Info
x
Mihai eminescu
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 15 Ianuarie 2009, ora 10:02
Mihai Eminescu Doina De la Nistru pân' la Tissa Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin și pân' la mare Vin muscalii de-a călare, De la mare la Hotin Mereu calea ne-o ațin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Și străinul te tot paște De nu te mai poți cunoaște. Sus la munte, jos pe vale Și-au făcut dușmanii cale, Din Sătmar pân' în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui, Și-i străin în țara lui. De la Turnu-n Dorohoi Curg dușmanii în puhoi Și s-așează pe la noi; Și cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La ușa creștinului. Își dezbracă țara sânul, Codrul - frate cu românul - De secure se tot pleacă Și izvoarele îi seacă - Sărac în țară săracă! Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Și neamul nemernicia! Ștefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las' arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinților În sama părinților, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ți mântui neamul tău! Tu te-nalță din mormânt, Să te-aud din corn sunând Și Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îți vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toți dușmanii or să piară Din hotară în hotară - Îndrăgi-i-ar ciorile Și spânzurătorile! Eminescu La zidirea Soarelui, se stie, Cerul a muncit o vesnicie, Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, Ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de pasare maiastra, Domnul cel de nemurirea noastra-Eminescu. Suntem în cuvânt si-n toate, Floare de latinitate Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu drepate, De avem sau nu drepate, Eminescu sa ne judece. Mi-l fura, Doamne, adineauri Pe înaltul domn cu tot cu lauri. Ma uscam de dor, în piept cu plânsul, Nu stiam ca dor mi-era de dânsul, Nu stiam ca doina mi-o furara Cu stravechea si frumoasa Tara- Eminescu. Acum am si eu pe lume parte: Pot îmbratisa maiastra-ti carte, Stiu ca frate-mi esti si-mi esti parinte, Acum nimeni nu mapoate minte. Bine ai venit în casa noastra, Neamule, tu, floare mea albastra-Eminescu. Suntem în cuvânt si-n toate Floare de latinitate, Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu dreptate, De avem sau nu drepate, Eminescu sa ne judece! de Grigore Vieru |
|
necunoscut 1 mesaj Membru din: 1/01/1970 |
Postat pe: 16 Ianuarie 2009, ora 00:05
La Multi Ani in literatura noastra romaneasca, drag Eminescu!
Azi am ascultat fara sa vreau Itzi-Bitzi FM - un radio pentru copii pe 90.30 FM (sau 99.30??? nu mai stiu). Tema emisiunii a fost Eminescu si copiii trebuiau sa sune sa discute despre Fat-Frumos-din-lacrima si despre poezia Luceafarul (subiectul poeziei, povestea Catalinei si a Luceafarului). M-au uimit, stiau mai mult decat adultii despre subiect. Multi stiau strofe destul de multe, altii stiau subiectul, altii nu terminasera "cele 98 de strofe" dar spuneau pana unde au ajuns. Gazda emisiuniii, Zapa, incerca sa ii mai si incurce, dar nu a mers cu nici unul dintre copii :) Bravo copii, bravo invatatori, bravo parinti! In plus, inteligenta copiilor este de admirat si puritatea sufletului lor. Eminescu e viu in inimile tinerei generatii. Intrebare la radio I...B...-FM: "Ce ai facut deosebit astazi?". Raspuns (o fetita de 9 ani): "Nimic. A, ba da, am facut ceva deosebit: la scoala am serbat nasterea lui Eminescu". |
|
dagaio 1073 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 16 Ianuarie 2009, ora 01:18
Floare-albastră
- Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. În zadar râuri în soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile asire Și întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare - Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. - Hai în codrul cu verdeață, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreață. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Și sub trestia cea lină Vom ședea în foi de mure. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romaniță Voi cerca de mă iubești. Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie - Ș-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gât. Pe cărare-n bolți de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag? Înc-o gură - și dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuși este trist în lume! LA MULTI ANI, EMINESCU, IN INIMILE NOASTRE DE ROMANI CARE NE IUBIM TARA SI NEAMUL SI LIMBA!!!!!!!! ( pt. 15 ianuarie )  cititorilor
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 17 Ianuarie 2009, ora 13:51
K/EStatul Monarhic. Eminescu arata pe larg ideile sale asupra statului. Adâncind problemele istoriei neamurilor moderne, el ajunge la convingerea
ca statele în care principiul monarhic a fost în floare, au progresat si au ajuns cele mai puternice în Europa. "Popoarele,sunt producte ale naturii, nu ale inteligentei. La începutul desvoltarii, ele au nevoie de un centru spre care sa graviteze si sa se grupeze în jurul dinastiei ca albinele în jurul matcii lor. In ce priveste viata satala interna a popoarelor,aceasta- i numai o lupta între ideia statului si individualism. Individualismul exageratdistruge, cel inteligent e creator de armonie. Când individualismul se gândeste si lasa interesele colective, se ajunge la armonizarea intereselor individuale. Ideia statului e ideia armonizarii intereselor. Interesele comune creaza clase, parerile comune dau nastere la principii, pentru realizarea principiilor se formeaza partide. Statul nu trebue sa vada în clase indivizi deosebiti, ci un singur individ: natiunea. Clasele ca parti ale natiunii trebue sa ramâna egal de importante în fata statului a carui menire statornica e de a le aduce în armonie. Societatea exista prin exploatarea unei clase prin alta, dar la baza e o clasa care singur produce, si e singura care lucreaza de- a dreptul materiile prime. Statul trebue sa aiba grija de aceasta clasa de producatori, s-o fereasca de spoliatori, s-o cultive, sa vegheze la prosperitatea ei materiala si sa -si îndeplineasca astfel scopul lui moral. Având în vedere caracterul firesc al claselor sociale, viata sociala e un câmp deschimbari vesnice,e miscare, iar statul care- i regulatorul acestei vieti e stabilitate. Pentru ca armonizarea claselor sa fie cu putinta e nevoie de-o dinastie." Eminescu e pentru o dinastie în jurul careia sa se cristalizeze viata statului si care sa asigure armonizarea intereselor de clasa . "Istoria noastra a aratat ca atât timp cât în statul nostru a fost stabilitate a domnilor, noi am progresat; exemplu este epoca lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare în Moldova, a lui Mircea cel Mare în Muntenia. Când însa sub influenta dreptului public polon ne-am rasturnat mereu domnii, am decazut, trezindu- ne în pragul epocei contimporane desbinati si cu trupul tarii sfâsiat, în timp ce 'n jurul nostru state uriase au luat fiinta numai fiindca aveau o monarhie stabila ." Urmarind istoria tarilor noastre minate de individualism destructiv, de nestabilitate în domnie, de asuprire a claselor productive, Eminescu ajunge la concluzia ca pentru pastrarea nationalitaii, avem nevoie de- o organizare de stat care sa permita urmatoarele conditiuni: "a)Stabilitate prin monarhia ereditara , mai mult ori mai putin absoluta, b)Munca , adica excluderea parazitilor condeiului si silirea lor la munca productiva , c)Economie,adica cumpanire între foloasele aduse de cutare cheltuiala si sacrificiile facute pentru ea. Avem nevoie de aceasta organizatie, fiindca numai ea salveaza nationalitatea, adica principalul scop pe care trebue sa -l urmarim: Nu dreptul public, ci pastrarea nationalitii noastre e lucrul de capetenie pentru noi si-ar fi mai bine sa nu alegem deputati, decât sa se pearda natia româneasca ". In conceptia lui Eminescu asupra statului, ideia monarhica e punctul central. |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 17 Ianuarie 2009, ora 14:11
ELIADE:"EMINESCU e tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc" Print E-mail
