Info
x
Mihai eminescu
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 29 Aprilie 2012, ora 00:58
Sonet I
Afară-i toamnă, frunza-mprăștiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gândești la viața toată. Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată, Dar și mai bine-i, când afară-i zloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. Și eu astfel mă uit din jet pe gânduri, Visez la basmul vechi al zânei Dochii; În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri; Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri... Iar mâini subțiri și reci mi-acopăr ochii. Text reprodus din cartea "Poezii" de Mihai Eminescu, Editura Naționala Ciornei, București, 1940. |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 29 Aprilie 2012, ora 00:59
MII DE STELE... DULCE SARA...
Peste codri se coboară, Peste vârfuri trece lună Iar isvoarele răsună. Cine-mi trece luncile Domnița cu pruncile; Cine-mi trece mândra luncă, Domnița mea cu o pruncă Cine-mi trece lunca mare, Fata lui Dragoș călare Pe-un cal alb ca de ninsoare, Cu rafturile de argint Și presun pân în pământ, Ea își caută de cale, Merge-n vale, merge-n vale. Îndărătu-i din pădure Se - nalță , cu ziduri sure Și cu nalte porți, cetatea Stăpânind singurătatea, Iar ea-și caută de cale, Vine-n vale, vine-n vale. Iar când ochii și-i ridică Se trezește singurică, La mijloc de codru des Unde crengile se țes Și prin mrejele de frunze Cearcă lună să pătrunză, Iar un tei cu umbra roată Și cu frunza scuturată Pleacă ramuri pe-un isvor Care sună - ncetișor Și prin sunet blând de ape Parcă vine mai aproape Glas de corn din depărtare Tot mai tare și mai tare. O auzi sunând Din cărare corn, Înspre tine blând Eu să mă întorn. Și când ochii - a ridicat Ea zărește un băiat Ce s-apropie de ea Pe-un cal negru - alăturea . Flori de tei el are-n plete, Negri ochi ca s-o săgete Și la șold un corn de-argint Și pe haine mărgărint. Ai venit să mă privești Dulce zână din povești, O, te pleacă înspre mine Cu mâini albe, lungi și fine, Iară degetele trase Subțirele de crăiasă, Lasă-le în a mea mână, Mlădioasa mea stăpână. Dar ea mâna-și trage - ndată Dintr-a lui. . . și speriată Se uita în jos smerită, Rușinoasă și uimită. S-o ajungă el voiește, Ea să vină se ferește, O ruga cu vorbă dulce Pe-a lui braț ca să se culce, Mai nu vrea și mai se lasă, Ca de-un farmec e atrasă, Pân' ce cade-n a lui braț De-o privește cu nesaț. Păru-i galben abia creț Peste tâmple-i stă razleț, Dându-i multe frumuseți Și trecând pe după tâmple Umerii cu aur împle, Umerele și spinarea Și întreagă arătarea. O, copilă, chipul tău De-mi-l bunul Dumnezeu, Chipul tău cel ismenit Ce pare că-i zugrăvit; Draga mea, nu te - ndura De la mine a sbura, Ori de-i merge de la mine Ia-mi și sufletul cu tine, Ce mai trebuie să fie Dacă n-am tovărășie Și la ce să mai trăiesc Singurel să pătimesc ? Ea roșește la obraz I se prinde de grumaz Și îi zice - abia - abia : Vino la urechea mea Și spune-mi orice vei vrea; Și eu ți-oi spune ceva, Dar dă-mi pace . . . nu mă strânge, Te iubesc de-mi vine-a plânge, Dac - ai ști cât te iubesc, Că din ochi te prăpădesc. Dar de-i merge cui mă lași Singur să fiu pătimaș? Nu te las, nu. . . Spune-mi bine Că cu cine și prin cine Să mă înțeleg cu tine Ca să vii sara la mine. Peste vârfuri trece lună Iar izvorul dulce sună Merg alăturea călare, Pier în umbră de cărare, Iară cornul lui duios Sună dulce dureros, Mai încet în codrul verde Se tot pierde, se tot pierde. MIHAI EMINESCU 
Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 29 Aprilie 2012, ora 01:06
MUSAT SI URSITORILE
Sub vantul rece-al amortitei ierne Isi pleaca codrul crengile-ncarcate; Sub alba-i haina campul se asterne, Cu stele dulci e bolta presarata; Din fundul lumii, ce se pierde-n zare, Prin rumeni aburi luna se arata Iar din bordei ce sta langa carare, Prin ochiul prins unei feresti rotunde Se-aude plans, se vede luminare Si in caldura locuintei scunde O mama misc-un leagan cu piciorul Si la scanciri c-un cantec ea raspunde. Si-au adormit incet, incet feciorul, - Sub a lui leagan a impins o piatra - Gandirea ei spre viitor ia zborul. Mai licuresc carbuni colo, pe vatra, Ea cade-ncet pe-a scaunului spate, Din codri lupii urla, canii latra. Ea doarme-adanc cu brate-n jos lasate, Dara prin somn sta tinta sa priveasca: Un mandru vis in sufletu-i strabate. Da, cand a fost copilul sa se nasca, Opri Or?on ale sale pasuri Ca soarta-n lume el sa i-o croiasca. Jur-imprejur se auzira glasuri Si s-au oprit Neptun din drumu-i sferic, Mutit-au limba de l-a vremii ceasuri. Soptind usor treceau cu pas feeric Pe langa leagan dand mereu ocoale: Trei umbre albe ies din intuneric, La cer ridica bratele lor goale, Usoare - parc-ar fi de vant plutite, Descant copilu-n somn sa nu se scoale. Sunt ursitori cari din cer sosite Revars-asupra-i zarea aurorii, Cu cate daruri lui i-au fost menite. I-aduc comori, viata lunga, glorii, Deasupra lui revarsa raze slabe, Din ochii lor, adanc-adormitorii. Pe parul lor - margaritare-n boabe - Balai si moale ca si auru-n spice Scanteie-n umbra ale lor podoabe. Copilul doarme, ele fac sa pice Deasupra-i flori, se pleaca sa-l meneasca, Inconjor leaganul si-ntaia zice: - Sa fii frumos si fata ta luceasca, Precum in cer e numai unul soare, Un soare fii in lumea pamanteasca. - Puternic fii - i-a zis cea urmatoare; Si biruind vei merge inainte, Sa-ti fie viata-n veci stralucitoare. A treia zise tainic: - Fii cuminte, Patrunzator ca si lumina mare, Tu sa-ntelegi cele lumesti si sfinte. Iar muma lui cu spaima-n somn tresare, Impreunandu-si manile-amandoua, Ea in genunchi se roaga-n gura mare: - O, ursitori, a caror daruri ploua Asupra lumii-ntregi, mai stati o clipa Si ascultati rugarea spusa voua. Nu bunatati care se trec in pripa Sa ii meneasca sfanta voastra gura, Nu bunatati supuse la risipa. Puternici, mari, frumosi atatia fura, Intelepciuni, comori le-ati dat mult?ra Si toate, vai, cu vremea se pierdura. Lui daruiti ce nu ati dat alt?ra, Un dar nespus de scump ce n-are nume Ca sa rasar-asupra tuturora... Atunci, la ruga nenteleptei mume, Zana privi adanc si trist ca s-o priceapa: - Stii tu ce dar ii cei si stii tu cum e? Tot ce e om se naste si se-ngroapa, Fie-n coliba, fie-n vechi castele, Pe culmi de munte ori la mal de apa. Dar e-mparat, dar cetitor de stele, Acelasi vis ii suna in ureche, A lor vieti sunt pururi tot acele. Pe cand sunt tineri se adun pereche, La joc, la viata si la dant s-aduna, Batrani fiind vorbesc de vremea veche. Si lui ursit-am tot o viata buna Si masurata pe un pic de vreme, Sa aiba ziua soare, noaptea luna! Caci de ar fi incoronat de steme Sau pe pamantul gol de si-ar asterne Tot viata si tot moarte-o sa se cheme. Tu chemi blestemul nenduratei ierne Pe capul lui cel tanar, nenteleapto! Tu-i ceri durerea unei vieti eterne. Da, sus la cer privirea ta indreapt-o! Plinita e dorinta ta nebuna. Si ziua neagra peste el asteapt-o. Caci i s-a dat sa simta-ntotdeuna Un dor adanc si indaratnic foarte De-o frumusete cum nu e nici una Si s-o ajunga chiar e dat de soarte, Caci tinereta neimbatranita Ii daruim si viata far? de moarte. Dar nentrupat e chipu-acei iubite Ca si lumina ce in cer se suie A unei stele de demult pierite: El n-a fost cand era, el e cand nu e. MIHAI EMINESCU |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 29 Aprilie 2012, ora 01:08
