivăţul cu iarna… Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late, Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern, Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern… Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră, S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră, Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti, Să cuget basme mândre, poetice poveşti. Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut, Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume, Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume, Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud. Orlogiul să sune un greier amorţit Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse, Să văd roze de aur şi sărutări aprinse În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit, Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă. Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă. Din el o aud astfel cum voi să o aud Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit. Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă, O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit. Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit; Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit. Prin şirul lor ce sună, orlogiul cu jele L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit; În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune. Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse, Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări, Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse, Pe ochii ei eu caut profunde sărutări Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse Şi glasul ei e cântec în line tremurări, Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează. II Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează, Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac, Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze, Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag, Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase, Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag În visele din somnu-mi s-adun şi se îmbină, Fac nunţi de patru zile şi de patru nopţi pline. Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană, Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu, În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu, Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană, Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege, Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege. Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună, Că lanuri undoiază, că apele lin plâng, Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură şi ning Prin lanuri înflorite noi mergem împreună Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte, Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte. Luna prin nouri înger pe lume blând veghează. Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi. Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază, Copacii se cutremur în frunţile de stânci, Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept, În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept. Ea vine şi pe sânu-mi când dulce ea se lasă În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei, Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă, Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei, Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă Şi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi, Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut. Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin; În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin; Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte. În vis mă arde soare şi cerul e văpaie, Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg, Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie Reflectă-n ele ţărmii se-ntunecă, se şterg… În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută. Mihai Eminescu
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 02:36 De ce te temi? au nu eşti tu cu mine? Las- ploaia doar să bată în fereşti Las- vântul trist prin arbori să suspine, Fii liniştită tu! Cu mine eşti. Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele? Uimită pari şi pari a aştepta. Nu poţi vedea cu ochii printre ele Vrei să-ţi aduci aminte de ceva? Lasă-te-n perini eu îţi voi da pace. Dormi tu şi lasă să rămân deştept. Pe când citesc, întotdeuna-mi place, Din când în când să cat la tine drept, Să văd cum dormi... să te admir cu drag... Cu gura-abia deschisă-ncet respiri, De pe condei eu mân-atunci retrag. Pătrunde pacea tristele-mi gândiri. Frumoasă eşti... o prea frumoasă fată. Ca marmura de albă-i a ta faţă. Îmi vine să alerg la tine-ndată Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţă. Dar te-ai trezit... păcat! şi nu mă-ndur. Dormi liniştit c-un braţ pe după cap. Din când în când cu ochiul eu te fur, Din când în când din mână cartea scap. Şi-s fericit... Pulsează lunga vreme În orologi cu paşii uniformi... De ce te temi? Cu mine nu te teme! De nu te culci, te culc cu sila... Dormi!
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 02:38 Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când, Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când. Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ; Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când. O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit, Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când, Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când. Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând, Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când, Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins, O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când. Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt Apropiam de gura mea acest păhar din când în când! O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când. Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit; Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când, Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da, Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când. Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei, Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când. Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău. L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 02:41 Ea-şi urma cărarea-n codru. Eu mă iau pe a ei urmă, Când ajung cu ea alături Răsuflarea-mi mi se curmă. Mai răsuflu înc-o dată, Zic o vorbă, ea tresare Şi se uită-n altă parte Şi răspuns de loc nu are. Dar mereu de ea m-apropiu Şi vorbesc şi îi dau sfaturi; Ea se apără c-o mână Şi se uită tot în laturi. Când pe talie-i pun braţul, Ea se frânge, va să scape, Dar o trag mereu spre mine, Mai aproape, mai aproape. Mai nu vrea şi mai se lasă. Capul ei mi-l pun pe umăr, Pun pe ochii-nchişi, pe gură, Sărutări fără de număr. Şi la piept o strâng mai tare. Răsuflarea-mi se sfărşeşte; O întreb de ce-i mâhnită, O întreb de mă iubeşte. Iar ea ochii şi-i deschide Mari, puternici, plutitori: Îmi eşti drag din cale-afară, Dar obraznic uneori.