Written by Admin Jan 15, 2009 at 04:03 AM Image Un Cuvant inainte si o Postfata mai putin cunoscute ale lui Mircea Eliade la o "editie de pribegie" a Poesiilor lui Mihai Eminescu Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s'a impus fulgerator neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s'a facut vreodata socoteala exemplatelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar, in mai putin de o jumatate de veac. poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, dela modestele tiparituripopulare pana la admirabilaeditie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar, asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai putin semnificativa, daca n'ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. II Ce inseamna, pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s'o reamintim inca o data. Tot ce s'a creiat dupa el, dela Niculaie Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetia geniului, cugetului sau macar a limbei eminesciene. Rareori un neam intreg s'a regasit intr'un poet cu atata spontanitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s'a regasit in opera lui Mihail Eminescu. Il iubim cu totii pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scrim de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa il recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi. El, si numai el, ne-a ajutat sa ne intelegem bataia inimei. El ne-a luminat inteles ul si bucuria nenorocului de a fi roman. III Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupti de pamant si de neam regasim in el tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariilor noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa. Intreg Universul nostru il avem in aceste zeci de pagini, pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc. Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949 Cuvant Inainte la Mihai Eminescu - Poesii - editie de pribegie ingrijita de Mircea Eliade Editura Criterion Publishing Eminescu La 15 Ianuarie s'au implinit o suta douazeci si cinci de ani de la nasterea lui Mihail Eminescu. Romanii din exil au comemorat acest eveniment dupa puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: in Argentina, in Statele Unite, in Franta, sau in Germania si Austria. Nu e deloc de mirare solidaritatea intregei emigratii romanesti in jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere si desertaciunilor legate de patimile noastre omenesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nici o catastrofa istorica: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravietuit tuturor naufragiilor si va supravietui chiar daca ultimul descendent al Greciei clasice va fi sters de pe suprafata pamantului. Lumea medievala a disparut demult din istorie, dar opera lui Dante continua sa nutreasca viata spirituala a milioane de cetitori, din toate colturile pamantului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atat de proaspete si tot atat de "adevarate" chiar cand istoria Angliei va fi uitata pana si de ultimii descendenti. Orice s'ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armata din lume si nici o politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor. |n dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau, se desluseste setea de nemurirea a comunitatii intregi. Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n'ar fi avut decat istoria sa, si n'ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil). Istoria este prin definitie devenire, transformare continua, in cele din urma desertaciune. Zadarnic incearca un rege sau un despot sa-si cladeasca Statul pentru eternitate. O forma istorica, chiar daca ar fi perfecta, este totdeauna precara: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de "eternitate" nu este ingaduita organismelor politice si sociale. Singura "eternitate" acceptata de istorie este aceea a creatiilor spirituale. Care, bine inteles, reflecteaza si specificul national al gintei creatorului si momentul istoric in care a vietuit acesta; le reflecteaza si, am spune, le proiecteaza in "eternitate". Patetica lupta a Heladei cu Persii este actuala pentru lumea moderna, pentru ca a cantat-o Eschil. Au mai fost si alte invazii, de o parte si de alta a Marii Egee, dar despre ele stim foarte putin, pentru ca n'a existat un Eschil care sa le scoata din istorie si sa le fixeze in "eternitate". Obscur, dar mai putin patetic, neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la "nemurire", mai ales prin creatia lui Mihail Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr'o zi, seca. Graul nostru poate fi facut sa creasca si aiurea. {i s'ar putea ca intr'o zi, nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere asemenea modificari, incat pozitia noastra de popor de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate acestea s'ar putea intampla. Un singur lucru nu se mai poate intampla: disparitia poemelor lui Eminescu. {i cat timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului romanesc a fost "proiectata in eternitate" prin versurile unui poet care a suferit toata viata de saracie, uneori chiar si de foame, si a murit, omorat de un nebun, intr'un ospiciu...Este o lectie de modestie pe care insasi istoria ne-o da, noua tuturor... Mircea Eliade 15 Ianuarie 1975 - Ziarul America - an 69, nr. 11 Detroit, Michigan |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 17 Ianuarie 2009, ora 14:20
Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine În astă lume a-l urma, Precum când soarele apune El și răsare undeva. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleași frunze cad. Naintea nopții noastre îmblă Crăiasa dulcii dimineți; Chiar moartea însăși e-o părere Și un visternic de vieți. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înțeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Și-nvârte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Și se cufunde în trecut, Tu ai ș-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mâne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi, Având cu toate astea-n față De-a purure ziua cea de azi. Priveliștile sclipitoare, Ce-n repezi șiruri se diștern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului etern. |
|
Fosta membra 9am.ro 763 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: Buzau |
Postat pe: 17 Ianuarie 2009, ora 14:38
"Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul", spunea Grigore Vieru în 1973, la prima sa vizită în România.
209.85.129.132/search?q=cache:QQVyAImm0asJ:poezii.t2i.info/grigo... PENTRU EA - Grigore Vieru Pentru ea la Putna clopot bate, Pentru ea mi-i teama de pacate, Pentru ea e bolta mai albastra Pentru limba, pentru limba noastra. Dumnezeu prima oara Cand a plans printre astre, El a plans peste Tara Cu lacrima limbii noastre! Pentru ea ninsori se cern din spatii, Pentru ea puternici sunt Carpatii, Pentru ea e calda vatra poamei Pentru limba, pentru limba mamei. Pentru ea noi varuim peretii, Pentru ea mai sunt raniti poetii, Pentru ea cresc florile visarii Pentru limba, pentru limba Tarii. Dumnezeu prima oara Cand a plans printre astre, El a plans peste Tara Cu lacrima limbii noastre! Dana PP.S. Poetul Grigore Vieru, în stare critică Dan Arsenie Vineri, 16 Ianuarie 2009 Scriitorul basarabean este internat în stare gravă la un spital din Chișinău, după ce mașina în care se afla a fost implicată, azi-noapte, într-un accident de circulație. Vieru este conectat la aparatele de respirație artificială și este tratat de specialiștii moldoveni. Directorul general al Spitalului de Urgență Chișinău, Grigore Ciobanu, a declarat pentru agenția Info-Prim Neo că starea poetului este critică. În urma accidentului de azi-noapte, Vieru a suferit traume grave la nivelul capului, toracelui și abdomenului. La volanul mașinii se afla vicedirectorul Ansamblului Joc, Gheorghe Munteanu. Acesta nu a fost internat. Cei doi se întorceau la Chișinău din sudul Republicii Moldova. Poetul de 73 de ani este cunoscut mai ales pentru volumele de versuri "Numele tău", "Aproape" și "Metafore albastre". Vieru a scris și numeroase cărți pentru copii. "Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul", spunea Grigore Vieru în 1973, la prima sa vizită în România. www.evz.ro/articole/detalii-articol/835951/Poetul-Grigore-Vieru-...