 MIHAI EMINESCU: Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer GOETHE Spun popoară, sclavii, regii Că din câte-n lume-avem, Numai personalitatea Este binele suprem. * Nu faci efect; nesimțitori Rămân cu toții? Fii pe pace: Când piatra cade-n mlaștină, Ea nici un cerc nu face. * Ca-n ziua care lumii te dete, în tării Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeții; Crescuși dup-acea lege, de ea și azi te ții, Cum o urmași pe-atuncea, pășind în drumul vieții. Nu scapi de tine însuți, cum ești trebui să fii: Din vechi ne-o spun aceasta sibile și profeții, Și nici un timp cu nici o putere laolaltă Nu frâng tiparul formei, ce vie se dezvoaltă. LUCREȚIU Vezi prin oraș frecându-se cela și iar la palatu-i Vine degrab, deși de urât fugise de dânsul, Mai îndemână deloc nu se simte aici ori aiurea. Vezi-l mânând telegarii; la țară aleargă c-o grabă, Parcă gonește cu zor să stingă vro casă aprinsă, Dar abia dă de pragul vilei de țară și cască. Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri, Ori dorit de oraș, se-ntoarce să-l treiere iarăși. HORAȚIU Pietre scumpe, marmură, fildeș, icoane și statui, Bani, veșminte văpsite-n getulică purpură mulți sunt Ce nu le au? Iar unii nici grijă nu duc să le aibă. * Cerul deasupra-ți schimbi, nu sufletul, marea trecând-o. GELLERT Cele mai bune daruri sunt Cu-admiratori puțini de tot. Căci cei mai mulți de pre pământ Ce-i rău drept bine îl socot. Aceasta orișicând se vede Și ca o ciumă pare-a fi. Dar eu mă îndoiesc a crede De ea că ne vom mântui. Un singur mijloc am în minte, Dar greu și nu cred să se poată: Nătângii toți să prinză minte, Dar vai! n-or prinde niciodată. Ei văd cu ochii, nu cu mintea, Nu știu al lucrurilor preț: Admiră vecinic cele proaste, Nicicând nu știu ce este bun. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 29 Aprilie 2012, ora 01:12
UN FARMEC TRIST SI NENTELES
Un farmec trist si nenteles Puterea mea o leaga, Si cu nimic nu m-am ales Din viata mea intreaga. E un luceafar rasarit Din negura uitarii, Dand orizon nemarginit Singuratatii marii. Ingalbenit ramane-n veci Si-i e aproape stinsul, Cand ale apei valuri reci Calatoresc cu dansul. Cu-atatea tainici rugaminti, Cu-atatea calde soapte, Cu-atatea lacrime fierbinti, Varsate zi si noapte, I te-ai rugat: dorul nespus Din suflet sa-ti alunge, Dar el se-nalta tot mai sus Ca sa nu-l poti ajunge. Va ramanea necunoscut Si va luci departe Caci lumineaza din trecut Iubirii celei moarte Si se aprinde pe-orizon Pustiu de mari si stepe Si a lui farmec monoton M-a-nvins far-a-l pricepe. MIHAI EMINESCU 7A #2972 ! gNt!
Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 29 Aprilie 2012, ora 01:14
Și era ploaie cu senin...
Și era ploaie cu senin Senin cu ploaie, Salcâmii ramurile-nclin Și le îndoaie. Acuma toți ei înfloresc De primăvară Ș-un dulce miros răspândesc În dalba sară. Un mândru soare scânteind Pe bolta-albastră El bate ploaia șiroind Pe-a ta fereastră. Și-n haină albă tu apari Cu pasuri line Și numai ochii tăi cei mari Privesc la mine. Atât de dulce și de plin C-așa văpaie Ah, era ploaie cu senin Senin cu ploaie. Sonet III Când însuși glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii, Atunci te chem; chemarea asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopții blând însenina-vei Cu ochii mari și purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind ca-n vis, așa vii! Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strângerii în brațe - Pe veci pierduto, vecinic adorato! N.B.
Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 30 Aprilie 2012, ora 14:05
MEDICUL SARACILOR
Prin murii ulicioare-ntunecate Calci pospaind cu piciorusul tau. Cu fruntea ?n cozi de aur adunate, De jur in jur - cu grija te-uiti mereu In toate partile - a tale buze Murmura lin ce tu socoti a vrea Si-apoi dispari in portile ursuze - In vechea casa hrentuita - rea. Sa te urmam pe scari mai putrezite Pocnind sub pasii tai atat de-usori. Tu le urci iute si batai pripite Iti imfla pieptii - stai adeseori - ; Acum deschisa-i usa - tata-n jetu-i Ochii si-ndreapt? sub verde cojoroc Si micu-ti frate calareste batu-i, Iar mama ta carpeste la un roc. Tu i-ai adus lui Ciulei o caciula, Tatei o guma, mamei bumbacel. De-a ta privire casa nu-i satula, Odor al casei vechi, copil frumos. Nu vezi cum ochii toti tintesc la tine? Tu scoti timida cu mana-ti parale Din sacul tau - pui bani marunti, gramada Pe masa - pretul saptamanei tale. Si rosa esti ca marul, de mandrie. Ca mama-ti netezeste fruntea alba. Esti draga tatei si numiri o mie Iti da Ciulei in cisme fara talpa. Fii binecuvantata-n vecinicie, Tu, inger blond in aratare alba. Dar colo sus in colt de strada, Aduc doi oameni parc-o lada. O lada nu-i - este o racla. N-urmeaza nime - nici o facla Si nici un preot - langa templu. Ei trec cu graba far? exemplu. Cine-a murit? - nu stie nime. E-un sinucid? - s-a stins in lume Neplans, necunoscut si far sa stii Nici c-a trait si nici cine-i. A fost un medic de sarmani. Sarman el singur, plin de ani. In chilioara lui retras Da sfatul lui cu dulce glas. Traia din scris si din tradus, Nimicuri ce erau in us. - Cand a murit, desi om n-a fost Carui amic sa nu-i fi fost Si totusi nime n-a-ntrebat Cine la groapa fu carat Si nu se mir? cum de nu-l vad Mergand pe ulite incet. Li-a disparut din ochi o zi Din minte vecinic le pieri. Dar in palat cu cariatide Sta in fereasta nalta, rade Un medic gras si pantecos Cu o tigara-n botul gros. Vazand sicriul de stejar Mustata si-o suceste iar, Fluiera-ncet pin dintii sai: Desigur nu-i bolnav de-ai mei. Dar totusi de departe vazand acest sicriu L-urmeaza de departe un om cu ochiul viu, La groapa lui ce-afara-i de cimitir si porti - Caci ateist fu mortul. - E furul cel de morti, Campia incolora de sara-i apasata. Curand l-acoperira c-o mana de pamant. Nici umbra-i nu-i in lume. Si sufletul lui vant Si ca si cand pe lume n-ar fi fost niciodata. Ba chiar expus ca locul unde fu ingropat Cu - acel al unui lotru sa fie-nconjurat, Afar? de cimitirul facut pentru acei Ce-au murit in credinta, ce-o aveau popii lor. Expus ca corpu-acela sa fie chiar furat, Lipsit de orice paza, de zid neaparat... Si-ntr-adevar o umbra se desemna pe zid: Cel ce urma sicriu-i - e cersitorul had. E fur de morti... S-arunca el carja de o parte, Ochii din fund si-ntoarce, el ce trecea de orb, Priveste la mormantul cel galben, mana-i arde, Parca trecu fiorul prin inima-i de corb. Biet om care se tine cu mana besicata Si neagra, aspra, groasa, plina de bataturi, Care-n lumina lunei fantastic se arata In trentele-i curgande si rezimat de muri. Ast om urat ce are atata bucurie Cand ar ved? ca arde o casa, piere-un om, Ce mila il patrunse, de