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 02:44 Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă, Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă, Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă, Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă, A visurilor proprii eternă jucărie? Un vis tu eşti în minte-i şi astăzi te mângâie, Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză, Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie. Comediantă veche ca lumea comedie Ea joacă azi juca-va de astăzi ani o mie, Cu-aeeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare. Şi astă nerozie, cruzime întrupată, În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura? Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura, Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare, Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare, Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta Plăcere pare-a duce în inima-amărâta, Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci, Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfermi Şi redevii un Sizif sacrifici pentru viermi: Să le compui în lume o haină-n generaţii Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii. O, moarte, dulce-amică sub mantia ta largă Acoperi fericiţii şi magica ta vargă Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte: Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte, Despreţuieşte lumea, pe sine şi-n sfârşit Despreţuie gândirea că e despreţuit. Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire, Ocazie durerei, o lungă adormire În inimi spăimântate un chin şi o povară, Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară. A vieţii comedie mişcată e de aur Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur. Ironică e ziua ce vesel te priveşte Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte, Ironică-i mişcarea a florilor în vânt Când sug cu rădăcina viaţa din pământ; Ironic e pământul visternic de vieţe Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe, Cari ieşind odată l-a soarelui lumină, Cu capul se salută, se sug cu rădăcină. O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă, Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire, Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire. În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt: Plodirea este rodul femeii pe pământ. Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine, Dorinţa de plodire o samănă în tine. Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna? De-ţi face-o, de nu-ţi face-o... tot una e, tot una. De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul Vieţei viitoare... şi fie-un par de gard, Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard. O, moarte! nu aceea ce-omori spre-a naşte iară. Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară Ci moartea cea eternă în care toate-s una, În care tot s-afundă, şi soarele şi luna, Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi, Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi, Tu, stingere! Tu, haos tu, lipsă de viaţă, Tu, ce pân- şi la geniu spui numai ce-i în cărţi; O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme, Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme, Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă, Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă ; Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric, Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric Al lumei sclipitoare pe tine, gând de noapte, Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte. Nimic nu e în şoapta-i ştii tu ce ea şopteşte? Ea nu mă vrea pe mine pe tine te urăşte Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă: Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă, Ea n-a ştiut vodată, că ce voieşte-i alta Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta. Unealtă chinuită! unealtă de ocară, Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară, Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul Folos mi-aduce mie...
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:10 Familia Eminescu » « Adevarul despre Eminescu Razboiul nevazut al lui Eminescu Postat în 15 Ianuarie 2007 Eminescu, a carui zi se sarbatoreste maine, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r). La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale. Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”. “Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare. La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: . “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”. “Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”. Victor RONCEA
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:11 Razboiul nevazut al lui Eminescu » « Eminescu a fost victima politica Adevarul despre Eminescu Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat. Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism. Conservator Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”. De la Nistru panâ€™ la Tisa Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul. Lovit la Timpul Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese. Societatea Carpatii - serviciul secret roman al Daciei Mari In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi - Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative. Urmarit de spionii Austro-Ungariei Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica. S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159) Tradatorii Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”). Nationalistii, urmariti si de rusi Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Incomodul Eminescu Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora. Stia ca i se pregateste ceva Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii. Interzis si internat Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti. Suprimarea incepe de la 33 de ani “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”. Otravit cu mercur Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani. Eminescu nu a fost nebun Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului - deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:14 Adevarul despre Eminescu » « Eminescu - Drama Sacrificarii Eminescu a fost victima politica In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu. Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu. Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun? Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. “Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…” Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala”, asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”. Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica? Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica. SI DACA Si daca ramuri bat in geam Si se cutremur plopii E ca in minte sa te am Si â€™ncet sa te apropii.Si daca stele bat in lac Adancu-i luminandu-l E ca durerea mea sâ€™o â€™mpac Inseninandu-mi gandul. Si daca norii desi se duc De ese â€™n luciu luna E ca aminte sa-mi aduc De tine â€™ntotdeauna. PORTRET PORTRET Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor universitar la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie, si decanul acestei facultati. Este un reputat eminescolog, a scris 15 carti privind opera si personalitatea lui Eminescu. Este doctor in Filologie cu teza “Eminescu si editorii sai. Nucleul maiorescian pana la Perpessicius” (1997). Unul dintre sfetnicii sai in cercetarea dedicata lui Mihai Eminescu este Dimitrie Vatamaniuc. Descoperirile lui Nicolae Georgescu in eminescologie au facut valva prin anii â€™80, fiind comentat intens in presa culturala a vremii.