Insusirea este numita perseverenta cand este folosita pentru o cauza buna si incapatanare daca e pusa in slujba unei cauze rele. (Lawrence Sterne)
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 17 Ianuarie 2009, ora 15:55
De la: pasadro, la data 2009-01-17 14:38:09"Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul", spunea Grigore Vieru în 1973, la prima sa vizită în România. |
|
|
|
|
Fosta membra 9am.ro 763 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: Buzau |
Postat pe: 18 Ianuarie 2009, ora 09:41
Eminescu
GRIGORE VIERU La zidirea Soarelui, se stie, Cerul a muncit o vesnicie, Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, Ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de pasare maiastra, Domnul cel de nemurirea noastra-Eminescu. Suntem în cuvânt si-n toate, Floare de latinitate Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu drepate, De avem sau nu drepate, Eminescu sa ne judece. Mi-l fura, Doamne, adineauri Pe înaltul domn cu tot cu lauri. Ma uscam de dor, în piept cu plânsul, Nu stiam ca dor mi-era de dânsul, Nu stiam ca doina mi-o furara Cu stravechea si frumoasa Tara- Eminescu. Acum am si eu pe lume parte: Pot îmbratisa maiastra-ti carte, Stiu ca frate-mi esti si-mi esti parinte, Acum nimeni nu mapoate minte. Bine ai venit în casa noastra, Neamule, tu, floare mea albastra-Eminescu. Suntem în cuvânt si-n toate Floare de latinitate, Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu dreptate, De avem sau nu drepate, Eminescu sa ne judece! DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA !
Insusirea este numita perseverenta cand este folosita pentru o cauza buna si incapatanare daca e pusa in slujba unei cauze rele. (Lawrence Sterne)
|
|
Fosta membra 9am.ro 2192 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 18 Ianuarie 2009, ora 09:46
 tocmai ma uitam pe net la o poezie de a lui VieruMi-a placut f mult aceasta: DE CE- AI DAT, DOAMNE?! Lui Ozea Rusu Copiii lesina, nu-i bine, Si moarte picura din nori. Si chiar izvorului ii vine Un fel de greata uneori. Atatea vorbe si minciuni, Atatea seci promisiuni! De ce-ai dat, Doamne, grai la om, Iar nu la floare si la pom?! A prins a inalbi, Precum ninsorile, Si tineretea mea! Mai bine ar vorbi In lume florile, Iar omul ar tacea! E falsa mila ori e muta, Iar crucea de la piept e joc. In moarte tot mai multi se muta, Vazand ca-n viata nu au loc. Atatea vorbe si minciuni, Atatea seci promisiuni! De ce-ai dat, Doamne, grai la om, Iar nu la floare si la pom?! A prins a inalbi, Precum ninsorile, Si tineretea mea! Mai bine ar vorbi In lume florile, Iar omul ar tacea! Dumnezeul sa-l odihneasca in pace...ca prea a fost zbuciumat! |
|
Fosta membra 9am.ro 763 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: Buzau |
Postat pe: 18 Ianuarie 2009, ora 09:55
LINISTEA LACRIMII - Grigore Vieru
lui Eugen Simion Mi-am regasit Tara In lacrima, In linistea inimii tale Din care atat de luminos Rasare dimineata Poetilor! Aud in rasaritul rourat Cum striga Dorul dor Spre Basarabia, Spre suferinta ei, Eu insumi preschimbandu-ma In linistea, In rabdatoarea ei lacrima. Cuvântul MAMA - Grigore Vieru Pruncii îl zuruie. Bătrânii îl visează. Bolnavii îl șoptesc. Muții îl gândesc. Fricoșii îl strigă. Orfanii îl lacrimă. Răniții îl cheamă. Iar ceilalți îl uită. O, Mamă! O, Mamă! DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA ! Dana P
Insusirea este numita perseverenta cand este folosita pentru o cauza buna si incapatanare daca e pusa in slujba unei cauze rele. (Lawrence Sterne)
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 18 Ianuarie 2009, ora 10:57
Home » Actualitate » Cultură & media » Poetul Grigore Vieru a murit în această noapte Poetul Grigore Vieru a murit în această noapte Astazi, ora 08:37 Vot: * 66 15085 vizualizari, 61 comentarii, 24 voturi Taguri: accident, Chișinău, Grigore Vieru, Poetul Grigore Vieru a murit în această noapte DESTINATAR: Nume: Email: EXPEDITOR: Nume: Email: Poetul a murit în această noapte la Spitalul Municipal de Urgență din Chișinău unde era internat. Potrivit medicilor de la Chișinău decesul a survenit la ora 01:30. Poetul a fost implicat într-un grav accident rutier în urmă cu două zile. Astăzi, la Chișinău urma să plece o echipă de medici români printre care și profesorul Dan Tulbure de la Institutul clinic Fundeni realitatea.net |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 18 Ianuarie 2009, ora 14:04
Eminescu
La zidirea Soarelui, se știe, Cerul a muncit o veșnicie, Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, Ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu. Suntem în cuvânt și-n toate, Floare de latinitate Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu drepate, De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece. Mi-l fură, Doamne, adineauri Pe înaltul domn cu tot cu lauri. Mă uscam de dor, în piept cu plânsul, Nu știam că dor mi-era de dânsul, Nu știam că doina mi-o furară Cu străvechea și frumoasa Țară- Eminescu. Acum am și eu pe lume parte: Pot îmbrățișa măiastra-ți carte, Știu că frate-mi ești și-mi ești părinte, Acum nimeni nu măpoate minte. Bine ai venit în casa noastră, Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu. Suntem în cuvânt și-n toate Floare de latinitate, Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu dreptate, De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece! Formular -Numele și prenumele? -Eu. -Anul de naștere? -Cel mai tânăr an când se iubeau părinții mei. -Originea? -As și semăn Dealul acela din prelungirea codrilor. Știu toate doinele. -Profesiunea? -Ostenesc în ocna cuvintelor. -Părinții? -Am numai mamă. -Numele mamei? -Mama. -Ocupația ei? -Așteaptă. -Ai fost supus Judecății vreodată? -Am stat niște ani închis În sine. -Rubedenii peste hotare ai? -Da. Pe tata. Îngropat. În pământ străin. Anul 1945. Ascultă Bre muscale, am ostenit Să te-ascult necontenit, Să te-ascult neîncetat Că m-ai fost eliberat; Că m-ai ajutat isteț Să trăiesc un timp măreț, Că mă-mbraci, că m-ai născut, Iar eu mă uit peste Prut. Dar ce fel de ajutor Când mai sunt măturător Al străzii