sta-n nedumerire Si clatina in vanturi cumplitul lui fantom. Nu-i mila. De ce oare ii vine aminte-acuma Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi Si saracind cazuse din treapta-n treapta - numa Un om ii scapa gatul de nodul unui lat. Galerian pe fuga si osandit la moarte Calca-ntr-o noapte-orasul cel mare si cazu Pe strade d-osteneala, de foame - si pe soarte El blestema. - De ziduri s-apropie, sezu. Intinse mana neagra la trecatori, dar nime Nu se uita la dansul; cum lumea se trecu Nepasatoare... atuncea pierdut de-amaraciune A vrut sa se denunte, sa strige cine fu. Pe strada pustiita un om trecu atuncea, Un om batran si dulce, cu straiul vechi si ros. Vazu chipul de jale mai mort de oboseala, Il ridica in bratu-i, ducandu-l asa rufos, Cum el era la sine in casa fara grija Si far? sa se rusine de un asa amic. In mica-i zahastrie de toate-i purta grija Si in schimb el nu-i cere nici numele, nimic. ...................................... Dar inima isi face, de groapa s-apropia, Cu manile raneste mereu galbenul hlei, Putin adanca-i groapa, curand ajunge dansul Si scandura rasuna sub pumnii lui cei grei - Aha!... cu bucurie el trase la lumina De luna tot sicriul... ridic-a lui capac Si... si in loc s-atinga cu mana lui impie Cadavrul... fata-i cade pe pieptul lui... El plange ... Hiena asta plange Si manile saruta... plangea ca un copil. Apoi pune capacul la loc, la loc l-mpinge In groapa-i destinata, in pacinicu-i azil. Si cine-a vazut asta, acela-nvidiaza Mormantul fara glorie a sarmanului batran. Nici un mormant de rege acest efect nu are, Acesta este sensul virtutii pe pamant. Care mormant de rege, ce mausoleu de piatra, Ce laur, ce avere pot s-aiba asa onori? Asta-i sensul virtutii in asta lume atra, Asta-i lumina, gloria si mangaierea ei. Si cu tot palatu-i, cel cu cariatide, Cu toata avutia si tronul cel lemnos, O lacrima de-aceasta n-a stoarce-n veci in lume Colegu-i pantecos. MEDICUL SARACILOR. Tiparita in volum in Opere IV. Poezii, p. 497, 597-500. Perpessicius presupune ca este o traducere dupa un text francez, poate de Hugo, poate de B?ranger. Se pastreaza in manuscrisul 2262, 152-153v (1873). Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 30 Aprilie 2012, ora 14:12
URAT SI SARACIE
Urat si saracie sunt acei doi tovarasi, A caror urme crude le aflu pururi iarasi Pe orice chip si-n orice-ndraznii de a iubi... Iubit-am poate cantul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu intreg sa fie... Zburat-au chip si cantec - urat si saracie! Caci ce nu ai in clipa in care ai dorit Se schimba-n rau cu vremea, de farmec saracit. S-arata inainte-ti o schele despoiata De orice vis cu care o imbracai odata. Puterea tineretii, a mintii vioiciune, A inimei bataie, si gingasa minune Din ochi, cand toata viata in ei iti este scrisa De o citeste-oricine scrisoarea ei deschisa, Dar mai cu seama aceea ce tu vrei s-o citeasca... Cum trec, cum trec cu toate... si far? sa le opreasca Nimic... Astfel te-ntuneci o stea in vecinicie Si ce-ti ramane-n urma? vreme si saracie. Da, vreme! numai vreme sa aibi sa simti deplin Ce mult puteai in lume, si cat, cat de putin Ti-a fost dat. Daca nobil ai fost si bland si drept, Daca prin a ta minte ai fost un intelept, Avand darul pe care natura-l poate da, Frumsete, minte, faima, ajuns-ai la ceva? Caci nu cauta lumea aceea ce slaveste, Aceea ce o prinde - ci ceea ce-i prieste. Daca esti rau si-i vine rautatea la-ndemana, Daca esti prost si vasta prostie e stapana, Sau de-un desert atarna in lume a ta soarta Si nu stii cum desertii prin lingusiri se poarta Sau nu poti sti... atuncea de ce folos e tie C-ai avut tot ce firea ti-a dat cu darnicie, Ca esti podoaba scumpa in lume orisicui, Podoaba ce nu-i trebuie in lume nimanui? Virtutea e-o poveste... Cand gandul ti-l ascuti, Tu vezi ca slabiciuni sunt vestitele virtuti: Nobletea-i slabiciunea acelor ce nu pot Pe sine sa se puie deasupra peste tot, Sa aiba pentru toate adanc si greu dispret, Hranind a lui viata din sute de vieti. A nu-ti tine cuvantul cand nu-ti vine-ndemana, A dezbraca pe-acela ce ti s-a dat pe mana, A insela multimea cu mii fagaduinti, Cand ai mintit o data sa te mai pui sa minti, A urgisi pe-acela care ti-a facut bine, A imple a lui nume de pete si rusine - Aceasta nu e nobil... Dar toti - si-ndeosebi O fac usor - tu numai stai vecinic sa intrebi. Tu numai iti pui vorba si gandul la cantari, Tu numai vrei a-ntrece car?cterele mari, Privind peste multime cu multa nepasare... Ei bine! P-asta drama si soarta ta cea mare, Din asta cumpanire de drept si datorie, Ce ti-a ramas la urma? urat si saracie. Iubit-ai?... Ah! un caier de canepa nu-i moale, Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a fruntii sale! Cu gura ei subtire si mani reci ca de ceara, Iar ochiu-i plin de raze straluce in afara, Rapindu-ti tie ochii cu a lor stralucire. Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire: Tu esti onest si plin de respect si generos Sa frangi in zarea vietii un rod asa frumos. Te-ai dus si te urmara parerile de rau. In urma ta venit-au un neted natarau S-acesta... ei... facut-au ce n-ai vrut sa cutezi; Ce-a mai ramas din dulcea figura mergi de vezi: Anii i-au scris cu pana lor neagra pe-a ei frunte. Si gura cea cu albe margaritari, marunte, Acuma e zbarcita si ochiul plin de para, Ce-si revarsa lumina sa rece in afara E stins, si nu-i nimica in el, nu-i adancime; Tu numai vezi intr-insul ce nu vazuse nime Decat tu... Ce ajunse a fi? Cocheta, rece, Lingusitoare, cruda, din mana-n mana trece Si cauta-n iubire placerea numai, care E-o clipa de betie si-o zi de dezgustare. Dara acea iubire adanca si curata Care-n viata vine o data, num-o data, Acea eterna sete ce-o au dupaolalta Doi oameni ce-si pierdura privirea una-ntr-alta, Acel amor atat de nemarginit, de sfant, Cum nu mai e nimica in cer si pre pamant, Acea inamorare de tot ce e al ei, De-un zambet, de un tremur al gingasei femei, Cand pentru o privire dai viata, dai noroc, Cand lumea ti-este neagra de nu esti la un loc Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea tie? Ce va ramane voua? Urat si saracie! URAT SI SARACIE. Tiparita in volum in Opere IV. Poezii, p. 390-392; Opere V. Poezii, p. 416-417. Se pastreaza in manuscrisul 2279, 38-42; apartine epocii bucurestene (1879). |
|
|
|
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 30 Aprilie 2012, ora 14:20
Numai poetul
Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai poetul, Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului: În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde pasări ca el Se-ntrec în cântări. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 30 Aprilie 2012, ora 14:22
Sunt ani la mijloc
Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mână rece. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o liniștește, Ca răsărirea stelei în tăcere; Iar când te văd zâmbind copilărește, Se stinge-atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 1 Mai 2012, ora 02:52
PESTE CODRI STA CETATEA...
