Romania leaganul civilizatiei europene!

Rominia nici nu a a inceput sa aiba un cuvint de spus, vizibil.
De fapt e in pauza.....

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Tramp, la data 2010-08-24 16:09:25

De la: nastasemihail, la data 2010-08-24 16:06:44Rominia este ortodoxa fiindca acesta e filonul real. Este ceva de la sine. Ortodoxia nu te obliga, iti recomanda.

Asa-i Misule!
Fa ce spune popa nu ce face el!

Ce face popa?

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: nastasemihail, la data 2010-08-24 16:11:44

De la: Tramp, la data 2010-08-24 16:09:25

De la: nastasemihail, la data 2010-08-24 16:06:44Rominia este ortodoxa fiindca acesta e filonul real. Este ceva de la sine. Ortodoxia nu te obliga, iti recomanda.

Asa-i Misule!
Fa ce spune popa nu ce face el!

Ce face popa?

Poa spune!
Domnul a dat ,domnul a luat,domnul fie laudat!

Cucerirea Americii de carpato-dunareni ??

O IPOTEZA

Cum toata lumea stie, Columbus (1451-1506), amiral nascut in Italia , a traversat, sub patronaj spaniol, “ Marea Tenebrosum”- Oceanul Atlantic. El va descoperi (ori redescoperi) America. Din greseala el a crezut ca a ajuns in Asia – India, asa ca i-a botezat pe localnici “indieni”, creind numai confuzii. Involuntar el a distrus sfanta credinta de atunci, a trinitatii continentale: Europa, Asia si Africa, descoperind un nou continent de patru ori mai mare ca Europa.

La nu mult timp dupa el, un alt italian, Amerigo Vespucci (1451-1512) va “redescoperi” si el America de Nord. Dar cine au fost adevaratii descoperitori ai Americii? Papa Julius II i-a declarat pe indienii americani (amerindieni) drept adevaratii descendenti ai lui Adam si Eva, devenind astfel candidati buni la crestinizare, de catre misionarii catolici.

Daca nu vrem sa-l contrazicem pe Papa Julius II, si citand geneza 10:32 – vedem ca ca toti descendentii rasei umane provin din cei 3 fii ai lui Noe, care au supravietuit potopului din 2.400 idHr, deci cam 4800 de ani in urma ( piramidele egiptene existau pe atunci, dar in ele , sau pe ele , nu s-au gasit semnele unui potop). Dar care dintre fiii lui Noe au ajuns prin America ca sa dea nastere amerindienilor, nu ne precizeaza nimeni. Cand acel fiu o fi sosit pe acele meleaguri, cum si de ce, este un alt teological mister. Lasandu-i la o parte pe crestini si cautand prin bibliotecile lumii, gasim ca unii ii declara pe amerindieni, descendenti ai babilonienilor. Altii postuleaza ca ar fi urmasi ai egiptenilor or cartaginezilor. Unii ca ar reprezenta unul dintre triburile pierdute ale lui Israel. Nici legendara, cu Atlantida, a lui Platon nu este pierduta din vedere. Astfel ca, se pare ca nimeni nu stie cu adevarat originea amerindienilor.

Acum 8.600 de ani triburile carpato-danubiene au cucerit Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. Mult mai tarziu, in anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi si ei (numindu-se mai tarziu japonezi), si vor intalni o populatie alba “Ainu”,cu oameni barbosi si blonzi,urmasii carpato-dunarenilor, pe care ii vor decima partial, ca mai tarziu sa-i puna in rezervatiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre acestia vor traversa podul care leaga Siberia si Alaska, trecand peste stramtoarea Bering. Acesti carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, raspandindu-se in toata America de Nord, eventual ajungand in America Centrala si de acolo in Sudul Americii. Observandu-i pe indienii Americii de Nord, ei nu apartin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, asa ca ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansata si de altii pare plauzibila.Can de curand ,septembrie 2000, se publica in New York Times un articol despre un craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit in America de nord , asemanator cu al populatiei Ainu nu am avut nici un comentariu….

Dar de ce sa nu ne gandim ca amerindienii provin dintr-un grup de oameni ce au traversat Atlanticul? Acest ocean Atlantic nu a fost si nu este o asa mare bariera, navigatia pe oceanele lumii facandu-se din vremuri imemoriale. Aceleasi vanturi si curente oceanice ce l-au impins pe Columb au existat si inainte de acesta!

In acelasi New York Times, pe 02 mai 2000 se vorbea despre originea arborelui uman, despre genoame si se spunea ce 20% din populatia amerindienilor nord americani isi au originea materna undeva in spatial nord-estic carpato-dunarean !

Exploratorii, misionarii si soldatii spanioli care au intrat in contact direct cu triburile de amerindieni, in secolele 16 – 17 au auzit tot felul de povesti – legende de la acestia privind originea lor. Descoperim astfel ca numeroase triburi au traditii orale vorbind despre ai lor stramosi, veniti de undeva de peste apa, dintr-o tara indepartata din Est, tocmai de unde rasare soarele (aceste legende sunt in special valabile pentru America Centrala si de Sud si mai putin pentru Nord America, unde migratia pestre stramtoarea Bering, mare parte a anului transformata intr-un pod de ghiata este mult mai evidenta).

Despre manuscrisul Popol Vuh.

Textul Popol Vug a fost scris pe la mijlocul secolului al 16-lea de catre un autor din Guatemala, un maya – crestinizat. El a copiat in limba locala Quiche cu caractere latine un alt manuscris Maya.

Oamenii Quiche-Maya traiesc pe inaltimile muntilor Guatemalei, iar misteriosul manuscris Popol Vuh este unul dintre putinele care au scapat furiei crestinilor civilizatori spanioli ai acelor timpuri, care considerau ca, orice este pagan este opera diavolului.

Asa ca foarte zelosii preoti crestini au ars orice le-a cazut in cale, cartea sus amintita fiind gasita la inceputul secolului 18 de catre un calugar, de asta data inteligent, apartinand unui ordin dominican, care functiona in Guatemala. Numele acestui calugar este Francisco Ximenz.

Ximenz nu numai ca copiaza textul original in Quiche dar il si traduce in limba spaniola.

Dar de fapt ce contine acest text Popol Vuh. Contine descrieri despre migratia, raspandirea stramosilor Quiche (oamenii padurii). Textul vorbeste despre originea estica a acestora, de dincolo de Oceanul Atlantic.… “ei au venit din Est, de la mari distante… ei au trecut marea”… cel putin asa spun in cantecele lor in Popol Vuh. Doar cand oare acesti strabuni ai poporului Maya au sosit si din ce parte a Europei, Mediteranei?

Despre Legenda Maya a lui Votan

Ce este ciudat, este ca Maya le spune misionarilor europeni ca, regatul lor a fost fundat de mult, in timpuri imemoriale de catre un mare conducator venit din Est, nu de un indian ci de un om alb, numit Votan sau Wotan.

Vechile traditii Maya vorbesc despre acel Votan, care a sosit de peste apa, din Est, ca despre un barbat inalt, blond, cu ochi albastri, insotit de un grup de camarazi, intr-o corabie ca un sarpe. Ei au format primul nucleu al viitoarei civilizatii Maya.

Multe alte traditii indiene vorbesc despre oamenii albi ca despre profesorii lor, parintii lor, educatorii lor. Cineva care studiaza cu atentie cultura acestora nu le poate ignora legendele. Chiar mai mult, descoperirile arheologice au aratat imagini de oameni cu caractere fizionomice ne-indiene. Exemple sunt statuile oamenilor albi, barbosi de la Venta (unul dintre cele mai importante locuri ale culturii “olmece”) si, de asemenea, capetele sculptate in piatra, avind o fizionomie cu aspect nordic, pe care le gasim si azi in Bolivia-Tiahuanaco.

Prin secolul 18 indienii tzeltal din Guatemala ii vor de scriitorului spaniol Ordonezy Aguilar o carte veche, istorica, in limba Quiche. Ordonezy o va numi “Probanza de Votan” – Evidenta lui Voltan.

In acest important document despre eroul Votan, se spune ca el a venit in America din ordinul unei divinitati, pentru a pune bazele unei civilizatii. Ce este amuzant, se vorbeste de asezarea grupului Votan pe malurile raului Usumacinta din Guatemala cam cu 1000 de ani inainte de aparitia crestinismului (1000 idHr). Multi vor replica, ca aceasta este doar un mit, o legenda, dar ceea ce numim mit, este de obicei, nimic altceva decat interpretarea unui eveniment istoric. In spatele imbracamintei unui mit de multe ori gasim un adevar, asa cum s-a intamplat cu Troia-Iliada.

Privind la istoria de dincolo de ocean

Ne spune oare istoria europeana ceva despre Votan? Este foarte greu de cautat, veti spune, in special cand acesta trebuie sa fi trait prin 1,100 i.d.Hr.

Dupa istoria daneza, Votan este cunoscut ca Dan, Danu, Woden sau Odin. El a fost rege atunci demult, la sfarsitul secolului 11, inceputul secolului 10 i.d.Hr.

Danemarca facea pe atunci parte din provincia Dacia din vestul Europei.