pe care stai Plină zilnic de-ntâi Mai?! Și ce fel de falnic timp Când muncesc ca robu-n câmp, Când ficatul mi-i distrus De otrăvuri ce-ai adus, Când ne mor copiii-n leagăn, Iar tu cânți pe sub mesteacăn Și te bați cu pumnu-n piept C-ai luptat și ai un drept... Nu zic nu: ai ars în foc, Dar eu ce: jucam sau joc?! Nu zic nu: te-ai și bătut, Dar noi ceilalți ce-am făcut: Bielarusul și armeanul, Românul și-americanul, Letonul și polonezul Și tadjicul și englezul... Bre muscale, ia fii bun, Ascultă și eu ce-ți spun: Fără ceilalți, negreșit, Azi nemțește-ai fi grăit Și cerșeai chirilița, Limba, cântul, școala ta, Hramul tău și propriul pom... Bre muscale, fii, bre, om! Ca prima oară Merg pe pământ Și sun ca vioara. Toate îmi par că sânt Prima oară. Ca un copil Aștept dimineața, Până la lacrimi Mi-e dragă viața. Orice splendoare Mă doare, Mă doare-această floare Și frumusețea ta, Și frumusețea ta! Și-această zi Ce mâine nu va mai fi, Nu va mai fi! Înfiorat spun mamă și tată De parcă îmi văd părinții Prima dată. Ca un copil Aștept dimineața, Până la lacrimi Mi-e dragă viața. Când mă cuprinzi Tremur, ah, toată, De parcă-aș iubi, iubi Prima dată. Ca un copil Aștept dimineața, Până la lacrimi Mi-e dragă viața Auzi-ne Mariei și lui Marcel Dinu Doamne sfinte, auzi-ne, Cum ți-auzi albinele! Doamne sfinte, vezi-ne Cum îți vezi livezile! Că pe meri sunt numai flori, Iar pe noi numai sudori! Doamne sfinte, plânge-ne! Nu-ți suntem noi sângele?! Plânge-ne, îndură-te! Nu-ți suntem noi rudele?! Noii huzuresc ciocoi Noi flămânzi și triști, și goi! Doamne bun, desprinde-ne De pârjol și grindine! Culcă-ne, așează-ne Pruncuții în leagăne! Că mulți dintre dânșii mor În pântecul maicilor! Nu mai vie stelele Roșii! Cu smintelele Ce vestiră cețile Și pustietățile! Să răsară numai stea Zidită de mâna ta! Doamne drept, adună-ne Lângă Prut și Dunăre! Înalță-ne zilele Lângă Tine ține-le! Că suntem copiii Tăi Poate nu chiar cei mai răi! Doamne sfinte, mută-ne În bărbate tunete, Să gonim tristețile, Toate strâmbătățile! Frați alăturea de frați Ca și brazii în Carpați! Cuvântul mama Pruncii îl zuruie. Bătrânii îl visează. Bolnavii îl șoptesc. Muții îl gândesc. Fricoșii îl strigă. Orfanii îl lacrimă. Răniții îl cheamă. Iar ceilalți îl uită. O, Mamă! O, Mamă ! In limba ta In aceeasi limba Toata lumea plange, In aceeasi limba Rade un pamant. Ci doar in limba ta Durerea poti s-o mangai, Iar bucuria S-o preschimbi in cant. In limba ta Ti-e dor de mama, Si vinul e mai vin, Si pranzul e mai pranz. Si doar in limba ta Poti rade singur, Si doar in limba ta Te poti opri din plans. Iar cand nu poti Nici plange si nici rade, Cand nu poti mangaia Si nici canta, Cu-al tau pamant, Cu cerul tau in fata, Tu taci atuncea Tot in limba ta REAPRINDETI CANDELA Reaprindeți candela-n răscruce Lângă busuiocul cel mereu Degerat la mâni si la picioare Se întoarce-acasă Dumnezeu. Doamne,Cel din slăvi creștine Ce păcate oare-ai săvârșit Că te-au dus acolo si pe Tine In Siberii fără de sfârșit ?! Refren: Toate le ierti, Doamne de sus, Cu blândețe măreață Chiar și pe cei care te-au dus In Siberii de gheață Ninge frigul și pustiul plouă Degerată-mi este inima Doamne,bine nu ne-a fost nici nouă Fără sfatul și lumina Ta Doamne, intră și-n a mea chilie Si-amândoi, răniți și înghețați Să ne încălzim cu bucurie Unul lângă altul ca doi frați. Refren. Toate le ierti, Doamne de sus, Cu blândețe măreață Chiar și pe cei care te-au dus In Siberii de gheață România este o țară plină de câmpii, munți, ape, cântece, istorie și granițe. * Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață. * Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă. * Nici copilul nu plânge când de pâine se frige. * S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române. * Cât caracter, atâta țară. * Singurul lucru pe care nu-l poate face românul este s-o pârască pe Moartea Vieții. * Românul dezmiardă și drăgălășește până și pe diavol - l-a numit Michiduță - crezând că astfel îl păcălește și-l îmbunează. Pe dracu! * Poți iubi până la Dumnezeu, dar este cu neputință să și gândești până la El. * Românul e rușinos, dar uneori poate lua de cumătru și pe Dumnezeu. * Eu n-am trecut Prutul - l-am sărit. * Chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, oricum, nu omul a creat Universul. * Românul își cheltuiește viața dovedindu-și dreptatea. * Nu m-ar cuprinde mirarea dacă două morminte române s-ar certa într-o zi între ele, mira-m-aș dacă s-ar împăca. * Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o învețe ușor și rusul. * Durerea nu este un stil artistic. * Românul nici pe al său pământ nu a umblat destul, nu că să calce moșia altora. * Degeaba a venit libertatea dacă frații nu se cunosc între ei. * Mi-ar fi rușine să întreb pe maică-mea dacă-i româncă sau nu. 13 strofe despre mankurți Ei ne hăcuiră graiul Și doina, și harta! Ei, care astăzi vânează Literatura și Arta! Ei datina o spurcară Barbar și sinistru! Ei, care astăzi adulmecă Revista Nistru! Ei gâtuiră prădalnici Biserici frumoase! Ei ne răstigniră pe crucea Lui 46! Ei ne-au mânat spre Siberii Cu pistolul din urmă! Ei ne-au scos din ogradă Văcuța și turmă! Ei au dus omul la ocnă Pentru trei ciocălăie! Ei ne remodelează ființa Pe diferite ilăie! Ei pe dealuri lăsară Să năvălească tutunul Ca frițul cel fără de milă Cu tancul și tunul! Ei marchează locul Unde-n țărâna mănoasă Se va crăci uzina Ca la dânsa acasă! Ei otrăvesc pământul Și izvorul, ah, bietul. Ei sunt gata să tragă În cei care-și cer alfabetul! Ei lingușesc străinul Cu struguri și glume! Ei spun: zdrasti Propriei mume! Ei spun că Ștefan cel Mare Armonia urbană o strică. Ei ne-au mințit la școală Că nu avurăm nimică! Ei se urcară pe ghebul Numelor noastre strâmbate Să ne anunțe că-n poartă Viitorul cel mare bate! Ei printre mormintele noastre Cu medalia-n dinți, cu folosul, Aleargă în cuști fericiți Ca javra cu osul! Ei prin lacrimă graniți Trag și-n două o taie! Ei, înnodații nerușinării! Huideo, potaie! GRIGORE VIERU |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 20 Ianuarie 2009, ora 21:43
Preot și filozof