Peste codri sta cetatea Stapanind singuratatea... Luna plina stralucea, Ziduri negre poleia Din naltimea cea albastra Batea tainic la fereastra. Si pe negrele zabrele Sta domnita dupa ele, Uitandu-se norilor Calea zburatorilor. Parul galben, abia cret, Peste tample sta razlet Si trecand pe dupa tample, Ca un val de aur imple Umerele si spinarea Si intreaga aratarea. Si e una la parinti, Cum e luna printre sfinti, Si-ntre fete tinerele Ca si luna printre stele, Si e una chiar sub soare, Cine cata-n ochi-i moare, Ochi izvoare de lumine, Cu mani albe, lungi si fine Si cu degetele trase, Subtirele, de craiasa, Si buzele subtirele De-mi zambea-ntristat cu ele. Au mai stiu povestitorii Ce sunt, oare, zburatorii? Vin din rumenirea serii Si din fundul sfant al marii. Vin din ploaia cea cu soare Si din dor de fata mare. Iara umbra norilor, Calea zburatorilor, Caci ii vede Cine-i crede, Le nazare La oricare La chemat din noaptea mare. De-ndrageste vro fata, Ca luceafar i s-arata, Dar din nouri se repede La pamant unde o vede Si-n carare ii rasare De la crestet la picioare; Ochii negri-ntunecosi I se uita mangaiosi, In par negru stele poarta, Dara alba fata-i moarta, Ori se face nor de ploaie Care cade in siroaie Si bureaza-asa de lin Prin perdelele de in; Si-n fereastra, ca-ntr-un prag, Se arata nalt si drag, Cu par lung de aur moale Si cu ochii plini de jale. Trestia l-incununeaza, Hainele ii scanteiaza, Haine lungi si stravezii, Pare-un mort cu ochii vii. Astfel iese zburatoriu Si din umbra, si din nori, Si din lanuri, si din lunca, Si din stea ce se arunca, Si din tainicul izvor Care suna-ncetisor, Si cand luna cea balaie Varsa apelor vapaie. Iese din senin cu ploaie, Si din ploaie cu senin, Si din lacul cristalin, Si din ceruri, si din mare, Si din dor de fata mare. A lui suflet e-o scanteie Din luciri de curcubeie, Din dragoste de femeie; A lui glas la miez de noapte E ca muzica de soapte, Cand se clatin ramurele Si suspina pasarele. Si cum sta domnita dusa Si pe ganduri multe pusa, Teiul nalt crescut sub geamuri I-au intins vro doua ramuri Incarcate,-nfloritoare Si frumos mirositoare, Si aude sopotind Si prin frunze ropotind Ca un glas de copilas Ce-o intreaba dragalas: - De ce sezi inchisa, fata, Dupa poarta ferecata, Dupa zidurile grele, Dupa negrele zabrele? Deschide zabrelele Si priveste stelele, Luna plina o priveste Cum pe munti calatoreste Si deschide-mi un oblon Ca sa trec fara de zvon, Ca de noapte imi e teama; Toate umbrele ma cheama, Tricolici ma prigonesc, Iar babele ma vrajesc Cu flori rosie de mac, Cu oscior de liliac, Ca sa nu ma dau de leac. Nu auzi cum zbor prin ramuri, Tip in horn si bat in geamuri? Nu sunt tanar fara minte Prins de dulcele-ti cuvinte, Nu curtean infumurat, Nici ostean implatosat, Ci eu sunt Zburator Ca un vant De usor, Ma anin De un ram Si suspin Langa geam, Ca-n salas Tremurand Sa ma lasi Mai curand. Caci sant slab de-mi plangi de mila, Orb ca visul de copila; Sant ca vant de primavara, Ca amurgul cel de vara; Din picioare pan? la cap Intr-un cuib pot sa incap, Iar in cuib de turturele Dorm alaturea de ele. Iarna vin gonit de fulgi, Ce m-acopar ca un giulgi, Si cand voi spuneti povesti, Suflu codrul pe feresti, Iar la claca cea de furca Mana-mi torturile-ncurca. O, deschide-mi un canat, Ca printr-insul sa strabat, Sa ma iei la tine-n pat, Ca sa dorm lang-al tau sin Ca un biet copil strain; Adormit la pieptul gol, Nu ma-ndur sa te mai scol; Sanii albi, doua comori, Tare sant dezmierdatori, Fiind albe si ratunde, Inima mi se patrunde, Cu gurita ma adapa Si de focul meu ma scapa; Adormit pe bratul stang, Nu te teme c-am sa plang, Teama n-ai ca te-oi trezi, Ca eu pier in zori de zi; Ci-am sa suflu-asa de cald, In miroase sa te scald, Sa-mi vezi fata de ninsoare Si aripele usoare, Caci viata mea o tin Cu miros de flori de crin; Nu beau apa, ci scantei Si miros de flori de tei, O, primeste-ma in brate! Umbra noptii ma ingheata, Un strigoi poate in pripa Sa ma prinza de aripa, Sa m-ascunza in mormant, Ca sa nu stiu unde sunt, Ori de aripi sa ma lege, De un clopot fara lege, Si tragandu-l, sunator, De izbirea lui sa mor, Caci eu nu sant vrun fecior Ca sa viu amagitor, Ci eu sant Zburator Ca un vant De usor, Ma anin De un ram Si suspin Langa geam, Ca-n salas Tremurand Sa ma lasi Mai curand. Ea-si neteaza a ei tample Si de lacrimi i se imple Ochii dulci de mangaiere. Ea suspina fara vrere, Nestiind inca ce-i cere Inima cu-a ei durere, Iar gandirea ei cea dulce N-o mai lasa sa se culce. Peste varfuri trece luna, Tanguios un corn rasuna, Petrecand cu-atata drag Toata raristea de fag. Mai incepe, mai se pierde, De-i raspunde codrul verde, Fermecat si indragit De-acel sunet ratacit. Iara inima ii zice: "Ce stai, draga mea, aice, Scoala-te, supune-te Valului de sunete, Ce te trage, plin de jale, Colo,-n raristea din vale." Si un glas aude, pare, Ce-o chema in departare: "Margarita, Margarita, Cu coroana aurita, Ah, din valea cea adanca, Ca pe-o stea te zaresc inca, Ca pe-o stea luminatoare Si deasupra-mi plutitoare; Glasul cornului strabate Dulcea ta singuratate; O, te pleaca plangerilor, Tu, craiasa ingerilor, Lasa zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale! O, auzi sunand Pe carare corn, Caci spre tine bland Il intorn. Margarita, Margarita, Cu coroana aurita, Glasul cornului strabate Neagra ta singuratate, Valului de sunete, Draga mea, supune-te, Lasa zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale! PESTE CODRI STA CETATEA? Tiparita in volum in Opere VI. Literatura populara, p. 110-115, 530-533. Se pastreaza in manuscrisul 2262, 183-186 (1882) |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 1 Mai 2012, ora 03:01
Misterele nopții
Când din stele auroase Noaptea vine-ncetișor, Cu-a ei umbre suspinânde, Cu-a ei silfe șopotinde Cu-a ei vise de amor; Câte inimi în plăcere Îi resaltă ușurel! Dar pe câte dureroase Cântu-i mistic le apasă, Cântu-i blând, încetinel. Două umbre, albicioase Ca și fulgii de ninsori, Razele din alba lună Mi le torc, mi le-mpreună Pentru-ntregul viitor; Iar doi îngeri cântă-n plângeri, Plâng în noapte dureros, Și se sting ca două stele, Care-n nuntă, ușurele, Se cunun căzânde jos. Într-un cuib de turturele Ca și fluturii de-ușor Saltă Eros nebunește, Îl desmiardă, l-încălzește Cu un vis de tainic dor; Iar în norul de profume Două suflete de flori Le desparte-al nopții mire Cu fantastica-i șoptire, Le resfiră, până mor. Când pe stele aurie Noaptea doarme ușurel, Câte inime râzânde, Dar pe câte suspinânde Le delasă-ncetinel! Dar așa ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plânsori. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 1 Mai 2012, ora 03:06
Kamadeva
Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mândru, Călărind pe-un papagal, Având zâmbetul fățarnic Pe-a lui buze de coral. Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. Puse-o floare-atunci-n arcu-i, Mă lovi cu ea în piept, Și de-atunci în orice noapte Plâng pe patul meu deștept... Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ș-al iluziei deșerte. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 1 Mai 2012, ora 03:15
FRAGMENT DIN CANTECUL SFERELOR (de Hieronymus Lorm) Din sfere ajunse De-al stelelor mers, Un cantec patrunse Intregu-univers. ?Din chaos ferice Din somnul etern, Veniram si-aice Carari se astern Si nime nu-ntreaba De ce-am apar?, Miscandu-ne-n graba. La ce? La ce? FRAGMENT DIN CANTECUL SFERELOR (de Hieronymus Lorm). Publicata de Filimon Taniac in "Almanach literar pe anul 1905", Cernauti, 1905, p. 61-63; reprodusa de Leca Morariu in "Buletinul Mihai Eminescu, nr. 4, 1931; Opere V. Poezii, p. 577. Traducerea, ca si precedenta, apartine epocii vieneze (cca 1870) Raporteaza abuz de limbaj |
|
nastasemihail 47672 mesaje Membru din: 3/11/2008 Oras: BUCURESTI |
Postat pe: 1 Mai 2012, ora 03:42
Cine a auzit cintecul sferelor?