***

Cel mai mare cronicar al Danemarcei din secolul 12 d.Hr, Saxo Grammaticus in “Gesta Danorum” il eticheteaza pe Odin drept fondatorul regatului Danemarcei spunand ca din el s-au raspandit ca niste canale peste tot fii lui. Literatura teutonica pastreaza si ea pasaje despre calatoria pe apa a lui Voltan, atunci in timpuri uitate. Este posibil ca acest Votan Odin sa fi plantat o colonie in America Centrala, colonie despre care vorbesc legendele Maya. Dar sa ne intoarcem din nou la…. Bibile, Genesis 10:2, unde gasim ca Japeth a avut 7 fii. 6 din ei stim ce au facut, al 7-lea, Tiras pare a fi candidatul, strabunul amerindienilor. Chiar mai mult, se vorbeste despre Tiras ca s-ar fi asezat pe malurile marii Getice (Negre). Unii autori din antichitate considera ca el ar fi chiar parintele tracilor (Thracicus). Astfel, prin sec. I d.Hr, un istoric evreu, Flavius Josephus scria ca Thiras (Tiras) erau numiti cei care conduceau pe Thirasians (dar grecii, dupa venirea lor in Europa, 1,900-1,400 i.d.H., le-au schimbat numele in traci). Astfel ca peninsula Balcanica cat si zona Marii Negre a fost populata de fii lui Tiras. Ei au dat si numele orasului Tyras (Tiraspolul de mai tarziu) de pe Nistru, care nu are nici o legatura cu orasul Phenician Tyr. Din aceeasi zona tracica a Marii Negre a plecat si Votan (indeaproape inrudit cu locuitorii Troiei) pentru a conduce migratia spre Nord-Vestul Europei si cucerirea acesteia pe la sfarsitul secolului II idHr, punand bazele regatului Daciei (Dutche) din Vestul Europei. Triburile Cymbric din Nordul Peninsulei Europene Jutland, lipsite de un conducator, il vor chema pe Votan – descendent al casei regale al Troiei – sa vina si sa le fie conducator. Votan, raspunzand chemarii acestora, va marsalui cu oamenii lui prin Europa spre Vestul acesteia, fiind insotit de Agathyrsi (Thyrsagetae – Tirogetii).

Elementul Thyrs il gasim de fapt in amandoua numele. Germanii din Scoala lui Eichwald in ““Alte geographie” vor traduce numele de Thyrsagetae ca Getae-Getii de pe raul Tyras (Nistru).

In “Prose Edda”, scrisa de Snorri Sturluson (1180-1241) din Islanda, se vorbeste despre Votan care avea cu el si un camarad. Snorri ne spune, de asemenea, despre destinatia lor: “Ei au venit din Nord,” din tara numita acum a germanilor. Ca sa incurcam acum si mai mult lucrurile, voi cita din lucrarea unui prieten, Dr. A. Badin, care regret ca ne-a parasit de curand, in cartea sa “Dacia din vestul Europei”la pagina 12 ne vorbeste despre Chronicle Roll sau Moseley Roll, cel mai vechi document al genealogiei popoarelor germane, a aparitiei si a dezvoltarii lor originale, in contextual unei reprezentari simple , traditionale si simboloce. Vedem cum la originea celor 9 grupuri germanice sta Boerinius cu fii sai:Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethinus, Wandalus, Iutus, Gothus si Cinrinicius.

Acelasi Snorri declara ca Votan, in calatoriile lui pe mare a explorat intreaga lume, lasandu-si descendenti cam peste tot.

Pe urmasi ai lui Tiras ii gasim si in Scotia, ei numindu-s “Cruitane”, cunoscuti mai tarziu sub numele de “Picts” – pictori. Romanii i-au numit astfel datorita obiceiului lor de a-si picta corpul, de a se tatua. Multi clasici si comentatori medievali confirma relatia dintre Tracii Agatiri – Agathyrsi si Picts.

Servius si Virgilius, in comentariile lor, vorbesc despre o colonie a agtirsilor – Agathyrsi – emigranti in partea de Nord a Britaniei. In secolul 19 d.Hr scriitorul scotian Dr. James Browne observa ca “Picts sau Cruthneans”, dupa Paslter si Casnel ca si dupa alte vechi manuscrise, au venit din Tracia, cu aproape 1000 de ani inainte de nasterea lui Hristos.

Putem nota “coincidenta” cu timpul cand a trait Dan (Odin ori Votan) pe pamantul Daciei din vestul Europei. Scriitorii irlandezi vorbesc despre “picts” ca sosind in nordul Britaniei din Tracia pe timpul regelui irlandez, Ghedhe the Heremon, dar asa cum este el dat in analele irlandeze, a fost contemporan cu Odin al Danemarcei si chiar cu regele David al Israelului.

Astfel Votan cu ai lui camarazi, au trecut Atlanticul spre America Centrala unde au dezvoltat o civilizatie infloritoare, Maya – asa cum ne spun si traditiile locale. Referitor la numele de Maya, tinand cont de originea tracica a acestora, el poate veni de la numele fiicei lui Atlas – Maia, nume foarte popular in timpurile antice. Dacii au avut-o si pe Marian – mama florilor de mar care ramanand insarcinata cu o raza de soare va de nastere la cei doi Zalmoxes. Marian- Maria- Maia-Maya.

Interesant este ca numele Tiras care in sens de zeu tribal era Taras va fi pastrat in secolul nostru, al 20-lea, in centrul Mexicului: indienii Tarascani. Dar sa nu uitam ca si francezii au un Tarascon!

Arheologii au confirmat ca corabiile erau cunoscute in perioada epocii bronzului in Europa, in acele zile ale lui Votan. Corabiile Dutch-ilor faceau comert din Italia, Grecia, Creta si Egipt, unele aventurandu-se nu numai in Peninsula Scandinava dar si pe o Marea deschisa, ca “Mare Tenebrosum”. Dar nu putem sa-i dam lui Votan toate drepturile de descoperitor al “Lumii Noi”. Alte popoare au traversat Atlanticul si inaintea lui; cand Votan a sosit in Meso-America, cultura Chavin era deja infloritoare in Peru, in timp ce pe coasta Golfului Mexicului, cultura Olmeca era prezenta de mult. Asa ca, nu trebuie sa vedem pe amer-indieni ca avand origine etnica omogena, o singura sursa descendenti ai carpato-danubienilor, ai fiilor lui Tiras. Alte popoare si-au adus si ele contributia, cum ar fi: egiptenii, libienii, phenicii, canaaniti poate si celtii, etc.

Sa vedem cateva exemplare: prezenta negrilor-africani pre-columbieni este demonstrata de capul colosal de mare “Olmec” care contine trasaturi negroide foarte clare. Asa descoperim prezenta africanilor in America cu sute de ani inaintea perioadei sclavagiste. Indienii i-ar fi spus lui Columb de negrii cu sulite de aur care veneau in mod regulat sa faca comert cu ei. In Mexic, zeul negotului “Ek-chu-ah” este reprezentat ca fiind un negru.

Phenicienii canaaniti – avizi marinari si negustori, colonizatori ai antichitatii sunt si ei prezenti. Dupa ce au parasit insulele Azore din mijlocul Atlanticului urmatoarea lor directie a fost America. Prin contopirea si absorbirea acestor “calatori” s-au format amerindienii care au inceput sa se aseze prin vaile fertile ale raurilor, ocupandu-se cu agricultura, de-a lungul golfurilor oceanului unde pescuitul era propice. Astfel, micile comunitati s-au dezvoltat in orase. Au aparut grupuri mari de populatii cu organizatii religioase diferite si … lupta a inceput. Ii gasim astfel divizati in: azteci – in Mexic, Maya -in Peninsula Yucatan si Guatemala, si Inca – in Ecuador si Peru. Si ca confuzia descoperirii Americii sa se incurce si mai mult, vikingii sosesc si ei pe aici prin secolul 11 d.Hr avandu-l in frunte pe Leif Ericson. Ei ajung in America de Nord pe care o numesc “Vin Land” venind dinspre Islanda si Groenlanda.

Cercetari recente genetice te fac sa fi mai atent atunci c^nd te “amesteci” in pre-istorie. Teoria genomului prezentata pentru prima oara, in detaliu, in luna mai 2000 prezinta si originea amerindienilor ( vezi “Originea rasei umane” pe www.dacia.org ).

|n America ne gasim ntr-o situa]ie mult mai complex~ decat o simpl~ migrare de populatie. Studiul mitocondrial al dr.Wallace arata ca dintre primelor grupuri din ramurile A, B, C si D gasite la populatia bastinasa nord-americana, A, C, si D se gasesc si in Siberia, sugerand ca principala sursa migratia acestora in America de Nord. Absenta ramurii B in Siberia ne sugereaza sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs in anul 1998, cand dr. Wallace gaseste ramura X, o ramura europeana foarte rara printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa si Sioux. La inceput, el a considerat ca aceasta a aparut in urma casatoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi…pre-columbian (!), avand o varsta intre 15.000 si 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut doua cai de a ajunge in America: una trans-Siberiana, dar nu s-au gasit urmele ei in populatia siberiana; alta trans-Atlantica…acum mai mult de 20.000 de ani!!! Ramura aceasta se gaseste la extrema cea mai de nord a carpato-dunarenilor.