de Mihai Eminescu Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți, Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți... Și nouă vânătoarea de aur și mărire Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire. Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere În suflet naște scârbă și inimei durere. Și noi simțim că suntem copii nimicniciei, Nefericiri zvârlite în brazdele veciei... Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne, Tăiat fiind de nava durerilor eterne; Ca unde trecătoare a mării cei albastre, Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre. Și noi avem o lege deși nu Dumnezeu Simțim că Universu-l purtăm și prea ni-i greu: Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat, Ce seminția Cain în lume-o a creat. De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înțeles, Că-n noi este credință, ce-n alții e eres. Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină Când oardele barbare duc moarte și ruină. În van cu mâni uscate se roagă, țiind strana, Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana. Degeaba lângă patu-i alături stă sicriul Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul. Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte Că țări întregi schimbat-au în întinsori deșerte? Și eretic e-acela ce rasa v-o sărută Când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută? În van cercați a-i drege căci răi rămân de-a valma Și trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma, Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară Demonul lumii-aceștei comedia-i bizară. Nu ne mustrați! Noi suntem de cei cu-auzul fin Și pricepurăm șoapta misterului divin. Urmați în calea voastră mulțimii de absurzi Și compuneți simfonii și imnuri pentru surzi, Ascuteți adevărul în idoli, pietre, lemn, Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn Al oamenilor zilei sublimul adevăr Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer. O, adevăr sublime... de Mihai Eminescu O, adevăr sublime o, tinichea și paie! O, poezie mândră o, buiguit nerod! Istorie spirată minciună și bătaie, Amor ceresc și dulce a mùcoșilor plod. O, om, oglind-a lumei cu capul șui și sec, Cu creierul ca ceața, cu coaste de berbec, Stăpân pe-a ta gândire cum ești p-instinct stăpân Se vede când femeia golește al ei sân. Când poala și-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne, Tu nu surâzi cu râsul cel lacom și murdar, Tu nu ești ca un taur și nu ești ca un câne, Ce umil dă din coadă cățelei lui cu har. Nu ești gelos ferit-a... cucoșii doar și vierii Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel. Tu nu ai patimi scumpe și lacrima muierii Nu mișcă al tău suflet, nu-ntunecă defel. Ești bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale. Tu îi iubești atâta încât îi strângi de gât... Și-i faci s-admire geniul sunarea unei oale Și limba ta de flacări și plină de urât. Istoria omenirei cu regi de poezie, Cu regii de războaie e ca și un poem; Dar totuși rog divina ca depărcior rămâie De corpul meu nevrednic nu-mi vine la cherem. Cugetători ai lumei! o, împuțiți eterul Cu sisteme înalte, puneți-l în săltar. O ladă este lumea cu vechi buclucuri ceriul De stele și comedii vă este un hămbar. Preoți cu crucea-n frunte, visternici de mistere, Voi sunteți sarea lumei, formați inima ei. E rău numai că ziua stați pe mâncat și bere Și sara pe minciune și noaptea pe femei. O, drăngăniți pe gânduri voi, muzici; voi, sculptor, Îmi pipăiți cu mâna un corp tremurător; Și, voi, artiști dramatici, strâmbați-vă la lună, Pictori, eternitatea v-așteaptă c-o cunună. Tu, timp, nu poți cununa în degete s-o sfermi, Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi. O, regi, ce puși pe tronuri de Dumnezeu sunteți, Să plătiți balerine și țiitori s-aveți, O, diplomați cu graiul politicos și sec, Lumea cea pingelită o duceți de urechi. Îmi place axiomul cel tacit, ființi spurcate: Popoarele există spre a fi înșelate E împărțită omenirea... de Mihai Eminescu E împărțită omenirea În cei ce vor și cei ce știu. În cei dentâi trăiește firea, Ceilalți o cumpănesc ș-o scriu. Când unii țese haina vremei, Ceilalți a vremii coji adun: Viață unii dau problemei, Ceilalți gândirei o supun. Dar pace este între dânșii: Ce unii fac iau alți-aminte. Căci până azi domnește-ntr-înșii A cărții tale graiuri sfinte. N-a intrat viermele-ndoielii, Copil e ochiul lor când vede, Căința văd urmând greșelii, Căci omul tot în tine crede. Al răului geniu arate-mi Un om din viță pământească, Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi Naintea ta să-ndreptățească; Căci buni și răi trăiesc în tine, Cuvântul tău e calea lor De-a lor abateri li-i rușine, Căci tu ești ținta tuturor. Virtutea nu mai e un merit, Căci merit nu-i când nu e luptă. Asupra ta ei nu se-ntărât Cu viața-n joc, cu mintea ruptă; Mânând cu anii colbul școlii, Ei cred făr-a fi înțeles, Din cărți străvechi roase de molii Își împlu mintea cu eres. Ei nu pătrund a ta mărire Minune-i pentru dânșii tot. Necercetând nimic în fire, Nimic nu știu, nimic nu pot; Căci nu-i supusă lămuririi Gândirea-n capul înțelept La toate farmecele firii Se bat cu mânile pe piept. Urmând a cărților străveche Statornic, nemișcat învăț, E surdă azi a lor ureche Privindu-ți firea cu dispreț; Legată-n lanț e a lor minte Și rodul minții e sălbatec, Se plac în mistice cuvinte Și-esplică totul enigmatic |
|
necunoscut 1 mesaj Membru din: 1/01/1970 |
Postat pe: 21 Ianuarie 2009, ora 22:43
Rugaciune
a lui Mihai Eminescu Craiasa alegandu-te Ingenunchem rugandu-te, Inalta-ne, ne mantuie Din valul ce ne bantuie; Fii scut de intarire Si zid de mantuire, Privirea-ti adorata Asupra-ne coboara, O, Maica prea curata Si pururea Fecioara, Marie! Noi, ce din mila Sfantului Umbra facem pamantului, Rugamu-ne-ndurarilor, Luceafarului marilor; Asculta-a noastre plangeri, Regina peste ingeri, Din neguri te arata, Lumina dulce clara, O, Maica prea curata Si pururea Fecioara, Marie! |
|
Fosta membra 9am.ro 293 mesaje Membru din: 13/01/2009 |
Postat pe: 27 Ianuarie 2009, ora 21:30
MAI MYTCOR, CE TARE E INTERNETUL TAU MAI.....