Si ce e? Raporteaza abuz de limbaj
Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.
|
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 1 Mai 2012, ora 23:32
Eu nu cred nici în Iehova
Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni, Nici în viață, nici în moarte, Nici în stingere ca unii. Visuri sunt și unul ș-altul, Și totuna mi-este mie De-oi trăi în veci pe lume, De-oi muri în vecinicie. Toate-aceste taine sfinte - Pentru om frânturi de limbă - În zadar gândești, căci gândul, Zău, nimic în lume schimbă. Și fiindcă în nimica Eu nu cred o, dați-mi pace! Fac astfel cum mie-mi pare Și faceți precum vă place. Nu mă-ntoarceți nici cu clasici, Nici cu stil curat și antic - Toate-mi sunt deopotrivă, Eu rămân ce-am fost: romantic. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 2 Mai 2012, ora 20:36
ANTROPOMORFISM In poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrie Traia puica cea motata cu penetul de omat; Nu-i cucos in toat-ograda, ce de-iubire capiet S-urmareasca insolenter inocenta ei junie. Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea imbla? Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba - O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba Cu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla. Dara cine sa admire a ei nuri si tinereta? Boul chior, ce vede numai jumet? din a lui paie? Ah! In inima-i fecioara simte-o tainica vapaie Pentru cucurigul dulce din cantari de dimineata. Pierde gustul de mancare, scormoleste, de ti-i mila, In pamant ca sa gaseasca chipul cel dorit intruna Sau se primbla visatoare, noaptea cautand in luna A lui umbra luminoasa - melancolica copila! O gaina-mbatranita, venerabila matroana, Ce de mult e schivnicita de lumesti desertaciuni, Ea ii spune-ale ei taine, ca la raza-ntelepciunei Sa gaseasca mangaiere pentru-a gandurilor goana. Iar calugarita veche, ce de mult era iertata, Ce de mult se dizvatase de placerile d-iubire, Ea cu limba ascutita cleveteste-ntreaga fire - Contra demoralizarei propovaduie-nfocata. - Ah - ii zise mititica - nu privesti la randunele, Cum din cuib scot puii capul, se cuteaza pe ulucuri Si apoi la miezul noptii ii aud facand buclucuri, Sarutandu-se cu ciocul, dragostindu-se-ntre ele. - Soarte-avem nefericita - ii raspunse-atunci batrana: Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos. Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi, Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina. Numai flori-s fericite, caci pe ?ceeasi trupina E pistilul feciorelnic si staminul barbatesc; Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun si se iubesc, Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgina. Dar cucosul - ce netrebnic! nestatornic! - este drept: Cand el sulita iubirei in adancu-ti suflet baga, Te simti dusa chiar in ceruri - uiti pe-o clipa lumea-ntreaga, Dar pe urma gelozia sfarma inima-ti din piept. Caci pe urma el te lasa, trista, slaba, vaduvita. Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe oua; Mori de sete si de foame, nici un sambure de roua, Nici priviri de-amor n-arunca la sarmana eremita. Ci mai bine nu mai intre in gandirea ta virgina Visele inselatoare de iubire si placere - Vin? sa-nveti intelepciunea, a naturii-adanci mistere Si a stelelor mari drumuri, ce viitorul il lumina. Cum vorbeau intelepteste, ce s-auda si sa vada? Dupa gard strain cucosul se preimbla-ncet turceste. Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filosofeste, Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada. Ah, amorul ii patrunde prin ureche; -n van batrana O ciupeste-n cap cu ciuda, vrea s-o tie de aripa; Ea se smulge si alearga tremuranda inr-o clipa, Printre gard priveste dulce l-aratarea lui pagana. Iar batrana cruce-si face cu-a ei laba si gandeste: "Tinereta, tinereta!" si oftand intra-n poiata; Aparata de-ntuneric ipocrita cea sirata Pe un pui nevrasnic inca alterata-l pricajeste. Unde este invatatul cu talent fonognomonic Sa compuie un compendiu despre blandele impresii, Ce un sunet numa-l naste in simtirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?! Ce simtiri eroici, mandre, reprezinta cucurigul, Cat curagi - ce osebire de-al gainei cotcodac; Ce frumos ii sade creasta ca un rosu comanac. De dorinta se-nfierbanta, de amor o trece frigul! Si maximele batranei pe-o ureche toate-i iese, Cum intrara pe cealalta. Sfatuiri contra iubirei O-nvatara ce-i iubirea. Stie-atat ca c-o privire Galisa poate sa prinda pe pasaua ce-si alese. S-astfel ea facand la planuri se-nvarteste prin ograda Si trezeste-n bucuria-i, din gandire somnoroasa, Pe-un clapon, mahnit calugar, cu-aratare pantecoasa, Fara creasta de mandrie, fara glas si fara coada. Si, facand un paa! angelic, il intreaba de nu-i frate, De nu-i var cu Don Juanul ce canta de gard dinc?lo. Dar monahul cel sinistru zise tragic: - O! Apollo Ma fereasca sa fiu ruda cu-aste firi intunecate. Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamantene Langa focul cel de jertfa, pe altar de caramida, M-a lipsit de demnitatea de cucos - ca sa-mi surada In a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene. Cu privirea mea cea casta, de-nteres ne-nfluintata, Vad in lume si in lucruri numai samburul si-ideea; Prototipu-l vad in toate, si cu-a geniului scanteie Vad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata. In sublime revelatii a misterului etern, Multamesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta; Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta, Inchin viata-mi cugetarei - un Pitagoras modern! El reintra in chilie, iar puicuta sta pe ganduri. Si mereu prin minte-i imbla demnitatea de cucos: "Ce-i lipseste lui Chirila, ce au verii lui fierosi Si el n-are?" Astfel dansa meditand imbla pe scanduri. Dar ii bate inimioara. Ea la gard se duce iarasi, Sa priveasca iar la idol, cu-a lui pas de maiestate, Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate. Cum ar vrea ea ca sa-l aiba de-al juniei ei tovaras! Cum se teme ea acuma!... El o vede s-o saluta. Ochii-i ard si el ii spune maguliri cavaleresti. "Nu! - el zice in ton liric - pentru flacare ceresti Nu exista ingradire, cat de nalta e trecuta". Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturei magie, Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat, Il loveste si alunga cavaleru-naripat... Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie. Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate, Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida; El iubeste - ea socoate cum portita sa-i deschida, Dar rusinea-i virginala de la scopu-i o abate. "Nu, nu! Ca din intamplare, ca dinc?lo ratacita, Sa ma afle cumva noaptea si sa-mi caute chichita". Si cand luna imple noaptea, trist, ea urca o capita, Sare gardul si timida lin paseste indragita... Ramaneti cu bine toate a copilariei soate, Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara. "Ce-am sa pierd?, gandeste dansa, tot imi spun de o comoara De pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata". Dar deodata el s-arata - rusinoasa vrea sa zboare, El alearga dupa dansa - cum ar vrea si cum n-ar vrea; Cum ii place sa se lase prinsa. Sub aripa-i grea, Ea se simte fericita, desi-afecta suparare. - Vrei sa fugi?, suspina dansul, ma urasti atat de tare? - Te urasc! surade dansa cu-inocenta siretie, Cum sa nu te-urasc, tirane, cand tu vrei sa-mi faci rau mie? El jura ca nu, si cere botisor de impacare. Cum sa nu-i dea? Poate dansa sa refuze-o rugaciune, Spusa cu delicateta si poetic-formulata? S-ar cadea ca sa reziste? Sade bine? Infocata, Fericita e ca pierde ce-ndoieste pretu-iubirei. Ceru-ntinde sus senina-i panzarie de azur, Ca cusuta e cu stele tremurand de-aurul lor grele. Cand o-acopar a lui aripi, cand il simte pe-a ei sele, Inocenta-i sangereaza, i se-ntuneca-mprejur. Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie. Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec, Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratec Ce-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira si-o sfasie. Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acuma Si in vocea ei muiata pipaieste nenteles. El o mangaie, o-ncredinta ca de cer a fost trimes Si menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma. - Tu!, ea zise, ce frumos esti, rege-al lumei de gaine. Eu te iert! amoru-ti dulce ca si miros de garofa. Si ca-n vechile tragedii el raspunde-n antistrofa: - Tu esti Venus in poiata, ochii tai - ceresti lumine. Din istoria puicutei asta-i partea cea intaie, Asta e icoana scumpa-a saptamanelor de miere; "Poezia-i intervalu-ntre placere si placere" - Optimist filosofeaza cu cucosul, ce-o tamaie. Dar curand al ei caracter si simtirea ei naiva Se schimba-n cochetarie. Cucoseii cei mai tineri Implu curtea stralucita a motatei noastre Vineri Si la glasul lor subtire ea s-arata milostiva. Al gainariei-Adonis, cu privirile-ndraznete, Petit-crev? blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiectiv cronicei zilei a gainelor monahe, Pe tipic ii face curte - Lovelace de la cotete. Cu placere ea admite curtea junelui sagalnic. Orice-obraznicie, ruga, ea ii trece cu vedere, Ca-n sultanul vechi sa-escite gelozie si durere - Vai! de unde poate crede un sfarsit atat de jalnic! Caci sultanul, care-o crede cum ca e necredincioasa, Tanarului Cicisbeo el acum cata pricina. Cu curagi el se ridica, creasta-i rosa se-nvenina Si lugubru el ii zice: - Fugi sau mori tu, ticaloase! Fat-Frumos gatu-si indoaie indarat si ii raspunde: - Nu m-atinge-a ta insulta, tu, de-origina plebeu - Diferinta prea e mare, cine esti? si cine-s eu? Eu petrec si eu fac curte cui voiesc si orisiunde. - Te-oi sili sa lupti cu mine! iritat striga sultanul Isi zburli penele-n ceafa si cu furie s-arunca, Lupta crunt, pe cand deoparte sta nefericita prunca, Urzitoarea Iliadei, ce isi plange Don Juanul. Se trantesc, se rup cu ciocul si mananca tavaleala - Obosesc. Se naste-acuma pe-o minuta armistit. Dar curand se-ncaier iarasi. Don Juanul cel pestrit Cade-n sange si sultanul trambita pe el cu fala. Iara dona nu tradeaza ce-n simtire-i se petrece, Nu tradeaza de-i durere, voiosie, nepasare - Poate vru sa deie pretul partii cei invingatoare Si de-aceea ramasese ca si marmura de rece. Ci profetic se arata preoteasa culinara - Ia pe mort in poala-i sacra, de-a lui haina il despoaie; Ea il spala-n apa sfanta, si in scumpe maruntaie Pun miresme felurite pentru jertfa mortuara. ?N-invartiri misterioase peste focul vetrei sfinte, Ea-l intoarce, curatindu-l de lumestile-i pacate. Palamarul ce slujeste pamanteasca zeitate In Olymp il ia si-l duce, jertfa zeilor fierbinte. Si in rasuri nesfarsite, artificia de glume, In vorbiri spirituale, observatii invatate, Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate, In divina nepasare, ei stau jertfa s-o consume. Vai, de ce nu tine nimeni o oratie funebra Si nu-ntoana-un De profundis pentru soarta-i mucenica! Peste-a raclei portelane nici o lacrima nu pica. Inima zeilor lumei, de ingrata, e celebra. Ori n-au fost eroi in lume, intelepti si virtuosi - Unii-n lupte pentru bine a lor sange si-l varsara, Ceilalti langa lampa alba santa viata-si consumara Sa-i lumine - ca sa aiba soarta bietului cucos? Oare el nu are-asemeni soarta oricarei fiinte? Suferintele uneia bucurii ii sunt altora; Viata multora se stinge spre-a hrani viata mult?ra Si mancarea reciproca e-a istoriei fiinta. Bietul rac! De viu l-arunca ca sa fiarba-n vinul cald. Cate sufere? - ce-i pasa celui care nu e rac! Ce ii pasa pasaruicei ce munceste pe-un gandac Sau paingenul, ce suge capul mustei de smarald. Pasaruica ia in sine simtul, gandul dintr-un greier Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet ?navuteste... Si cucosul care moare naste-n cel ce-l mistuieste, Cine stii ce simt in suflet, cine stii ce gand in creier. Dar sultanul spre durerea puiculitei lui naive, Ce-omori-n duel pe-un tanar de-o sperant-atat de mare, La racoare-i pus sarmanul, ca sa cugete-n mustrare L-ale codicei penale paragrafe respective. Deci puicuta vaduvita singuric-acum ramane. ?N-inceput isi plange soarta si parea nemangaiata; Dar curand cucosi mai tineri implu partea neocupata A duioasei inimioare de amor si jale pline. Ea invata ca sa uite. Ca marquiza de Chatelet, Care pe Voltaire batranu-nlocui cu Saint-Lambert. Pentru inima-i vicleana cucoseii nu se cert, Caci din tanar in mai tanar ?n-academia-i ii i?. In curand ea pierde-n curte tot al noutatii farmec. Nu-i cucos ce nu-i luase tot ce-o puica poate da, In curand alte gaine al ei nimb l-intuneca, Cum odata-l intrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg. In zadar li imputeaza a lor ganduri senzuale. "De - raspunde cu-ironie unul din amantii fosti - Inima-mi intreag-a ta e - dar ce vrei - noi suntem prosti, Simtul imbla dup-o carne mai tanara si mai moale". In curand cade pe ganduri, deveni curand bigota; Cum se-ntampla, din Phrinee deveni calugarita. Limba-i imbla, ascutita ca la vechea-i protectrita - Poiata afuriseste si ograda poliglota. Si atunci gainareasa de caderea-i se indura: Desparti gainarimea cu viata imorala De chilia solitara a puicutei, ce isi spala A trecutului pacate prin asceza cea obscura. Ea cata societatea parintelului Chirila, A claponului lugubru cu humorul lui de bute; El iubeste-n ea ideea frumusetei cei trecute, In matroana desflorita vede inca pe copila. Ea vedea in inteleptul cu-aratare reverenda Prototipul cucosimei, pe-al cucosilor cucos, Cand cu flori de-oratorie si cu ochi bisericosi, Adancit platonizeaza in tirada somnolenta Astfel dar fin? si dansa drumul sortii pamantene: Arde lumanarea vietii pana la un capitel. Si acum la batranete, sa-l uzeze si pe el, Ea drept candela l-aprinde fiintei suprapamantene. Untdelemnu-n sant-pretinsa vatra a bigoteriei E acelasi ce-n amoruri pamantene-a licurit; Duhul sfant in chip de porumb nu din cer s-a pogorat, Ci mai jos de brau l-avuse Iosif si l-a dat Mariei. Iara voi, ce-n nopti cand luna peste varfuri de copaci Ca un scut de-argint rasare, implind lungile alee C-umbre negre si dungi albe - urmariti pe vro femeie, Suppusand sub a ei poale mult mai mult decat doi craci; Voi, ce-uniti tot universul in zambirea mintii scurte, Ce catati gandiri de inger ?n-ochii mari cari va par Doua nopti insprancenate, - vie-va-n minte macar Cum ca demonul din ochii-i e acelasi de sub burta. Ah, ganditi o clipa numai la sulita cu varf ros Si la rana ce o face, sangele-inocent ce-l varsa - Ca sa vezi cate iluzii minte inima cea arsa, Pe cand do?a e-o gaina si seniorul un cucos. Deci dara, boieri de cinste, ca-mi facui tot boierescu Mai cu rime, mai cu vorbe, cand de sama, cand de claca; Am ajuns la deciu - ma scarpin - inchid cartea mea posaca Si cu multa plecaciune vi se-nchina - Minunescu. ANTROPOMORFISM. Publicata de Ilarie Chendi in "Samanatorul", I, nr. 32, 3 noiembrie 1902, p. 86-87. Fragmentar. Tiparita in volum de Ilarie Chendi in Preludii, 1903, p. 52-53. Fragmentar; Opere IV. Poezii, p. 222-230; Opere V. Poezii, p. 189-191. Se pastreaza in manuscrisul 2281, 51v-65v; apartine epocii iesene (1875). |
|
_geta_ 271 mesaje Membru din: 12/04/2012 |
Postat pe: 2 Mai 2012, ora 22:45
Și dacă
Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-n gând să te apropii. Și dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul. Și dac ă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. Andi f the branches. Andi f the branches tap the pane And poplars trembling quiverș Thine image comes to mind againș I see thee gliding hither. Andi f the starshine beats the lake, Its sombre depths illuminingș Tis but to sooth my longing ache, Androuse my thoughts from glooming. And if the storm clouds disappear, And forth the moon comes shiningș It only tells thou hast no peer, And sole-supreme art reigning. (E.Szlvia Pankhurst and I.O. Stefanovici) Si les rameaux Si les rameaaux a ma croisee Frappent et frissonnent les trembles, Cest que tu sois dans ma pensee Et tapprocher me sembles. Si les etoiles, aclairer Le fond du lac, sen viennent, Cest que ma peine soit apaisee Par des pensees sereiners. Si, les nuages epais glissant, La lune se revele, Cest que toujours, en tevoquant, A moi tu te rappelles. (Venturia Drăgănescu-Vericeanu). Raporteaza abuz de limbaj
Inteligent mai e timpul! Se surpa cum vrea el in viata mea rebela: Ma scol cand se termina visul; muncesc daca vreau, daca pot; si... si iubesc! Iubesc primavara ca doar ea imi numara anii!