Civilizatiile sofisticate care s-au dezvoltat in special in America Centrala si de Sud i-au facut pe istorici sa le compare cu cele din Egipt, Mesopotamia si Valea Indusului (ultimile doua fiind de fapt creatia aceluiasi popor carpato-danubian).

SI PE MINE MA IAU PRIN SURPRINDERE NISTE DESCOPERIRI RECENTE SAU MAI PUTIN RECENTE.
IN PLUS, NICI IN EPOCA CEAUSISTA NU SE REUSEA ADUCEREA LA LUMINA A MULTOR DOVEZI.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-08-24 17:01:05Cucerirea Americii de carpato-dunareni ??

O IPOTEZA

Cum toata lumea stie, Columbus (1451-1506), amiral nascut in Italia , a traversat, sub patronaj spaniol, “ Marea Tenebrosum”- Oceanul Atlantic. El va descoperi (ori redescoperi) America. Din greseala el a crezut ca a ajuns in Asia – India, asa ca i-a botezat pe localnici “indieni”, creind numai confuzii. Involuntar el a distrus sfanta credinta de atunci, a trinitatii continentale: Europa, Asia si Africa, descoperind un nou continent de patru ori mai mare ca Europa.

La nu mult timp dupa el, un alt italian, Amerigo Vespucci (1451-1512) va “redescoperi” si el America de Nord. Dar cine au fost adevaratii descoperitori ai Americii? Papa Julius II i-a declarat pe indienii americani (amerindieni) drept adevaratii descendenti ai lui Adam si Eva, devenind astfel candidati buni la crestinizare, de catre misionarii catolici.

Daca nu vrem sa-l contrazicem pe Papa Julius II, si citand geneza 10:32 – vedem ca ca toti descendentii rasei umane provin din cei 3 fii ai lui Noe, care au supravietuit potopului din 2.400 idHr, deci cam 4800 de ani in urma ( piramidele egiptene existau pe atunci, dar in ele , sau pe ele , nu s-au gasit semnele unui potop). Dar care dintre fiii lui Noe au ajuns prin America ca sa dea nastere amerindienilor, nu ne precizeaza nimeni. Cand acel fiu o fi sosit pe acele meleaguri, cum si de ce, este un alt teological mister. Lasandu-i la o parte pe crestini si cautand prin bibliotecile lumii, gasim ca unii ii declara pe amerindieni, descendenti ai babilonienilor. Altii postuleaza ca ar fi urmasi ai egiptenilor or cartaginezilor. Unii ca ar reprezenta unul dintre triburile pierdute ale lui Israel. Nici legendara, cu Atlantida, a lui Platon nu este pierduta din vedere. Astfel ca, se pare ca nimeni nu stie cu adevarat originea amerindienilor.

Acum 8.600 de ani triburile carpato-danubiene au cucerit Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. Mult mai tarziu, in anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi si ei (numindu-se mai tarziu japonezi), si vor intalni o populatie alba “Ainu”,cu oameni barbosi si blonzi,urmasii carpato-dunarenilor, pe care ii vor decima partial, ca mai tarziu sa-i puna in rezervatiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre acestia vor traversa podul care leaga Siberia si Alaska, trecand peste stramtoarea Bering. Acesti carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, raspandindu-se in toata America de Nord, eventual ajungand in America Centrala si de acolo in Sudul Americii. Observandu-i pe indienii Americii de Nord, ei nu apartin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, asa ca ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansata si de altii pare plauzibila.Can de curand ,septembrie 2000, se publica in New York Times un articol despre un craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit in America de nord , asemanator cu al populatiei Ainu nu am avut nici un comentariu….

Dar de ce sa nu ne gandim ca amerindienii provin dintr-un grup de oameni ce au traversat Atlanticul? Acest ocean Atlantic nu a fost si nu este o asa mare bariera, navigatia pe oceanele lumii facandu-se din vremuri imemoriale. Aceleasi vanturi si curente oceanice ce l-au impins pe Columb au existat si inainte de acesta!

In acelasi New York Times, pe 02 mai 2000 se vorbea despre originea arborelui uman, despre genoame si se spunea ce 20% din populatia amerindienilor nord americani isi au originea materna undeva in spatial nord-estic carpato-dunarean !

Exploratorii, misionarii si soldatii spanioli care au intrat in contact direct cu triburile de amerindieni, in secolele 16 – 17 au auzit tot felul de povesti – legende de la acestia privind originea lor. Descoperim astfel ca numeroase triburi au traditii orale vorbind despre ai lor stramosi, veniti de undeva de peste apa, dintr-o tara indepartata din Est, tocmai de unde rasare soarele (aceste legende sunt in special valabile pentru America Centrala si de Sud si mai putin pentru Nord America, unde migratia pestre stramtoarea Bering, mare parte a anului transformata intr-un pod de ghiata este mult mai evidenta).

Despre manuscrisul Popol Vuh.

Textul Popol Vug a fost scris pe la mijlocul secolului al 16-lea de catre un autor din Guatemala, un maya – crestinizat. El a copiat in limba locala Quiche cu caractere latine un alt manuscris Maya.

Oamenii Quiche-Maya traiesc pe inaltimile muntilor Guatemalei, iar misteriosul manuscris Popol Vuh este unul dintre putinele care au scapat furiei crestinilor civilizatori spanioli ai acelor timpuri, care considerau ca, orice este pagan este opera diavolului.

Asa ca foarte zelosii preoti crestini au ars orice le-a cazut in cale, cartea sus amintita fiind gasita la inceputul secolului 18 de catre un calugar, de asta data inteligent, apartinand unui ordin dominican, care functiona in Guatemala. Numele acestui calugar este Francisco Ximenz.

Ximenz nu numai ca copiaza textul original in Quiche dar il si traduce in limba spaniola.

Dar de fapt ce contine acest text Popol Vuh. Contine descrieri despre migratia, raspandirea stramosilor Quiche (oamenii padurii). Textul vorbeste despre originea estica a acestora, de dincolo de Oceanul Atlantic.… “ei au venit din Est, de la mari distante… ei au trecut marea”… cel putin asa spun in cantecele lor in Popol Vuh. Doar cand oare acesti strabuni ai poporului Maya au sosit si din ce parte a Europei, Mediteranei?

Despre Legenda Maya a lui Votan

Ce este ciudat, este ca Maya le spune misionarilor europeni ca, regatul lor a fost fundat de mult, in timpuri imemoriale de catre un mare conducator venit din Est, nu de un indian ci de un om alb, numit Votan sau Wotan.

Vechile traditii Maya vorbesc despre acel Votan, care a sosit de peste apa, din Est, ca despre un barbat inalt, blond, cu ochi albastri, insotit de un grup de camarazi, intr-o corabie ca un sarpe. Ei au format primul nucleu al viitoarei civilizatii Maya.

Multe alte traditii indiene vorbesc despre oamenii albi ca despre profesorii lor, parintii lor, educatorii lor. Cineva care studiaza cu atentie cultura acestora nu le poate ignora legendele. Chiar mai mult, descoperirile arheologice au aratat imagini de oameni cu caractere fizionomice ne-indiene. Exemple sunt statuile oamenilor albi, barbosi de la Venta (unul dintre cele mai importante locuri ale culturii “olmece”) si, de asemenea, capetele sculptate in piatra, avind o fizionomie cu aspect nordic, pe care le gasim si azi in Bolivia-Tiahuanaco.

Prin secolul 18 indienii tzeltal din Guatemala ii vor de scriitorului spaniol Ordonezy Aguilar o carte veche, istorica, in limba Quiche. Ordonezy o va numi “Probanza de Votan” – Evidenta lui Voltan.

In acest important document despre eroul Votan, se spune ca el a venit in America din ordinul unei divinitati, pentru a pune bazele unei civilizatii. Ce este amuzant, se vorbeste de asezarea grupului Votan pe malurile raului Usumacinta din Guatemala cam cu 1000 de ani inainte de aparitia crestinismului (1000 idHr). Multi vor replica, ca aceasta este doar un mit, o legenda, dar ceea ce numim mit, este de obicei, nimic altceva decat interpretarea unui eveniment istoric. In spatele imbracamintei unui mit de multe ori gasim un adevar, asa cum s-a intamplat cu Troia-Iliada.

Privind la istoria de dincolo de ocean

Ne spune oare istoria europeana ceva despre Votan? Este foarte greu de cautat, veti spune, in special cand acesta trebuie sa fi trait prin 1,100 i.d.Hr.

Dupa istoria daneza, Votan este cunoscut ca Dan, Danu, Woden sau Odin. El a fost rege atunci demult, la sfarsitul secolului 11, inceputul secolului 10 i.d.Hr.

Danemarca facea pe atunci parte din provincia Dacia din vestul Europei.