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:46 Mihai Eminescu intre atac la persoana si asasinare (I) Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national roman”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist roman”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?. Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize. Calomnierea (atac la persoana) Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Romanul” (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul “Timpului” era cea de jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi “iese din minti”, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului ” Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara personal “scuze” imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase, inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase politia de existenta “nebunului”, se retrage acum in ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca ” …este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema ” nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma) Gabriel Teodor Gherasim, New-York
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:48 Mihai Eminescu intre atac la persoana si asasinare (II) Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? - si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”. Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Citeodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcindu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie. Cum altfel ar fi actionat un om care se stia si se vedea zilnic “vizat” pentru distrugere (la persoana si poate in persoana)?. Asa s-a intimplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Minastirea Neamt. Pe linga aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le “atingea in mers” etc., fara ca vreo dama sa faca reclamatie in acest sens politiei. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor. Acolo, la Minastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la “Convorbiri Literare”, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in ?Convorbiri ?. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”. Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Minastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mina poetului. “Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. In urma unei subscrieri, initiata de elevii Scolii artelor frumoase din Botosani, s-au strins 400 de lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special, multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu era tot atit de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani. In 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctorul de aici, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi, la ora 11 a.m., a avut loc, in casa d-lui St. Emilian, un consult, la care au luat parte d-nii medici: dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic-sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti domni medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 iulie, totusi si-au aminat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu al nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”. Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mina pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist. Urmeaza o colaborare anonima la citeva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facindu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupind o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889. Gabriel Teodor Gherasim, New-York
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:49 Mihai Eminescu intre atac la persoana si asasinare (III) La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care sint de parere ca “boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moarte: - Cum te cheama? - Sint Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare. - Pentru ce? - Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea. - Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine? - Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi. - Cine e Poenaru care te-a lovit? - Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane. Trebuie sa subliniem faptul ca acest interogatoriu este construit in intregime pe modelul masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit numar de cuvinte si litere, corespunzind cifrelor masonice 48 si 64. Raspunsul poetului a ridicat nenumarate semne de intrebare. Eminescu nu era, cu siguranta, mason. Exista ipoteza conform careia Eminescu ar fi raspuns prin codul acesta de sorginte Masonica. Aceasta ipoteza nu poate sta insa in picioare, pentru simplul fapt ca intregul interogatoriu se inscrie in criptologia masonica, si nu doar raspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat in totalitate. Se poate observa si de catre neinitiati, de exemplu, ca exista 48 de stele in constelatia “Gemenilor”, semn astrologic de importanta mare simbolistica masonica (semnul “Gemenilor” este semnul dualitatii, al dublei realitati, al realitatii tangibile si simbolice). Or, se cunoaste realitatea dubla a membrilor masoneriei din lume, intre rolurile de fiecare zi si cele de “initiati”. Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizeaza arta “comunicarii”. Or, Mihai Eminescu devenise un pericol in jocurile politice, tocmai pentru excelarea sa ca si “comunicator” al drepturilor romanilor in propria lor tara, ca sa folosim insesi cuvintele lui Eminescu: ” De la Nistru pinâ€™ la Tisa …”. De asemenea, numarul 64 reprezinta chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de sah; or, acest joc, originar din China (si nu din Egipt, dupa cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde “nebunul” sade la curtea regelui si este sacrificat pentru beneficiul “regelui/reginei”. Pseudo-diagnoza de “nebun” si sfirsitul prematur al Marelui Eminescu, pentru “apararea statu-quo-ului politic” (”regele” se temea ca sa nu-i iau mostenirea”), este auto-explicativ. Conform aceleiasi numerologii esoterice, numarul 64 reprezinta mintea in miscare. Or, cum Eminescu si-a folosit mereu mintea in miscare pentru descrierea tristelor persecutii ale