|
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 4 Mai 2012, ora 21:23
ÎNGERE PALID
Îngere palid, îti e mister Cum cã a lumei valuri si soapte Este durere si neagrã noapte Pe lîngã cer? Nu stii tu, înger, oare sã zbori, Sã lasi pãmîntul, trista ruinã, De-ti place cerul, a lui luminã, De ce nu mori? O, dar pãmîntul încã te tine În niste lanturi tesute-n rai, De mult zburai tu în lumi senine - De nu iubeai. INGERE PALID... Tiparita in volum in Opere I. Poezii, p. 485-486; Opere IV. Poezii, p. 47; Opere V. Poezii, p. 51. Se pastreaza in manuscrisul 2259, 30v, fara data; apartine epocii vieneze (1870). Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 4 Mai 2012, ora 21:27
La moartea lui Neamțu
Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare, Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt, Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ. Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine! Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat! Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine? Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat? Ș-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum, Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă esistă) printre nori își face drum. Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină? Că-i o sarcină viața? Că-i martiriu să trăiești? Ai știut tu cum că moartea e un caos de lumină, Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești? De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă, Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus. Pe când nouă-ncă viața e o cifră nențeleasă Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus. În zădar ne batem capul, triste firi vizionare, Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris. Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare, Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare Și gândirile-s fantome, și viața este vis. LA MOARTEA LUI NEAMTU. Tiparita in volum in Poezii postume, 1905, p. 43-44; Opere I. Poezii, p. 495-496; Opere IV. Poezii, p. 45-46; Opere V. Poezii, p. 51. Poezia se pastreaza in manuscrisul 2259; este scrisa la incetarea din viata a lui Ioan Neamtu, in 12/24 aprilie 1870, colegul lui Eminescu, student la Politehnica din Viena. Figureaza si in manuscrisul 2259, 31v-32 si este datata: 1869. |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 4 Mai 2012, ora 21:30
Întunericul și poetul
ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin și efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt Ce cânți ca o stafie ieșită din mormânt, Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră, Căci lumea este piatră și ea nu te admiră, Ci tu, nebun și palid, la poalele ei plângi Ca valul care cântă trecutul unei stânci, Ce veștedă, bătrână se leagănă prin nori, Când stânca e eternă și valu-i trecător. POETUL Și tu crezi, geniu negru, că fără scop și țintă A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă ? Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele, Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele ? Voi să ridic palatul la două dulci sorori, La Muzică și Dramă... în dalbe sărbători Voi să le-ngân viața și-n cupa lor aurie Să torn zi și-ntuneric, dureri și bucurie, Să văd trecutu-n viață, să văd româna dramă, Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă, Și muzica română chemând din munții-n nouri, Din stelele căzânde, din văile-n ecouri, Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie, Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie, Chemând doina română, a inimelor plângeri, A sufletului noapte, a dorurilor stângeri. Românu-n trecut mare, e mare-n viitor ! Și tu vrei ca poetul să fie trecător, Pe-a țărei sale țărmuri să n-aibă ce să cânte ? Dar nu-s colori destule în lume să-nveșmânte A munților Carpatici sublime idealuri, Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri, Și-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii, Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii. INTUNERICUL SI POETUL. Tiparita in volum in Opere IV. Poezii, p. 462-463; Opere V. Poezii, p. 569-570. Se pastreaza in manuscrisul 2254, 85-85v; apartine epocii bucurestene (1869). Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 4 Mai 2012, ora 21:33
Unda spumă
Unda spumă, vântul trece Cu suflarea-i rece Peste marea ce suspină Tristă, dar senină. Cum nu-s vântul ce aleargă Pe oglinda largă, Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă? Căci aș trece suvenire Blândă de iubire, Peste-o mare de misteruri Ce coprinde ceruri, Printre visele amare A copilei care O ador, o cânt cum cântă Harfa pe o sântă. UNDA SPUMA. Publicata in "Samanatorul", II, nr. 15, 13 aprilie 1903, p. 226. Tiparita in volum in Poezii postume, 1905, p. 18-19; Opere I. Poezii, p. 467; Opere IV. Poezii, p. 211; Opere V. Poezii, p. 25. Se pastreaza in manuscrisul 2259, 17v si este elaborata, probabil, in 1869. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 8 Mai 2012, ora 15:18
Basmul ce i l-aș spune ei
O, dă-mi arpa de aramă Și mi-o pune-n brațul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roșești glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino dar, palidă zână, Pune fața pe-al meu piept, Gâtul tău pe brațu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubești, tu? Spune drept! Mă iubești! Surâzi șireată Și îți pleci ochii în jos! O, lumină prea curată, De-ai cunoaște vreodată Sufletul meu dureros; De ai ști, palide înger, Cât de mult te iubesc eu, Câte nopți de-amor și rău Am vegheat zdrobit de plângeri, Scumpa mea, odorul meu! O, atunci mi-ai cere seama Ca să-ți spun câte-am visat, M-ai fixa fără de teamă, Ai da-ncet neagra maramă De pe păru-ți blond, curat; Netezind cu mâna-ți albă Tâmpla ta tu m-ai privi, Cu durere mi-ai zâmbi, Eu, jucându-mă cu salba De pe sânii-ți, aș vorbi. Și ți-aș spune, a mea iubită, Că de mult eu te-am cătat; În cărarea tăinuită, Prin dumbrava înverzită, Ori prin codrii cei de brad, Lângă cântul de izvoare, Printre stâncile de fier Ce străbat norii din cer, Într-a peșterii răcoare, Într-a nopților mister. Te vedeam cu a mea minte; Și acum când te-am găsit Pare-mi că-mi aduc aminte Cum că-n vremi de mai nainte Te-am văzut și te-am iubit Să-ți spun unde... într-o seară Am visat un vis frumos... Pe un nour luminos Am văzut la cer o scară Ridicându-se de jos. Într-a cerului mărire Scara de-aur se pierdea, Iar pe-un tron de nemurire, Tron de-argint și strălucire, Maica Domnului zâmbea; Iar pe schițele de scară Îngeri stau treptat... treptat, Cu chip blând și luminat Și pe lire sunătoare, Cântau dulce și curat. La picioarele Mariei Genuncheat pe-un nor de-argint, Alb ca lebeda pustiei, Blând ca glasul poeziei, Sta un înger cugetând; Și-a luat arpa-i de-aur Și trecând mâna pe ea A-nceput a răsuna Raiul... luncile-i de laur De-un blând Ave Maria. Acel înger!... Fața pală, Ochiul negru, păr bălai, L-am văzut o stea regală, O lumină triumfală Și de-atunci îl iubesc, vai!... L-am cătat în astă lume Pân-ce viața-mi se pierdu, Sufletu-mi se abătu... Ș-atunci te-am văzut: minune! Acel înger ai fost tu. Când ai lăsat cerul, dragă? De ce-n lume ai venit? Ai știut că viața-ntreagă Trista-mi inimă pribeagă Tot pe tine te-a iubit? Ai știut cine te-așteaptă Și-ai venit să răsplătești Lungi durerile-mi lumești, Cu zâmbirea-ți înțeleaptă Și cu ochii tăi cerești. BASMUL CE I L-AS SPUNE EI. Publicata de Perpessicius in "Revista Fundatiilor Regale", VI, nr. 7, iulie 1939, p. 3-6. Tiparita in volum in Opere IV. Poezii, p. 51 53; Opere V. Poezii, p. 53-54. Se pastreaza intr-o singura versiune in manuscrisul 2262, 7-7v; apartine epocii vieneze (1871). Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 8 Mai 2012, ora 23:28
Catrene
Când te pierzi în valul vieții Trist la țărm doar eu rămân: Brațe fără de nădejde, Navă fără de stăpân. * Cum se turbură izvorul Când din el drumețul bea, Astfel mă-nfioară dorul Când răsari în calea mea. * Tu ești aerul, eu harpa Care tremură în vânt, Tu te miști, eu mă cutremur Cu tot sufletul în cânt. * Eu sunt trubadurul. Lira Este sufletul din tine, Am să cânt din al tău suflet Să fac lumea să suspine. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 541 mesaje Membru din: 15/02/2012 |
Postat pe: 8 Mai 2012, ora 23:45
Și dacă de cu ziuă...
Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz Desigur că la noapte un tei o să visez, Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 18 Mai 2012, ora 19:05
ASTA VREU, DRAGUL MEU!
Iubesti scumpa mea frumoasa Ghirlandioara de-albe flori, Ce-ncununa gratioasa Buclele-mi ce-n vanturi zbor? Nu nu! nu nu! Ce vrei dar draga tu? Poate roza cea tacuta, Care dulce se saruta Cu fluturii razatori? Ba nu, nu cununa-n laur, Cinsa-n aur, aur, aur, Atunci este un tezaur, Asta vreu, Dragul meu! Iubesti dulce dragulina Doina mea de tainic dor, Ce pe lira mea suspina Dulce, bland, incetisor? Nu nu! nu nu! Ce vrei dar draga tu? Poate cantul de-armonie, Care Eol il adie Printre frunze, printre flori? Ah! cand aurul suspina, In punguta plina, plina, C-o cantare metalina! Asta vreu, Dragul meu! Iubesti poate pe Selene, Ca o candela lucind Cand cu pasu-i lin, alene Se preumbla surazand? Nu nu! nu nu! Ce vrei dar draga tu? Iubesti poate alba zare, Ce-o sageata mandrul soare Peste campul inflorind? Ah!, cand aurul dulce suna In punguta mea nebuna, Nu-mi mai trebe alba luna! Asta vreu, Dragul meu! Iubesti patria-ti mareata, Ce de glorii duce dor, Cand in palida ei fata Se deseamna-un viitor? Nu nu! nu nu! Ce vrei dar draga tu? Poate visul mare, mare, De marire, razbunare, Ce-l viseaza-a ei popor? Cand in loc de glorii, laur, Mi-ai da aur, aur, aur. Atunci fi-mi-ar un tezaur, Asta vreu, Dragul meu! Mihai Eminescu Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 18 Mai 2012, ora 19:08
POVESTEA CODRULUI
Imparat slavit e codrul, Neamuri mii ii cresc sub poale, Toate inflorind din mila Codrului, Mariei-Sale. Luna, Soare si Luceferi El le poarta-n a lui herb, Imprejuru-i are dame Si curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purtatori ii sunt de vesti, Filomele-i tin orchestrul Si izvoare spun povesti. Peste flori, ce cresc in umbra, Langa ape pe potici, Vezi bejanii de albine, Armii grele de furnici... Hai si noi la craiul, draga, Si sa fim din nou copii, Ca norocul si iubirea Sa ne para jucarii. Mi-a parea cum ca natura Toata mintea ei si-a pus, Decat orisice papusa Sa te faca mai presus; Amandoi vom merge-n lume Rataciti si singurei, Ne-om culca langa izvorul Ce rasare sub un tei; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Si prin somn auzi-vom bucium De la stanele de oi. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strange piept la piept... O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i intelept! Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Imprejuru-ne s-aduna Ale Curtii mandre neamuri: Caii marii, albi ca spuma, Bouri nalti cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne ramuroase, Ciute sprintene de munte ?-?? Si pe teiul nostru-ntreaba: Cine suntem, stau la sfaturi, Iara gazda noastra zice, Dandu-si ramurile-n laturi: - O, priviti-i cum viseaza Visul codrului de fagi! Amandoi ca-ntr-o poveste Ei isi sunt asa de dragi! POVESTEA CODRULUI. Publicata in "Convorbiri literare", XI, nr. 12, 1 martie 1878, p. 453-454. Tiparita in volum in Poesii, 1883, p. 123-126; Opere I. Poezii, p. 100-101; Opere II. Poezii; p. 1-15. Ms. 2283, 71v-67v. Raporteaza abuz de limbaj |
|
Fosta membra 9am.ro 1400 mesaje Membru din: 6/04/2012 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 18 Mai 2012, ora 19:10
POVESTEA TEIULUI - Blanca, stii ca din iubire Far? de lege te-ai nascut; Am jurat de la-nceput Pe Hristos sa-l iei de mire! Imbracandu-te-n vesmantu-i, Lepadand viata lumii, Vei spasi gresala mumii Si de-o crima tu ma mantui. - Traiul lumii, draga tata, Cine vor, aceia lese-l, Dara sufletul mi-e vesel, Tineretea luminata; Dantul, muzica, padurea, Pe acestea le-ndragii, Nu chiliile pustii Unde plangi, gandind aiurea! - Stiu mai bine ce-ti prieste, Cum am spus, asa ramane; Pentru drumul cel de mane De cu azi te pregateste! Mana Ea la ochi si-o tine, Toate mintile-si aduna, Sa ia lumea-n cap, nebuna, Parc-atata-i mai ramane. Calu-i alb, un bun tovaras, Inseuat asteapt-afara, Ea piciorul pune-n scara Si la codrul pleaca iarasi. Sara vine din arinisti, Cu miroase o imbata, Cerul stelele-si arata, Solii dulci ai lungii linisti. Dar prin codri ea patrunde Langa teiul vechi si sfant, Ce cu flori pan-in pamant Un izvor vrajit ascunde. Inganat de glas de ape Cant-un corn cu-nduiosare Tot mai tare si mai tare, Mai aproape, mai aproape; Iar izvorul, prins de vraja, Rasarea, sunand din valuri - Sus in codrii de pe dealuri Luna blanda tine straja. - Ca din farmec Ea tresare Si, privind uimita-n laturi, Vede-un tanar chiar alaturi, Pe-un cal negru e calare... Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevaru-i? Flori de tei el are-n paru-i Si la sold un corn de-argint. Ea privi atunci in jos, Trece mana pe la tample, Iara inima-i se imple De un farmec dureros. El se da tot mai aproape Si cersea copilareste; Al ei suflet se rapeste De inchide-a ei pleoape. Cu o mana il respinge, Dar se simte prinsa-n brate, De-o durere, de-o dulceata Pieptul, inima-i se strange. Ar striga... si nu se-ndura, Capu-i cade pe-a lui umar, Sarutari fara de numar El ii soarbe de pe gura; O desmearda s-o intreaba, Iar ea fata si-o ascunde, Si asa de-ncet raspunde Cu o voce dulce, slaba. Tot alaturi calaresc, Nu au grija nimanuia, Si de dragi unul altuia Ei din ochi se prapadesc; Se tot duc, se duc mereu, Trec din umbra, pier in vale, Iara cornul plin de jale Suna dulce, suna greu. Blandu-i sunet se imparte Peste vai imprastiet, Mai incet, tot mai incet, Mai departe... mai departe... Sus in brazii de pe dealuri Luna-n urma tine straja, Iar izvorul, prins de vraja, Rasarea sunand din valuri. POVESTEA TEIULUI. Publicata in "Convorbiri literare", XI, nr.12, 1 martie 1878, p. 454-455. Tiparita in volum in Poesii, 1883, p. 111-116, sub titlul Fat-Frumos din tei; Opere I. Poezii, p. 102-104; Opere II. Poezii, p. 16-39. Eminescu reia poezia Fat-Frumos din tei din 1876. Poezia se pastreaza in diferite mss: 2283, 81-84v, 2262, 92v, 2268, 13, 2306, 75-8, 63, 74. Raporteaza abuz de limbaj |
|
|
|