***

Cel mai mare cronicar al Danemarcei din secolul 12 d.Hr, Saxo Grammaticus in “Gesta Danorum” il eticheteaza pe Odin drept fondatorul regatului Danemarcei spunand ca din el s-au raspandit ca niste canale peste tot fii lui. Literatura teutonica pastreaza si ea pasaje despre calatoria pe apa a lui Voltan, atunci in timpuri uitate. Este posibil ca acest Votan Odin sa fi plantat o colonie in America Centrala, colonie despre care vorbesc legendele Maya. Dar sa ne intoarcem din nou la…. Bibile, Genesis 10:2, unde gasim ca Japeth a avut 7 fii. 6 din ei stim ce au facut, al 7-lea, Tiras pare a fi candidatul, strabunul amerindienilor. Chiar mai mult, se vorbeste despre Tiras ca s-ar fi asezat pe malurile marii Getice (Negre). Unii autori din antichitate considera ca el ar fi chiar parintele tracilor (Thracicus). Astfel, prin sec. I d.Hr, un istoric evreu, Flavius Josephus scria ca Thiras (Tiras) erau numiti cei care conduceau pe Thirasians (dar grecii, dupa venirea lor in Europa, 1,900-1,400 i.d.H., le-au schimbat numele in traci). Astfel ca peninsula Balcanica cat si zona Marii Negre a fost populata de fii lui Tiras. Ei au dat si numele orasului Tyras (Tiraspolul de mai tarziu) de pe Nistru, care nu are nici o legatura cu orasul Phenician Tyr. Din aceeasi zona tracica a Marii Negre a plecat si Votan (indeaproape inrudit cu locuitorii Troiei) pentru a conduce migratia spre Nord-Vestul Europei si cucerirea acesteia pe la sfarsitul secolului II idHr, punand bazele regatului Daciei (Dutche) din Vestul Europei. Triburile Cymbric din Nordul Peninsulei Europene Jutland, lipsite de un conducator, il vor chema pe Votan – descendent al casei regale al Troiei – sa vina si sa le fie conducator. Votan, raspunzand chemarii acestora, va marsalui cu oamenii lui prin Europa spre Vestul acesteia, fiind insotit de Agathyrsi (Thyrsagetae – Tirogetii).

Elementul Thyrs il gasim de fapt in amandoua numele. Germanii din Scoala lui Eichwald in ““Alte geographie” vor traduce numele de Thyrsagetae ca Getae-Getii de pe raul Tyras (Nistru).

In “Prose Edda”, scrisa de Snorri Sturluson (1180-1241) din Islanda, se vorbeste despre Votan care avea cu el si un camarad. Snorri ne spune, de asemenea, despre destinatia lor: “Ei au venit din Nord,” din tara numita acum a germanilor. Ca sa incurcam acum si mai mult lucrurile, voi cita din lucrarea unui prieten, Dr. A. Badin, care regret ca ne-a parasit de curand, in cartea sa “Dacia din vestul Europei”la pagina 12 ne vorbeste despre Chronicle Roll sau Moseley Roll, cel mai vechi document al genealogiei popoarelor germane, a aparitiei si a dezvoltarii lor originale, in contextual unei reprezentari simple , traditionale si simboloce. Vedem cum la originea celor 9 grupuri germanice sta Boerinius cu fii sai:Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethinus, Wandalus, Iutus, Gothus si Cinrinicius.

Acelasi Snorri declara ca Votan, in calatoriile lui pe mare a explorat intreaga lume, lasandu-si descendenti cam peste tot.

Pe urmasi ai lui Tiras ii gasim si in Scotia, ei numindu-s “Cruitane”, cunoscuti mai tarziu sub numele de “Picts” – pictori. Romanii i-au numit astfel datorita obiceiului lor de a-si picta corpul, de a se tatua. Multi clasici si comentatori medievali confirma relatia dintre Tracii Agatiri – Agathyrsi si Picts.

Servius si Virgilius, in comentariile lor, vorbesc despre o colonie a agtirsilor – Agathyrsi – emigranti in partea de Nord a Britaniei. In secolul 19 d.Hr scriitorul scotian Dr. James Browne observa ca “Picts sau Cruthneans”, dupa Paslter si Casnel ca si dupa alte vechi manuscrise, au venit din Tracia, cu aproape 1000 de ani inainte de nasterea lui Hristos.

Putem nota “coincidenta” cu timpul cand a trait Dan (Odin ori Votan) pe pamantul Daciei din vestul Europei. Scriitorii irlandezi vorbesc despre “picts” ca sosind in nordul Britaniei din Tracia pe timpul regelui irlandez, Ghedhe the Heremon, dar asa cum este el dat in analele irlandeze, a fost contemporan cu Odin al Danemarcei si chiar cu regele David al Israelului.

Astfel Votan cu ai lui camarazi, au trecut Atlanticul spre America Centrala unde au dezvoltat o civilizatie infloritoare, Maya – asa cum ne spun si traditiile locale. Referitor la numele de Maya, tinand cont de originea tracica a acestora, el poate veni de la numele fiicei lui Atlas – Maia, nume foarte popular in timpurile antice. Dacii au avut-o si pe Marian – mama florilor de mar care ramanand insarcinata cu o raza de soare va de nastere la cei doi Zalmoxes. Marian- Maria- Maia-Maya.

Interesant este ca numele Tiras care in sens de zeu tribal era Taras va fi pastrat in secolul nostru, al 20-lea, in centrul Mexicului: indienii Tarascani. Dar sa nu uitam ca si francezii au un Tarascon!

Arheologii au confirmat ca corabiile erau cunoscute in perioada epocii bronzului in Europa, in acele zile ale lui Votan. Corabiile Dutch-ilor faceau comert din Italia, Grecia, Creta si Egipt, unele aventurandu-se nu numai in Peninsula Scandinava dar si pe o Marea deschisa, ca “Mare Tenebrosum”. Dar nu putem sa-i dam lui Votan toate drepturile de descoperitor al “Lumii Noi”. Alte popoare au traversat Atlanticul si inaintea lui; cand Votan a sosit in Meso-America, cultura Chavin era deja infloritoare in Peru, in timp ce pe coasta Golfului Mexicului, cultura Olmeca era prezenta de mult. Asa ca, nu trebuie sa vedem pe amer-indieni ca avand origine etnica omogena, o singura sursa descendenti ai carpato-danubienilor, ai fiilor lui Tiras. Alte popoare si-au adus si ele contributia, cum ar fi: egiptenii, libienii, phenicii, canaaniti poate si celtii, etc.

Sa vedem cateva exemplare: prezenta negrilor-africani pre-columbieni este demonstrata de capul colosal de mare “Olmec” care contine trasaturi negroide foarte clare. Asa descoperim prezenta africanilor in America cu sute de ani inaintea perioadei sclavagiste. Indienii i-ar fi spus lui Columb de negrii cu sulite de aur care veneau in mod regulat sa faca comert cu ei. In Mexic, zeul negotului “Ek-chu-ah” este reprezentat ca fiind un negru.

Phenicienii canaaniti – avizi marinari si negustori, colonizatori ai antichitatii sunt si ei prezenti. Dupa ce au parasit insulele Azore din mijlocul Atlanticului urmatoarea lor directie a fost America. Prin contopirea si absorbirea acestor “calatori” s-au format amerindienii care au inceput sa se aseze prin vaile fertile ale raurilor, ocupandu-se cu agricultura, de-a lungul golfurilor oceanului unde pescuitul era propice. Astfel, micile comunitati s-au dezvoltat in orase. Au aparut grupuri mari de populatii cu organizatii religioase diferite si … lupta a inceput. Ii gasim astfel divizati in: azteci – in Mexic, Maya -in Peninsula Yucatan si Guatemala, si Inca – in Ecuador si Peru. Si ca confuzia descoperirii Americii sa se incurce si mai mult, vikingii sosesc si ei pe aici prin secolul 11 d.Hr avandu-l in frunte pe Leif Ericson. Ei ajung in America de Nord pe care o numesc “Vin Land” venind dinspre Islanda si Groenlanda.

Cercetari recente genetice te fac sa fi mai atent atunci c^nd te “amesteci” in pre-istorie. Teoria genomului prezentata pentru prima oara, in detaliu, in luna mai 2000 prezinta si originea amerindienilor ( vezi “Originea rasei umane” pe www.dacia.org ).

|n America ne gasim ntr-o situa]ie mult mai complex~ decat o simpl~ migrare de populatie. Studiul mitocondrial al dr.Wallace arata ca dintre primelor grupuri din ramurile A, B, C si D gasite la populatia bastinasa nord-americana, A, C, si D se gasesc si in Siberia, sugerand ca principala sursa migratia acestora in America de Nord. Absenta ramurii B in Siberia ne sugereaza sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs in anul 1998, cand dr. Wallace gaseste ramura X, o ramura europeana foarte rara printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa si Sioux. La inceput, el a considerat ca aceasta a aparut in urma casatoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi…pre-columbian (!), avand o varsta intre 15.000 si 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut doua cai de a ajunge in America: una trans-Siberiana, dar nu s-au gasit urmele ei in populatia siberiana; alta trans-Atlantica…acum mai mult de 20.000 de ani!!! Ramura aceasta se gaseste la extrema cea mai de nord a carpato-dunarenilor.

Civilizatiile sofisticate care s-au dezvoltat in special in America Centrala si de Sud i-au facut pe istorici sa le compare cu cele din Egipt, Mesopotamia si Valea Indusului (ultimile doua fiind de fapt creatia aceluiasi popor carpato-danubian).