poporului roman, cit si pentru motivarea compatriotilor sai inspre eliberare, si asta prin mijloacele sale de comunicare, numerele date, 48 si 64, au nu numai un sens, dar si diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil sa raspunda. Cu toate astea, raspunsurile (in cazul in care chiar apartin poetului) pot contine un simbure de adevar. Matei Basarab a fost intotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune ca respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu in cap, cu o piatra, eveniment ce a plasat-o pe victima, si nu pe atacant (sic!), in curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Nu se explica insa prezenta acestuia la sanatoriu. Cit despre pusca umpluta cu “pietre de diamant”, din nou raspunsul nu este unul in dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteste de o balada populara: “A plecat la vinatoare/ Sa vineze caprioare/ Caprioare n-a vinat/ Si el singur s-a impuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iata-l pe Eminescu pus in postura vinatorului care se autovineaza singur, care cade in propria-i cursa. Teorie aberanta, care nu poate sta in picioare. Eminescu nu putea calcula aceste raspunsuri dupa canoanele masonice, pur si simplu pentru ca nu putea anticipa intrebarile. Si chiar daca am accepta ipotetic ca Eminescu a facut respectivele calcule si ar fi raspuns in functie de fiecare intrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinatatea facultatilor mintale ale poetului. In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit macar interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu. Trei zile mai tirziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asaza pe pat si peste citeva minute cade intr-o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa “dementa paralitica” (sic!). Inainte insa de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, numita “de mare intunecime” a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul: cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hirtii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel “bolnav” vorbesc de maldare de hirtii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeaza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc. Alexandru Vlahuta, vizitindu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda nr. 72, pe linga Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii â€˜80 ai secolului XIX, va povesti cum batrinele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dinsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetind toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”. “Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pina astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pina si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mina lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”. Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cind a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, linga Viena, cit si recidiva din 1886-1887, cind a fost internat la Minastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund in schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranta NU bolii incurabile; in amindoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. In 1887, medicii din Iasi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales dr. Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocate de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepind un intempestiv tratament antisifilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme, cu efecte, de altfel, nule in sifilisul nervos (oare de ce “nu stia” acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmari catastrofale toxice. Inca din Renastere se stia, insa, dupa cum povesteste Benvenutto Cellini, ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral. Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, tocmai infestarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresia mentala, insomnie si citeodata halucinatii, care, dupa cum stim, au dominat tabloul simptomatic dupa 1887. Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi tocmai datorita injectiilorde mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare. Gabriel Teodor Gherasim, New York
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:51 Mihai Eminescu intre atac la persoana si asasinare (IV) Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori si aceasta este ipoteza spre care inclinam pe undeva, “anumiti” oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte… Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna…”. Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica”. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat “ad-hoc congenital”. Concluzii: Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Transilvania nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria. De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu, l-a “potolit”, fabricindu-i nebunia si scapind astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des. Evident ca la baza asasinarii lui Eminescu au stat puterile conspirative internationale si acolitii lor politici de la puterea tarii, care se simteau in pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor lui Eminescu si a deconspirarii de catre o voce credibila si indragita de catre poporul roman, a actiunilor lor antinationale. Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, in anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Or, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era “nebun”, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire. Asasinarea operelor si a valorii nationale a lui Eminescu a continuat si continua si in prezent, prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalist politic si a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat, in ipostaza numai de poet genial, sarac si fustangiu. Continua si prin eliminarea din opera sa poetica a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi poezia “Doina”. Continua prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei “elite culturale romane” (in general pseudo-intelectuali de sorginte comunista).