CINSTE LUI EMINESCU!!!!!! |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 28 Ianuarie 2009, ora 11:48
Din străinătate
de Mihai Eminescu Cînd tot se-nveselește, cînd toți aci se-ncîntă, Cînd toți își au plăcerea și zile fără nori, Un suflet numai plînge, în doru-i se avîntă L-a patriei dulci plaiuri, la cîmpii-i rîzători. Și inima aceea, ce geme de durere, Și sufletul acela, ce cîntă amorțit, E inima mea tristă, ce n-are mîngîiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. Aș vrea să văd acuma natala mea vîlcioară Scăldată în cristalul pîrăului de-argint, Să văd ce eu atîta iubeam odinioară A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniștiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice șoptiri. Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzîndu-și a sa frunte în negură și nori. Să mai privese o dată cîmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut. Melodica șoptire a rîului, ce geme, Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, Cîntarea în cadență a frunzelor, ce freme, Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor. Da! Da! Aș fi ferice de-aș fi încă o dată În patria-mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată Visările juniei, visări de-un ideal. Chiar moartea, ce răspînde teroare-n omenire, Prin vinele vibrînde ghețoasele-i fiori, Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire, În visuri fericite m-ar duce către nori. |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 28 Ianuarie 2009, ora 17:55
Prin nopți tăcute
de Mihai Eminescu Prin nopți tăcute, Prin lunce mute, Prin vântul iute, Aud un glas; Din nor ce trece, Din luna rece Din visuri sece, Mă scutur treaz.. Lumea senină, Luna cea plină Și marea lină Icoană-i sunt; Ochiu-mi o cată În lumea lată, Cu mintea beată Eu plâng și cânt |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 6 Februarie 2009, ora 03:08
Sarmis
de Mihai Eminescu Mijește orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Iși limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă. Deodată luna-ncepe din ape să răsaie Și pân- la mal durează o cale de văpaie. Pe-o repede-nmiire de unde o așterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește. Cresc valurile mării și țărmul negru crește Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg. Tăind în două apa, ea poartă o păreche: Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche, Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână, Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. ,, De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi, Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi. Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci, Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind Și fața ta spre umăr în laturi întorcând, Știind că nimeni nu e în lume să te vadă, Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă. În orbitele-adânce frumoșii ochi ce-ncântă, Pierduți în visuri mândre, priveam fără de țintă. Și tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău, Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu... Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc, Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc... De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale Au deșteptat în taină glasul gândirii tale?... Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești. Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești! Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul, Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extasul, Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu, Tu, gingașă mireasă a sufletului meu... De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert, Urmând cu-a mele brațe o umbră în deșert... Pân- ce-n sfârșit ajuns-am să mângâi chipul sfânt Al celei mai frumoase femei de pre pământ. Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieși, O, fragedă ființă ca floarea de cireș! Cum s-a putut ca-n lume așa minuni să steie, Căci tu ești prea mult înger și prea puțin femeie! Și fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez. Tu ești? Tu ești aievea? Sau poate că visez... Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept". Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu frunza lată, cu flori pân-în pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. Ea cade în genunche sub florile ce plouă. Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amândouă, Lăsând pe spate capul...,,Copile! n-o să mântui? Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i ... Și cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă! Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă, Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri, De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri. Și ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i, Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui! O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi, De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi... Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace Și codri aiurează, izvoarele-i albastre Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre. Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni, Cât ai putea departe lopețile să lepezi, Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi. Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii, Chiar de murim, ajungem limanul fericirii." Ea mânile-amândouă le pune pe-al lui creștet... Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. Din codri singurateci un corn părea că sună Sălbatecele turme la țărmuri se adună. Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii, Iar caii albi ai mării și zimbrii zânei Dochii Întind spre apă gâtul, la cer înalță ochii |
|
alice_corina 186 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 6 Februarie 2009, ora 12:09
mytcor ... nota 10 la +infinit pentru initiativa ...
"Nimic nu este ceea ce pare a fi!"
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 7 Februarie 2009, ora 02:35
Preot și filozof
de Mihai Eminescu Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți, Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți... Și nouă vânătoarea de aur și mărire Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire. Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere În suflet naște scârbă și inimei durere. Și noi simțim că suntem copii nimicniciei, Nefericiri zvârlite în brazdele veciei... Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne, Tăiat fiind de nava durerilor eterne; Ca unde trecătoare a mării cei albastre, Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre. Și noi avem o lege deși nu Dumnezeu Simțim că Universu-l purtăm și prea ni-i greu: Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat, Ce seminția Cain în lume-o a creat. De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înțeles, Că-n noi este credință, ce-n alții e eres. Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină Când oardele barbare duc moarte și ruină. În van cu mâni uscate se roagă, țiind strana, Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana. Degeaba lângă patu-i alături stă sicriul Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul. Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte Că țări întregi schimbat-au în întinsori deșerte? Și eretic e-acela ce rasa v-o sărută Când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută? În van cercați a-i drege căci răi rămân de-a valma Și trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma, Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară Demonul lumii-aceștei comedia-i bizară. Nu ne mustrați! Noi suntem de cei cu-auzul fin Și pricepurăm șoapta misterului divin. Urmați în calea voastră mulțimii de absurzi Și compuneți simfonii și imnuri pentru surzi, Ascuteți adevărul în idoli, pietre, lemn, Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn Al oamenilor zilei sublimul adevăr Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer. |
|
Dorulet 7896 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 7 Februarie 2009, ora 02:47
Criticilor mei
Mihai Eminescu Multe flori sunt, dar puține Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte. E ușor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, Înșirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ți frământă Doruri vii și patimi multe, Ș-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca și flori în poarta vieții Bat la porțile gândirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veștmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ți viață, Unde ai judecătorii, Ne'ndurații ochi de gheață? Ah! atuncea ți se pare Că pe cap îți cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flori deșerte, Care roade n-ați adus - E ușor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus.
Când toată lumea gândește la fel înseamnă că nimeni nu gândește.