Ai vazut Denis cum se face activarea.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

Hai sa o luam mai usurel cu distante mai mari in privinta unei influente. Sa mai asteptam dovezi clare. Mai multe si mai de calitate. Adica irefutabile Parca asa se spune.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

Da sunt niºte poveºti de adormit copii, ºi de întreþinut un naþionalism de prost gust care meritã luat în seamã...dragul meu, Românii nu cã nu au origini carpato-danubiene dar nici mãcar dunãrene, eventual balcanice, da. Hai lãsaþi-vã pãgubaºi, nu mai inventaþii istorii de care ºi un copil mic poate numai sã zâmbeascã. România nu a avut ºi nu are origini Europene. Fraþilor toatã Europa este creºtinã, aþi vãzut vreun stat ortodox în Europa? Un bãtrân mi-a povestit odatã, în copilãrie cã românii, ºi locul fostului regat, a fost locul de pedeapsã pentru popoarele din balcani. Aici erau expulzaþi hoþii ºi tâlharii. Drept urmare, a rãmas dansul cãluºarii. Cei care erau prinºi cu furtul, care la noi ºi acum este un sport naþional ºi o mândrie.... erau trimiºi aici dincoace de Dunãre ºi obligat sã circuli cu clopoþele dupã tine ca sã se ºtie pe unde umbli, ºi sã nu poþi fura...aºa ne-a rãmas dansul cãluºarilor.....Hai na zãu, este de un prost gust, cum tot timpul, încercaþi sã creaþi niºte poveºti, idilice, prin care demonstraþi superioritatea poporului Român faþã de europa ?! Este de râs. Au fost înaintaºi ca istoricul Clujean, Daicovici care a re scris toatã istoria României, idilizat, de care se distreazã majoritatea cancelariilor Europene, aºa cã nu vã mai faceþi de râs cu astfel de tâmpenii cã pânã ºi America a fost descoperit de poporul acesta mioritic, blajin, care îºi ucide conducãtorul, în noaptea de Crãciun...ºi polonezii, nemþii, austriecii, italienii spaniolii, etc. au fost mici copii pe lângã poporul român....Nu mai România era o þarã civilizatã, în toatã Europa....ºi am ajuns sã mâncãm lebedele din Viena...hai na zãu cã este jenant...Traverseazã Viena, Budapesta, Praga etc. ºi vei vedea urme de civilizaþie. Du-te la Bucureºti sã vezi mahalaul
Ca sã nu þii cu neamul tãu, trebuie sã fie dobitoc, sã ai o mândrie naþionalã este frumos, dar nici aºa...

De la: Denis, la data 2010-06-07 09:35:40CODEX ROHONCZI - o carte veche de 1.000 de ani, care rãstoarnã toate teoriile istorice despre cultura strãmoºilor noºtRI
De la daci nu au rãmas izvoare scrise. Prea puþine se ºtiau despre locuitorii zonei carpato-dunãrene, dupã retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, pãstratã la Budapesta, rãstoarnã teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în aceastã perioadã istoricã. A fost scrisã cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, ºi se citeºte de jos în sus. Vorbeºte despre vlahi ºi regatul lor. Mulþi au încercat sã descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premierã, filele misteriosului manuscris.
În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistã publicatã în Ungaria de existenþa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea cã e redactat într-o limbã necunoscutã. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca sã-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de ªtiinþe a Republicii Ungaria. E o carte legatã în piele. A fost pãstratã în localitatea Rohonczi pânã în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dãruit-o Academiei de ªtiinþe a Ungariei, în 1838. Nu se ºtie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

Scriere secretã
Dupã Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetãtorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se gãseºte în Arhivele Academiei de ªtiinþe a Ungariei o carte rarã, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretã, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze pânã acum. ªi eu am încercat". Literele sunt asemãnãtoare scrierii greceºti. M-am gândit cã seamãnã ºi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureºti, dar n-a mers. Toate încercãrile le-am aruncat în foc".
Dupã ce a studiat Codexul, cercetãtorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaþiile sale într-un articol, în care a încercat sã identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit cã textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbã latinã vulgarã (daco-romana), cu caractere moºtenite de la daci. "Sunt semne care au aparþinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legãturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgarã, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt strãvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta.

Solii ºi cântece ale vlahilor
Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 ºiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice ºi religioase. E scris cu cernealã violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece ºi rugãciuni, care include 86 de miniaturi. Consemneazã înfiinþarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. "Sunt informaþii despre organizarea administrativã ºi militarã a þãrii ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru ºi mare, de la Dunãre spre nord, pânã la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc.

"Jurãmântul tinerilor blaki"
Codexul conþine ºi versurile unui cântec de luptã, numit "Jurãmântul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul urmãtor:
"O viaþã, tãciunele ªarpelui, puternic veghetor,/
Înºelator, sã nu primeºti a te uni/
Cu prorocirile ªarpelui, anuale, pentru cã lovit/
Vei fi/ Cântecul cetãþii aud îndelung/
Mergeþi vioi, juraþi pe caciulã, pe puternica caciulã!/
Sã juri cu maturitate ºi cu convingere!/
Sã fiu þie putere vie, trãiesc, în luptã sã fiu!/
Alesul jurãmânt preþuieºte ºoimul tãu, mergi cu jurãmânt puternic!"

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: mytcor, la data 2010-06-07 12:35:12Viorica MIHAI-ENÃCHIUC (1938). Membrã UNESCO din 1963. Istoric al culturii, arheolog, editor; opera importantã în cercetarea istoriei culturale, limbii ºi istoriei sociale a românilor în „mileniul mut“. Cãrþi reprezentative: „Codexul Rohonczi“ – studii literare, decodificare ºi traducere – lingvisticã; „Scrieri literare în sec. XI ºi XII“ – studii de istorie a literaturii române – etnologie; „Scrieri din epoca bronzului ºi pânã în sec. IV e.n. în Geto-Dacia“ – studii de tracologie – istorie veche. Absolventã a Facultãþii de Filologie, secþia Românã-Istorie, din cadrul Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaºi, promoþia 1963. Lucrarea de licenþã ºi-a luat-o în arheologie. Mulþi ani a condus ºantiere arheologice în Oltenia, Muntenia ºi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu ºi epoca dacicã. A prezentat lucrãrile la conferinþe în þarã ºi în strãinãtate: Austria, Franþa, Germania, Italia, Israel. A primit burse de studiu în Italia, pe probleme de arheologie, ºi în Danemarca, unde a studiat scrierea runicã.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-07 12:57:49Pamintul romanesc ,mai vechi ...........
Cine ar crede cã un an lipsit de orice distincþie istoricã, precum 1838, capãtã o însemnãtate culturalã ieºitã din comun? De ce? Este anul când groful Batthyany Gusztav îºi doneazã Academiei Ungare biblioteca. Pânã acum nimic ieºit din comun. Deºi meritã atrasã atenþia noilor generaþii de bibliofili ºi de cititori înrãiþi cã pe timpuri aveau antecesorii lor, de la noi ºi de peste hotare, aveau, ziceam, ºi astfel de obicieiuri generoase ºi cã n-ar strica, de dragul perpetuãrii tradiþiei, sã li se ia urma în folosul mai puþin privilegiaþilor iubitori de carte, umplându-se bibliotecile publice cu scrieri valoroase, atunci când moartea ne desparte de ele. În definitiv, dacã profesorul Romano, primul traducãtor al lui Benjamin Franklin în limba românã (pe timpul când cirilica trona încã în paginile revistelor noastre) nu ºi-ar fi lãsat prin adiatã biblioteca Academiei Române, Biblioteca acesteia nu-ºi întârzia înfiinþarea? Iar dacã ºi-ar fi întârziat-o nu se amâna rãsãrirea culturii române universal competitive, ºi aºa mereu amânatã?

Dar sã lãsãm aceste întrebãri sã-ºi facã veacul în cugetele cititorilor, în aºteptarea clipei când vor prinde rãdãcini sãnãtoase ºi productive, ºi sã revenim asupra paºilor noºtri, la groful Batthyany Gusztav. În cadrul bibliotecii sale de dar, exista ºi un codex legat în piele, numãrând 448 pagini, pe hârtie de 12x10 cm, având pe fiece paginã între 9 ºi 14 rânduri scrise, ºi conþinând ºi 87 ilustraþii. Numele orãºelului Rohoncz, din apusul Ungariei (astãzi pe teritoriu austriac, sub denumirea: Rechnitz), unde a rãmas codexul pânã în 1907, când a fost mutat la Budapesta, i-a împrumutat numele: "Codexul Rohonczi". Academia Ungarã l-a trimis savantului german Bernhard Jülg, profesor la Universitatea din Innsbruck, pentru cercetare ºi identificare. Specialistul, la capãtul studierii lui, trase concluzia cã scrierea ce-i umplea filele nu avea absolut nici un înþeles! Recunoaºteþi cã devine un codex atrãgãtor...

Analiza hârtiei folosite pentru scrierea sa conduce la presupunerea cã a fost fabricatã în Veneþia, în anul 1530/40. E meritul filigranului, o ancorã încadratã într-un cerc, sub o stea cu ºase raze, cã s-a permis datarea. Dar aceasta nu înseamnã cã scrierea codexului s-a realizat în acea perioadã. Se prea poate, afirmã unii, ca darul lui Batthyany Gusztav sã reprezinte doar o copie tardivã, realizatã pe respectiva hârtie, o copie a unui original mult mai vechi.