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 03:52 Mihai Eminescu intre atac la persoana si asasinare (V) Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc. In prezent, tinerii romani nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Inainte de a ma grabi sa-i discreditez pe elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu in scoala: “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitate completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul, fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii. Dupa cum spuneam, nici mie vreun profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atit de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta. Cu siguranta ca membrii Academiei Romane de azi stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitind, pe cit se poate de dibaci (ca in timpurile precursoare mortii Marelui Eminescu), texte la fel de importante, in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare (unele valabile pina si in ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat minutios elaborat de propagande neo-comuniste obscure si a caror fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele jurnalistului Eminescu. Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de “poetul genial” are atita nevoie copilul, cit mai ales de luptatorul neobosit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la sacrificiul sau. Cind marile manifestatii de reunificare a romanilor basarabeni ai perioadei 1989-1992 adunau in Piata Marii Adunarii Nationale din Chisinau sute de mii de oameni zi de zi (fara ecou la Cotrocenii kaghebistului Ion Ilici Iliescu), acestia se adunau in numele lui Eminescu cel Intreg, si nu numai de dragul poeziilor sale. Sotii basarabeni romani Doina si Ioan Aldea Teodorovici au platit si ei, poate cu propria viata, tot aceasta dragoste pentru Eminescu cel Intreg, pentru ca majoritatea versurilor din cintecele lor de redesteptare nationala erau inspirate din lucrarile poetului. Moartea lor prematura a survenit itntre Bucuresti si Chisinau, din cauza unui nefericit “accident” de masina. Iar cind manifestarile studentilor si ale anticomunistilor de la “kilometrul 0″, din “zona libera de comunism” din Piata Universitatii din Bucuresti, au adunat si ele in anii â€™90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fara ecou la acelasi Cotroceni al kaghebistului Ion Ilici Iliescu), tot de dragul Eminescului cel Intreg s-au adunat, si nu numai de dragul “poeziilor” lui. Minerii si securistii lui Ion Ilici Iliescu au imprastiat multimea cu batai de ciomege, facindu-se vinovati si de multe ucideri ale unora dintre ei. Care este adevarul cu privire la cauza mortii lui Eminescu ramine de definitivat, insa cu siguranta ca intr-o investigatie forensica riguroasa si obiectiva - inclusiv raportata la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu -, siguranta afisata cu privire la cauza mortii lui Eminescu fiind cauzata de “sifilisu , “nebunia” sau fiind de natura “accidentala”, ar fi disparut fara urma. Versiunea “oficiala” a mortii lui Eminescu trebuie adusa - chiar doua secole mai tirziu - la lumina adevarului.
Fosta membra 9am.ro 314 mesaje Membru din: 31/05/2009	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 20:59 Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde, Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins; Să vă reţin, acum, abia născânde? De-acest miraj mai sunt eu azi atins? Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins; Cutremurat mi-e pieptul tinereşte De suflul vrajei ce vă urmăreşte. Voioase zile-mi ies cu voi în cale Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut; Ca basme-aproape stinse vin agale Prietenia, cel dintâi sărut; Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale Al vieţii labirintic drum pierdut, Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte. Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie, Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat; S-a spart prieteneasca vălmăşie, Şi ah! ecoul prim s-a spulberat. Cântarea mea-n mulţimi străine-adie, De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat, Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul, De mai trăiesc, i-a risipit pământul. Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera Acelor duhuri grave-n paşnic stol, Cu lânced sunet umple atmosfera Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol, Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa Mea inimă zvâcneşte rar, domol; Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare, Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare. Din „Faust”, traducere de Ştefan Augustin Doinaş
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 21:15 ÎN FIECARE ZI În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămîne un deşert de disperare. Ne amăgeşte lenea unui vis Pe care-l anulăm cu-o şovăire; Ne reculegem într-un cerc închis Ce nu permite ochilor s-admire; Ne răsucim pe-un aşternut posac, Însinguraţi în doi, din laşitate, Minţindu-ne cu guri care prefac În zgură sărutările uzate; Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă: Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu, Ca să mai ştim că dragostea există. În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămîne un deşert de disperare. Romulus Vulpescu
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001	Postat pe: 20 Decembrie 2009, ora 21:26 M-au chinuit, adesea Amar, necruţător, Cu dragostea lor, unii, Ceilalţi cu ura lor. Mi-au pus venin pe pîine, Venin şi în urcior, Cu dragostea lor unii, Ceilalţi cu ura lor. Dar dintre toţi, iubita M-a frînt cel mai cumplit: Nu m-a urît vreodată, Dar nici nu m-a iubit Heinrich Heine Traducere... Mihai Beniuc

Pagini: << 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 >> Sari la pagina:

| Varianta pentru tiparire a topicului MIHAI EMINESCU

Username:
Parola:

Mihai eminescu

Horoscop 29 noiembrie 2025

Francezii dedicÄ un festival culturii romĂ˘ne

Curs valutar, 29 noiembrie 2025.

Francezii dedicÄ un festival culturii romĂ˘ne