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 11 Februarie 2009, ora 22:24
Femeia?... măr de certă
de Mihai Eminescu Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă, Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă, Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă, Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă, A visurilor proprii eternă jucărie? Un vis tu ești în minte-i și astăzi te mângâie, Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buză Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză, Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știe Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie. Comediantă veche ca lumea comedie Ea joacă azi juca-va de astăzi ani o mie, Cu-aeeași mască mândră, netedă, mișcătoare Și cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare. Și astă nerozie, cruzime întrupată, În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura? Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura, Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare, Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare, Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâta Plăcere pare-a duce în inima-amărâta, Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci Sau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci, Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi Și redevii un Sizif sacrifici pentru viermi: Să le compui în lume o haină-n generații Sacrifici și mândrie, și minte, ș-aspirații. O, moarte, dulce-amică sub mantia ta largă Acoperi fericiții și magica ta vargă Atinge câte-o frunte de om, ce te dorește: Îl face ca titanii, de tot desprețuiește, Desprețuiește lumea, pe sine și-n sfârșit Desprețuie gândirea că e desprețuit. Privește astă viață ca pas spre mântuire, Ocazie durerei, o lungă adormire În inimi spăimântate un chin și o povară, Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară. A vieții comedie mișcată e de aur Când scena astei viețe e-al mântuirei faur. Ironică e ziua ce vesel te privește Pe când în fire-o ființă pe alta prigonește, Ironică-i mișcarea a florilor în vânt Când sug cu rădăcina viața din pământ; Ironic e pământul visternic de viețe Când sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe, Cari ieșind odată l-a soarelui lumină, Cu capul se salută, se sug cu rădăcină. O luptă e viața și toată firea-i luptă, Milioane de ființe cu ziua întreruptă Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire, Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire. În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt: Plodirea este rodul femeii pe pământ. Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine, Dorința de plodire o samănă în tine. Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna? De-ți face-o, de nu-ți face-o... tot una e, tot una. De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul Vieței viitoare... și fie-un par de gard, Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard. O, moarte! nu aceea ce-omori spre-a naște iară. Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară Ci moartea cea eternă în care toate-s una, În care tot s-afundă, și soarele și luna, Tu, care ești enigma obscurei conștiinți, Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți, Tu, stingere! Tu, haos tu, lipsă de viață, Tu, ce pân- și la geniu spui numai ce-i în cărți; O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme, Îngheți nervul vieții din fugătoarea vreme, Când alții cu-a lor gânduri mereu în lume sapă, Istorie e viața ce scrisă e pe apă ; Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric, Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric Al lumei sclipitoare pe tine, gând de noapte, Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte. Nimic nu e în șoapta-i știi tu ce ea șoptește? Ea nu mă vrea pe mine pe tine te urăște Când îmi zâmbește mie, ea-atunci s-a pus la pândă: Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbândă, Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta Că tu ești inamicu-i și că eu sunt unealta. Unealtă chinuită! unealtă de ocară, Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară, Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul Folos mi-aduce mie.. |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 11 Februarie 2009, ora 23:02
La moartea lui Neamțu
de Mihai Eminescu Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare, Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt, Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ. Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine! Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat! Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine? Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat? Ș-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum, Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă esistă) printre nori își face drum. Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină? Că-i o sarcină viața? Că-i martiriu să trăiești? Ai știut tu cum că moartea e un caos de lumină, Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești? De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă, Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus. Pe când nouă-ncă viața e o cifră nențeleasă Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus. În zădar ne batem capul, triste firi vizionare, Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris. Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare, Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare Și gândirile-s fantome, și viața este vis. |
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 13 Februarie 2009, ora 18:39
# "Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat."
# Copiii români sunt încărcați cu materii atât de multe și atât de diverse, încât nici profesorii, nici școlarii nu se pot orienta în capetele lor. Acești copii nu învață nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu și judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila și scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate școalele la noi. Vezi tineri care au învățat latinește, grecește, istoria universală, logică și psihologie, științe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul și cu toate astea, nu știu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit școala au uitat tot., MIHAI EMINESCU |
|
Fosta membra 9am.ro 763 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: Buzau |
Postat pe: 14 Februarie 2009, ora 10:07
De la: mytcor, la data 2009-02-13 18:39:01# "Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat." "TOATE-S VECHI SI NOUA TOATE: VREME TRECE, VREME VINE." Dana PP.S. GLOSSA - MIHAI EMINESCU (1883, decembrie) Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, In auz ne suna multe, Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte?... Tu asaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Când cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limba Recea cumpana-a gândirii Inspre clipa ce se schimba Purtând masca fericirii, Ce din moartea ei se naste Si o clipa tine poate; Pentru cine o cunoaste Toate-s vechi si noua toate. Privitor ca la teatru Tu în lume sa te-nchipui: Joace unul si pe patru, Totusi tu ghici-vei chipu-i, Si de plânge, de se cearta, Tu în colt petreci în tine Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine. Viitorul si trecutul Sunt a filei doua fete, Vede-n capat începutul Cine stie sa le-nvete; Tot ce-a fost ori o sa fie In prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zadarnicie Te întreaba si socoate. Caci acelorasi mijloace Se supun câte exista, Si de mii de ani încoace Lumea-i vesela si trista; Alte masti, aceeasi piesa, Alte guri, aceeasi gama, Amagit atât de-adese Nu spera si nu ai teama. Nu spera când vezi miseii La izbânda facând punte, Te-or întrece nataraii, De ai fi cu stea în frunte; Teama n-ai, cata-vor iarasi Intre dânsii sa se plece, Nu te prinde lor tovaras: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirena, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca sa schimbe-actorii-n scena, Te momeste în vârteje; Tu pe-alaturi te strecoara, Nu baga nici chiar de seama, Din cararea ta afara De te-ndeamna, de te cheama. De te-ating, sa feri în laturi, De hulesc, sa taci din gura; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Daca stii a lor masura; Zica toti ce vor sa zica, Treaca-n lume cine-o trece; Ca sa nu-ndragesti nimica, Tu ramâi la toate rece. Tu ramâi la toate rece, De te-ndeamna, de te cheama: Ce e val, ca valul trece, Nu spera si nu ai teama; Te întreaba si socoate Ce e rau si ce e bine; Toate-s vechi si noua toate: Vreme trece, vreme vine.