Cât priveºte suma simbolurilor grafice necunoscute folosite pentru redactarea lui, ea pare a depãºi de zece ori numãrul de litere ale oricãrui alfabet cunoscut, cãci cuprinde 150 simboluri (Jülg Bernhardt, Germania). Unele dintre acestea apar atât de rareori chiar ºi în text încât se bãnuieºte cã ar fi pictograme.

Citând, "Fejerpataki Laszlo scria la 1878 cã acest Codex este un fals. Nemeti Kalman a încercat o sistematizare a semnelor folosite în Codex. Preotul misionar Vajda Josef scria despre Codex: "Se gãseºte in Arhivele Academiei de ªtiinte a Ungariei o carte extrem de secretã - Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretã pe care nimeni nu a reuºit s-o descifreze pânã acum...". Otto Gyurk (1970) crede cã e vorba de o scriere care utiliza cifre."

Cât despre scenele reprezentate în miniaturi, ele au în majoritate caracter religios; unele sunt laice, altele militare. Comentatorii identificã simbolurile crucii, semilunii ºi svasticii decernabile în aceleaºi ilustraþii într-adevãr fãrã dificultate, drept care bãnuiesc cã lucrãrile au fost puse pe hârtie într-o zonã unde cele trei religii coexistau. Vom cita câteva comentarii fãcute de conaþionalul nostru, savantul ºi eseistul basarabean Andrei Vartic, din care am preluat un fragment de lãmurire ºi anterior: "Eroul central ºi celelalte personage (unele purtând aripi ºi chiar zburând) se închinã Soarelui, Crucii, Crucii ariene ºi pelasgice, Semilunei, altor însemne sacre ale omenirii, îºi transmit potiruri ºi alte însemne religioase sau iniþiatice, se roagã pentru oameni morþi sau bolnavi, urcã pe un Munte Sfânt, trec fluvii sacre, poartã ca ºi Isus Cristos cruci (ºi chiar cununi de spini) ºi alte însemne religioase, sunt sacrificaþi sau crucificaþi, oficiazã servicii religioase în temple polivalente." (Pentru ajutorarea cititorului întru descoperirea necunoscutului chip al celor expuse aici, trimitem la website-ul excelent, promovat de cãrturarul numit, Andrei Vartic, unde curiosul va gãsi multiple faþete ale codexului discutat: www.iatp.md; Dava International nr.10; Rohonczy Codex.

Limba în care a fost scris Codexul este necunoscutã. S-au propus variante strãvechi ale maghiarei, limbii dacilor, ale latinei vulgare, cumanei, pecenegei, fãrã rezultat practic. Oricum, acelaºi Andrei Vartic o susþine pe cercetãtoarea Viorica Enachiuc (dar se ºi desparte de ea), despre care urmeazã sã vorbim. ªi el recunoaºte numeroase semne din scriere ca având o origine carpato-dunareanã, din epoci deosebite, dar nu depãºind perioada presupusei redactãri a Codexului. El mai descoperã folosirea a trei tipuri de scriere în Codex: aceea fonemicã, combinatã cu cea silabicã ºi cu aceea ieroglificã.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-07 14:14:49ROMÂNIA se afla asezata intr-o "vatra de civilizatie". Arcul Carpatilor a fost, din timpuri imemoriale, preistorice, un loc privilegiat pentru civilizatie. Imperiul Pelasgic si-a avut aici centrul.

Zeii pelasgici sunt cunoscuti lumii prin intermediul mitologiei elene, care i-a preluat inca din perioada arhaica. Tot din Imperiul pelasg provine modelul sacru al Sfinxului, care a fost preluat de egipteni.

Civilizatia raionanta a acestui spatiu a facut ca elementele de credinta ca si de expresie traditionala sa se regaseasca la mari distante de modelul originar. Acest fapt ne indreptateste sa ne simtim solidari cu marile civilizatii ale lumii.

Stravechea civilizatie a Europei s-a nascut deci pe meleagurile noastre.

Aceasta ne face si mândri de trecutul nostru, dar si datori fata de viitorul României si al intregii Europe. Trecutul si viitorul sunt si trebuie sa fie parti ale aceluiasi intreg.

Bogatia de exceptie a locurilor noastre, ca si natura ospitaliera au oferit spatiului carpato-danubiano-pontic argumentele suficiente pentru a fi considerat un loc binecuvântat de Dumnezeu si Istorie. Acesta este locul unde s-a descoperit prima scriere a lumii, tablitele de lut de la Tartaria fiind cunoscute acum in lumea intreaga ca prezentând o scriere cu mult anterioara scrierii sumeriene. Monumentele megalitice ce stau de straja pe pamântul nostru atesta existenta unei civilizatii stravechi cu care si noi, românii, si intreaga Europa, ne putem mândri.

Civilizatia straveche ca si pamânturile in sine au fost mostenite de numerosul neam al Tracilor, la fel de numeros precum inzii, spun izvoarele istorice. Una dintre ramurile tracilor o constituiau Dacii, cei care sunt stramosii nostri de neam si de pamânt. Dacii erau "cei mai viteji dintre traci" spune Herodot, iar Josephus Flavius spune ca sunt inruditi cu Esenienii, cei care au daruit neamului iudeu o spiritualitate inalta (comparabila cu a Dacilor) si pe insusi Isus.

Cucerirea romana a avut aici ca scop confiscarea de catre Imperiul Roman a exceptionalului tezaur material si spiritual al Daciei.

Batalia pentru "vatra civilizatiei europene" care este chiar in inima României, nu a incetat niciodata.

Valuri de navalitori, pradatori de toate neamurile au trecut peste aceste stravechi pamânturi. Si astazi inca, cetatea istorica a Daciei, Sarmisegetusa, sit unic in Europa, este devalizat de valori, vandalizat continuu intr-un efort stupid de saracire a acestui pamânt si a acestui neam de valorile sale ancestrale.

Dar bogatiile României, cele istorice si cele naturale, nu sunt numai al Românilor insisi, ci si ale Europei.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-11 15:17:27O SPIRITUALITATE EVOLUATÃ, UNANIM RECUNOSCUTÃ
Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geþi, Herodot, supranumit "pãrintele Istoriei", arãta: "ei sunt cei mai viteji ºi cei mai drepþi dintre traci" (Istorii IV, 93). Într-un decret dat de cetatea greceascã Dionysopolis, Burebista era numit "cel dintâi ºi cel mai mare dintre regii Traciei". Dar, dupã cum vom putea constata din cele ce urmeazã, elogiile se refereau ºi la spiritualitatea lor avansatã.

"Grecii recunoscuserã destul de devreme originalitatea ºi forþa religiozitãþii trace. Diverse tradiþii localizau în Tracia sau în Frigia originea miºcãrii dionysiace ºi o mare parte a mitologiei despre Orfeu
Marija Gimbutas, cunoscut etnograf ºi istoric contemporan, consemneazã: "România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europã, o entitate culturalã cuprinsã între 6500-3500 î.e.n...A devenit, de asemenea, evident cã aceastã strãveche civilizaþie europeanã precede cu câteva milenii pe cea sumerianã...A fost o perioadã de realã armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii... Trebuie ca de acum încolo sã recunoaºtem importanþa spiritualitãþii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre"