Insusirea este numita perseverenta cand este folosita pentru o cauza buna si incapatanare daca e pusa in slujba unei cauze rele. (Lawrence Sterne)
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 14 Februarie 2009, ora 12:21
La Bucovina
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, Geniu-ți romantic, munții în lumină, Văile în flori, Rîuri resăltînde printre stînce nante, Apele lucinde-n dalbe diamante Peste cîmpii-n zori. Ale sorții mele plîngeri și surîse, Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise Tainic și ușor, Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte, Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte Îmi șoptesc de dor. Numai lîngă sînu-ți geniile rele, Care îmi descîntă firul vieții mele, Parcă dormita; Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume, Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume Și de steaua mea. Cînd pe bolta brună tremură Selene, Cu un pas melodic, cu un pas alene Lin în calea sa, Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare, Cînt din Valhala. Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace, Inima îmi bate, bate, și nu tace, Tremură ușor, În fantazii mîndre ea își face cale, Peste munți cu codri, peste deal și vale Mînă al ei dor. Mînă doru-i tainic colo, înspre tine, Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline, Inima mi-e grea; Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine, Bucovina mea! Mihai Eminescu |
|
razvankyokushin 288 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: Sibiu |
Postat pe: 14 Februarie 2009, ora 13:36
Noaptea 'n Doma întristata, prin lumini îngalbenite
A facliilor de ceara, care ard lânga altare - Pe când bolta 'n fundul Domei sta întunecoasa, mare Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite, În biserica pustie, lânga arcul în parete Genunchiata sta pe trepte o copila, ca un înger, Pe-a altarului icoana in de raze rosii frângeri Palida si mohorâta maica Domnului se vede. O faclie e infipta într-un stâlp de piatra sura, Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind, S-a copilei rugaciune tainic un soptit murmura. Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurita, Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza, Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza, Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita. Si barbia lui s-apasa pe al pietrei umar rece, Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb; Abia candela cea trista cu reflectul ei ros-alb Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece. Ea un înger, ce se roaga - El un demon, ce viseaza; Ea o inima de aur - El un suflet aposat; El în umbra lui fatala sta-ndaratnic razimat - La picioarele Madonei trista, sfânta Ea vegheaza. Pe un mur înalt si rece de o marmura curata Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina, Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina - Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenunchiata. Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire, Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara, Val - o negura diafanta mestecata-n stele, clara E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire - Ce-ti lipseste sa fii înger? aripi lungi si constelate? Dar ce vad? Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde, Doua aripe de umbra catra ceruri ridicate. O nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de paza, Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana, Peste viata-i inocenta viata lui cea sfânta plana, Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuchiaza. Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este, Însa aripele-i albe lume-a le vedea nu poate; Muri sfinti de-a omenirii rugaciuni îndelungate Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste. Te iubesc! Era sa strige demonul în a lui noapte, Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie; Nu spre-amor - spre-nchinaciune el genunchi-si încovoaie Si asculta, dus din lume, a ei dulci si timizi soapte. .............................................................................. Ea? -- O fiica e de rege blonda-n diadem de stele, Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie, -- El - rascoala în popoare a distrugerii scânteie Si în inimi pustiite seamana gândiri rebele. Desparititi de-a vietii valuri, între el si între dânsa - Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor; Uneori - desi arate - se-ntâlnesc si ochii lor Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa. Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi, Cu adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi, Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros - Se iubesc - si ce departe sunt deodata amândoi! A venit un rege palid, si coroana sa antica, Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus, Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta mica. Dar nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise, Muta inima-i în pieptu-i, mâna ei trase-ndarat. În a sufletului taina ea iubea. Clar si încet Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise. Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete. Ce puternic e! gândi ea cu-amoroasa dulce spaima, El prezentul ei rascoala cu-a gândirilor lui faima Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete. El ades suit pe-o piatra cu turbare se 'nfasoara În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita, Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita, Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara. .................................................................... Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire, Sfârâind în aer bolnav - nimeni nu-i stie de stire, Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie. Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, Contra legilor ce-s scrise, contra odihnii-mbracate Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s îndreptate Contra inimei murinde -- sufletul vor sa-i sugrume! A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea Ce-i ascunsa-n aste vorbe? -- Sa te simti neliber, mic, Sa vezi marele-aspiratii ca-s reduse la nimic, Ca domnesc în lume rele, caror nu te poti opune, C-opunându-te la ele tu viata-ti risipesti - Si când mori, sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar: O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar Mai crud, nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti. Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa: Cum a intrat el in viata! Cat amor de drept si bine, Câta sincera fratie adusese el cu sine! Si rasplata? -- Amarârea, care sufletu-i apasa. Dar prin negurile negre, care ochii ai acopar, Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger, Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri Ea-i saruta; de pe dânsii negurile se descopar - Este Ea - Cu-o multumire adânca, ne mai simtita, El în ochii ei se uita. Mândra-i de înduiosere, Ceasul ultim a împaca toata viata-i de durere. Ah! sopteste el pe moarte, cine esti ghicesc, iubita. Am voit viata-ntreaga sa pot rascula poporul Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis - El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis Pe un înger, sa ma-mpace, si-mpacarea - e amorul. Pun pariu ca ati recunoscut "inger si demon". e una din poeziile mele preferate. eram un pusti de cartier... pe la 15 ani... cu fitze de cartier in scoala si tricouri XXL pe 55 de kilograme... cu blugi ce "ii tineam in sula"... cum zicea bunica... sau..."curgeau pe mine"... era perioada cand am facut multe nopti albe si simteam ca lumea e a mea... l`am cunoscut pe Eminescu prin aceasta fetiscana minunata (prima iubire... stiti voi). L-am cunoscut cu adevarat... nu asa... ca la scoala. Ca de poeziile lui am auzit si eu... ca invatatoarea din clasele 1-4 era nationalista... din sat cu mama... Eminovici era la ordinea zilei...! Luceafarul i l-am zis de la prima la ultima strofa pt un 10. Insa acum... dupa o vreme .. l-am cunoscut cu inima. l-am simtit si i-am simtit poeziile.Tot in vremea aia am impns prima oara hartia cu varful creionului... in incercarea mea de a scoate "demonul" din mine...! desi daca citesc acum poeziile ce le-am scris imi suna mai mult a manele... eram fericit ca am gasit un mod de a ma descarca. Dupa cateva luni faceam furori... cu poeziile mele prin ziarele la pagina culturala... piesele de teatru ce le jucam cu echipa noastra de amatori. copilarie copilarie... te-ai dus si nu ai lasat in spate decat o amintire...! era frumos...! si asa trebuie sa fie si acum... sa nu ne pierdem copilaria din noi. va iubesc...! :) |
|
Dorulet 7896 mesaje Membru din: 30/11/-0001 Oras: ALTA LOCALITATE |
Postat pe: 16 Februarie 2009, ora 11:57
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anuntat ca a omologat, sambata, "Luceafarul" lui Mihai Eminescu drept cel mai lung poem de dragoste, cu 98 de strofe.
Pe site-ul oficial al World Records Academy, se scrie ca poezia lui Eminescu "poate fi descrisa simplu (ca pentru generatia You Tube de astazi) ca o combinatie intre , datorita caracterului romantic, , pentru elementele de science fiction, si ". In baza acestor argumente, cei de la World Records Academy spun despre "Luceafarul" ca poate fi considerat atat un poem romantic, cat si unul modern, al mileniului trei, informeaza NewsIn.
Când toată lumea gândește la fel înseamnă că nimeni nu gândește.
|
|
Fosta membra 9am.ro 9751 mesaje Membru din: 30/11/-0001 |
Postat pe: 30 Noiembrie 2009, ora 20:42
Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăți, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăți La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniștit De lună! Și când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Și dacă luna bate-n lunci Și tremură pe lacuri, Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei dentâi Eu n-o voi mai privi-o... De-aceea-n urma mea rămâi - Adio! |
|
|
|