ZALMOXIS
"Creaþiile religioase ale tracilor ºi geto-dacilor par sã fi împãrtãºit deopotrivã un destin nefericit... Cu excepþia câtorva informaþii preþioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informaþiile privind religiile tracã ºi traco-getã sunt puþin numeroase ºi aproximative". Marele istoric dezvãluie unul din motive: "Ca ºi celþii, sacerdoþii ºi asceþii traci ºi geto-daci nu se încredinþau scrierii" (Istoria..., p.168).
Astfel, dupã mãrturia lui Caius Iulius Caesar (contemporan cu Burebista ºi Deceneu), aceºtia "nu permiteau consemnarea în scris a învãþãturii lor, deºi în celelalte treburi, de ordin public ºi privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc" (apud O.Drâmba, Istoria culturii ºi civilizaþiei, Ed. ªtiinþificã ºi enciclopedicã, Bucureºti 1984, vol.I, p.807). O altã explicaþie o constituie pierderea stranie a presupusei cãrþi a împãratului Traian despre rãzboaiele dacice ºi a cãrþii lui Criton, medicul acestuia, ca ºi dispariþia altor surse preþioase.
Vom vedea cã informaþiile ce ne-au parvenit erau nu numai sãrace, dar ºi confuze, uneori de-a dreptul contradictorii.
În ce-l priveºte pe Zalmoxis (Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Apuleius, Iordanes, Porphirios, etc.) ori Zamolxis (Strabon, Lukian din Samosata, Diogenes Laertios, Herodian, Suidas, Origenes), el a fost considerat de diferiþi autori: personaj istoric îndeplinind rolul de filosof (Iordanes), sacerdot (Strabon), legislator (Diodor), reformator religios, cultural ºi politic (Herodot, Diodor, Iordanes, Origenes), medic (Platon) sau erou civilizator (Herodot, Strabon), poate mesianic, profet (Strabon), rege (Platon, Iordanes), semizeu ori daimon (Herodot), zeu suprem sau chiar unic.
Dupã informaþiile primite de Herodot de la grecii din Hellespont ºi Marea Neagrã, "acest Zalmoxis, fiind om (ca toþi oamenii), ar fi trãit în robie la Samos, ca sclav al lui Pythagoras", lucru de care marele istoric se îndoia: "Socot cã acest Zalmoxis a trãit cu multã vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie cã Zalmoxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost într-adevãr vreun zeu de prin pãrþile Geþiei, îl las cu bine" (Istorii IV, 95-96; trad.Adelina Piatkovski ºi Felicia Vanþ-ªtef). Istoricul aratã cã geþii "numesc aceeaºi fiinþã divinã (daimon) Gebeleizis" (IV, 94).
Eliade respinge identificarea celor douã zeitãþi ( Istoria..., p.172), iar Kernbach presupune o contopire a lor, într-un lent proces de sincretism (Dicþionar de mitologie generalã, Ed.Albatros, Bucureºti 1995, p.387). Mnaseas din Patara, elev al lui Eratosthene, îl considera identic lui Kronos, iar Diodor îl plasa alãturi de mari reformatori religioºi ca Zarathustra ºi Moise (apud Drâmba, p.801). Eliade face precizarea: "Kronos era stãpân în Insulele Fericiþilor unde sunt admiºi numai oamenii pioºi" (De la Zalmoxis..., p.58). Kronos fusese identificat de romani cu bãtrânul Saturn, considerându-se cã în timpul vârstei de aur (aurea aetas), sub domnia pãcii ºi a fericirii obºteºti, acesta va trãi la suprafaþa pãmântului. Saturnus Rex era Pater Deorum, Tatãl zeilor.
De la Homer (Iliada XIII, 301 sq.) la Vergiliu (Eneida III, 357), tradiþia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul rãzboiului (Marte la romani), ce ar putea reprezenta astfel, principala zeitate. Eliade emite ipoteza cã la origine, Ares fusese un zeu al cerului, devenit zeu al furtunii ºi al rãzboiului, sugerând implicit posibila identificare cu Zalmoxis (Istoria..., p.169; De la Zalmoxis..., p.64-65). Dupã Hadrian Dacicoviciu "se presupune cã însuºi numele Ares ar fi de origine traco-dacicã" (apud Drâmba, p.802). Herodot (Istorii V, 7) arãtase cã alãturi de Ares, tracii îi adorau pe Artemis ºi Dionysos, acesta din urmã fiind fiul divin al zeului Cerului ºi al zeiþei Pãmântului (vezi mai jos "Cultul Marii Zeiþe"). Dionysos era pus în relaþie directã cu Zalmoxis (Eliade, Istoria..., p.175). "A.B.Cook conchide cã Zalmoxis era apelativul trac al lui Zeus nou-nãscut" (apud De la Zalmoxis..., p.59, nota 70).
În epoca urmãtoare cuceririi romane, pantheonului autohton i s-au adãugat, pe lângã divinitãþi romane, ºi unele rãsãritene. Kernbach (p.391) a arãtat cã "abundenþa de zei orientali absorbiþi a rãspuns, fãrã îndoialã, unei nevoi de religie a misterelor, ceea ce sistemul religios roman nu putea oferi; religia zalmoxianã oferise aceastã ispitã, aºa cum intelectualii din Roma imperialã se interesau îndeaproape de cultul zeiþei hellenice Demeter ºi, implicit, de Misterele Eleusine" (v.mai jos).
O serie de autori susþin ipoteza unui monoteism daco-get (Vasile Pârvan, Jean Coman, R.Pettazzoni, E.Rohde) în baza afirmaþiei lui Herodot: "ei nu cred cã existã vreun alt zeu decât al lor" (Istorii IV, 94; trad. Legrand). În altã variantã de traducere (Adelina Piatkovski ºi Felicia Vanþ-ªtef): "ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor".
În fine, Strabon arãtase cã "zeul suprem dacic este fãrã nume, fãrã calificare" (apud V.Lovinescu, Dacia..., p.35). Monoteismul, asociat acestei concepþii, furnizeazã dovada unui nivel spiritual deosebit de elevat (exemplul lui Yahweh în Vechiului Testament). Lovinescu vedea în asta reflectarea unei Tradiþii Primordiale, fãcând analogia cu Brahma Nirguna; el considera cã Zalmoxis nu era decât numele reprezentantului acestui Zeu nemãrginit (ibid., p.36).
Din dialogul ce a avut loc între Socrate ºi un medic trac al lui Zalmoxis (Platon, Charmides, 157 d-e; v. mai jos), s-a apreciat cã întâlnirea celor doi ar fi avut loc la Potideia (colonie corintianã din Tracia) între anii 432-429, deci în perioada rãzboiului peloponeziac. Alte repere situeazã cultul lui Zalmoxis în intervalul 514-339. Numele zeului începe a fi citat în sec.al V-lea. În altã ipotezã (Stelian Stoica), rãdãcinile cultului acestuia ar data din sec.IX-VII (apud Kernbach, p.686-687).

CULTUL MARII ZEIÞE (MAMA DIVINÃ)
Cultul pentru Marea Zeiþã sau Mama Divinã era nelipsit din religia popoarelor antice ºi daco-geþii nu fãceau excepþie. Prin aºa-numita interpretatio graeca, sursele ce menþioneazã zeitãþile feminine le-au atribuit numele similare greceºti. Eliade le indicã pe cele importante, în primul rând pe "Artemis...zeitate chtonianã analogã zeiþelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys)" (Herodot, IV, 33).
Putem identifica, de asemenea, o treime sacrã alcãtuitã din zeul cerului (furtunii), Terra Mater (Mama Pãmânt) ºi fiul lor, Dyonisos (cu numele trac de Sabos ori Sabazios) (Istoria..., p.169). A.Bodor (Dacia, N.S. VII, 1963, p.211-239) presupune cultul cuplului Liber-Libera a fi de origine dacicã (De la Zalmoxis..., p.80, nota 134).
Bendis, ocrotitoarea femeilor, personifica Luna ºi corespundea nu numai lui Demeter, dar ºi Dianei romane (Diana sancta, potentissima). A.Fol ºi I.Marazov aratã cã Bendis era "cea mai rãspânditã personificare tracã a Mamei Zeilor". Imaginea ei apare în mai multe reprezentãri plastice (O.Drâmba, p.803). În schimb, dupã Paul Mac Kendrick, "dacii nu ºi-au conceput antropomorf zeiþele" (Pietrele dacilor vorbesc, Bucureºti 1978, p.152). Cu toate acestea, corespondenþa purtatã de regii daci cu împãraþii romani atestã cã dacii iubeau în general simbolurile (apud Kernbach, p.389).
În perioada daco-romanã, li se adaugã Minerva, Iuno, Ceres, Proserpina, Libera, Kybele, Isis, chiar ºi varianta localã a Dianei Mellifica, acestea fiind manifestãri ale Zeiþei, ale Mamei Divine (Kernbach, p.390-391).
Legenda lui Hermip (transmisã de Diogenes Laertios VIII, 41, Tertullian, De anima 28 ºi scoliastul Electrei, v.62), despre Pythagoras, al cãrui nume este indisolubil legat de al lui Zalmoxis, l-a fãcut pe Eliade sã evoce o raþionalizare a Marii Mame. La Metapont, oraº în care se credea cã a murit Pythagoras, casa sa a fost transformatã într-un sanctuar al Demetrei (De la Zalmoxis, p.41-42).
Diodor din Sicilia consemnase: "Zalmoxis pretindea cã ºi lui îi dãduse legile Hestia" (Biblioteca istorica I, XCIV.2). Rezultã de aici cã Zalmoxis ar fi fost doar legiuitorul aflat în relaþie cu divinitatea protectoare femininã (Kernbach, p.685), punând în evidenþã preeminenþa Zeiþei.
Suidas a menþionat cã numele de Zamolxis aparþinea unei zeiþe !!! (apud Kernbach, p.685). Mircea Eliade arãta cã "dupã Suidas, Hera ar fi varianta greacã a lui Zalmoxis" (De la Zalmoxis..., p.57; subl.ns.). Deºi faptul poate pãrea surprinzãtor, nu trebuie sã pierdem din vedere cã mulþi exegeþi considerau numele Zamolxis provenit de la cel al unei zeiþe: Mama Pãmânt, reprezentatã fie de Semele ("zeiþa Pãmântului", mama lui Dionysos), fie de zeiþa chtonianã tracã de prim rang Zemelo, derivând de la cuvântul slav "zemle" - "pãmânt". Eliade, referindu-se la pãrerea lui I.I. Russu (Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, Cluj, 1947, p.93), consemna: "Pentru savantul tracolog, valoarea semanticã a temei zamol- este "pãmânt" ºi "puterea pãmântului"" (De la Zalmoxis..., p.60). Ori, este bine cunoscut nu numai cã Pãmântul este Zeitatea femininã prin excelenþã, dar la fel este ºi Puterea (Shakti, în sanskritã), dupã cum se observã ºi din exemplul Diana sancta potentissima, menþionatã mai sus). De altfel, chiar funcþiile lui Zalmoxis îndreptãþeau interpretarea amintitã: "izvorul vieþii, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creºterea vitelor ºi de rodul ogoarelor" (O.Drâmba, p.803). Iar Russu (loc cit.) nu ezitã sã-l asocieze "sânului matern în care se reîntorc oamenii" (apud De la Zalmoxis..., p.60). Dupã cum a arãtat Eliade, cultul Zeiþei "a supravieþuit dupã romanizarea Daciei ºi numele de Diana se gãseºte în vocabula româneascã zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (=San(cta) Diana), figurã centralã a folclorului românesc" (ibid., p.79).
Lovinescu semnaleazã un caz analog: "Existã, de asemenea, ºi o divinitate colectivã dacicã, numitã Dacia felix asimilatã cu Gaia. Aceastã asimilare a divinitãþii colective locale cu marele Principiu feminin era cu totul obiºnuitã în antichitate. În legendele româneºti, Dacia e numitã Dochia, Deciana, Baba Gaia" (Dacia..., p.34).

DECENEU
Dekaineos (gr.) sau Decaeneus (lat.) uneori ortografiat Dicineus, a fost cel mai celebru sacerdot daco-get, zeificat ulterior, care a trãit în vremea lui Burebista.
Burebista l-a asociat la domnie, acordându-i "o putere aproape regalã" (Iordanes, Getica XI, 67). Dupã moartea celui dintâi, Deceneu succede ca rege. Prin urmare, marele preot era fie asociat al puterii regale, fie un posibil succesor al regelui, fie "rege ºi preot" în acelaºi timp, cum se intitula unul din predecesorii lui Decebal (O.Drâmba, p.792-793). Eliade se referã la marele preot Comosicus (De la Zalmoxis..., p.57).
Deceneu a îndeplinit rolul unui erou civilizator. Dupã Strabon, el dobândise cunoºtinþe în Egipt (Geografia VII, 3.11), lucru confirmat ºi de Iordanes care susþinea cã el i-a iniþiat pe geto-daci nu numai în filosofie, eticã, logicã, dar ºi în fizicã ºi astronomie (Getica XI, 69-70). Platon elogiase, la rândul sãu, cunoºtinþele filosofice, astronomice ºi medicale ale lui Zalmoxis ºi ale sacerdoþilor daci.
"Dupã Iordanes (XI, 67-68) Dicineus devine colaboratorul regelui Boruista când Sylla domnea peste romani, adicã în jurul anului 80 î.e.n. ºi aceastã indicaþie pare corectã" (De la Zalmoxis..., p.76). Eliade apreciazã cã "învãþãtura enciclopedicã a lui Deceneu" indicã "înflorirea culturalã a dacilor în urma unificãrii realizate de Burebista ºi apogeul ei în timpul domniei lui Decebal" (p.77).
"Pe bãrbaþii cei mai de seamã ºi mai înþelepþi pe care i-a învãþat teologia, i-a sfãtuit sã cinsteascã anumite divinitãþi ºi sanctuare" (Getica XI, 71). În centrul religios de la Sarmizegetusa ºi împrejurimi, la Grãdiºtea Muncelului, s-au gãsit pânã acum resturile a zece sanctuare (O.Drâmba, p.806).
Dar, cum vom vedea, Deceneu a fost, mai presus de orice, un autentic iniþiat.

O INIÞIERE AUTENTICÃ
Istoricii, ºi mai ales arheologii admit ca "incontestabil cã religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate" (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p.539).
Anticii remarcaserã asemãnarea dintre cultul iniþiatic existent la daco-geþi ºi cultele Misteriilor greceºti: cele de la Eleusis, cele dionisiace, etc. "Privitã sub raportul practicilor de cult, religia daco-geþilor era o religie iniþiaticã ºi mistericã" (O.Drâmba, p.802). În consemnãrile lui Herodot, Mircea Eliade "ghiceºte caracterul misteric al cultului" (Istoria..., p.174), explicând acest fapt prin aceea cã "discreþia sa à propos de Mistere este bine cunoscutã"(loc.cit.).
Contrar pãrerii cã Zalmoxis fusese iniþiat de pitagoreici, situaþia se prezenta invers, cãci grecul Hermippus Callimachius arãta textual cã Pythagoras era "thrakôn dôxas mimoumenos" ("discipol al înþelepciunii trace"), cu atât mai mult cu cât Herodot admisese anterioritatea lui Zalmoxis faþã de marele matematician ºi filosof (Dacia..., p. 36).
Dupã cum scria Herodot, geþii "se cred nemuritori" (Istorii IV, 83). Eliade aratã însã cã "verbul "áthanatizein" (cf.V, 4) nu înseamnã a se crede nemuritor", ci "a se face nemuritor". Aceastã "imortalizare" se dobândeºte prin intermediul unei iniþieri" (Istoria..., p.174). Mai departe se menþioneazã cã dintre elementele cele mai caracteristice ale cultului ""imortalizarea" sufletului ºi învãþãtura privind existenþa beatificã...îl apropie pe Zalmoxis de Mistere" ºi cã "în acest sens, poate fi comparat cu Dionysos al misterelor dionysiace" (ibid., p.175 ºi nota 90).
"Aceastã post-existenþã fericitã nu era deloc generalã, ci se obþinea prin intermediul unei iniþieri...Hellanikos, care era mai vârstnic decât Herodot, dar care urmeazã povestirea sa, descriind ritul lui Zalmoxis îl numeºte pe bunã dreptate "teletai" subliniindu-i caracterul iniþiatic" (De la Zalmoxis ..., p.47). "În Charmides, dialog scris probabil cu vreo treizeci de ani dupã Herodot, Socrate vorbeºte de un medic trac pe care-l întâlnise, "unul din acei doctori ai regelui trac Zalmoxis despre care se zice cã stãpânesc meºteºugul de a te face nemuritor" (136 d)" (ibid., p.46). Pe bunã dreptate sublinia Eliade cã, la fel cu iniþiaþii Misterelor eleusine sau orficii, pentru geþi,"numai "sufletul", principiul spiritual, îl întâlneºte pe Zalmoxis" (ibid., p.49).
Pornind de la analogia cu Kronos-Saturn unii exegeþi au interpretat numele lui Zalmoxis prin Zeul-Moº (N.Densusianu, R.Vulcãnescu, apud Kernbach, p.685; Dacia..., p.36). Dupã opinia noastrã, sufixul este analog cu sanskritul Moksha, având semnificaþia de nemurire prin eliberarea din ciclul nesfârºit al reîncarnãrilor. Zalmoxis este deci Zeul Mokshei, zeul care conferã nemurirea.
"Hippolit (Philosophumena II, 25) comunicã o legendã conform cãreia Zalmoxis ar fi propagat o doctrinã pythagoreicã printre celþi... Anumiþi autori moderni au apropiat druidismul de confreriile trace ºi geto-dace. Mai ales importanþa marelui preot, credinþa în nemurire ºi ºtiinþa sacrã, de tip iniþiatic, ale druizilor evocã paralelisme cu dacii. De altfel trebuie luate în considerare anumite influenþe celtice, pentru cã celþii au locuit câtva timp în regiunile occidentale ale Daciei" (De la Zamolxis..., p.75-76).
În cele ce urmeazã vom arãta cã la geto-daci se regãseau elemente certe dovedind o iniþiere autenticã cum ar fi asceza ºi experienþa extaticã. Cât despre simbolismul energiei spirituale Kundalini, care atestã neîndoielnic atingerea unui nivel elevat al spiritualitãþii, el va fi prezentat într-un capitol aparte.
"Strabon (Geografia VII, 3.3) reproduce, dupã Posidonius, cã misienii se abþineau sã mãnânce carne, mulþumindu-se cu miere, lapte, brânzã, ºi cã din aceastã cauzã ei se numesc "cei ce se tem de Zeu" (theosebeis)...Strabon adaugã cã, la traci, existã solitari mistici cunoscuþi sub numele de ktistai care trãiesc fãrã femei, se consacrã zeilor ºi vieþuiesc "eliberaþi de orice teamã"" (loc. cit.) (apud Eliade, Istoria..., p.171 ºi nota 79; vezi ºi De la Zalmoxis..., p.56-57,74). Strabon mai aratã cã în vremea lui Deceneu "practica pitagoreicã de a se abþine de la carne a rãmas la ei ca o poruncã datã de Zalmoxis". "La daci, dupã o informaþie a lui Flavius Josephus (Antichitãþi iudaice XVIII, 2), aceºti asceþi ºi contemplativi se numeau pleistoi, cuvânt pe care Scaliger l-a propus sã fie citit polistai" (De la Zalmoxis..., p.71,74).
Circumambulaþia în jurul locurilor sacre sau dansul circular se întâlnesc în multe manifestãri spirituale. Sunetele puternice erau folosite pentru a alunga demonii. Dupã cum preciza Eliade, cultul lui Sabos (Sabazios), echivalentul trac al lui Dionysos, includea, pe fondul unor "zgomote de lovire în cazane de bronz, chimvale, fluiere", dansul circular, aprig, însoþit de strigãte de bucurie (Istoria..., p.169-170).
"Ca toþi tracii, geþii cunoºteau ºi ei extazul" aratã Mircea Eliade (De la Zalmoxis..., p.56). "Experienþele extatice întãreau convingerea cã sufletul nu e numai autonom, ci ºi susceptibil de o unio mystica cu divinitatea...Credinþele arhaice, într-o supravieþuire vagã ºi aproximativã a sufletului, au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmã, la ideea de metempsihozã, sau la diverse concepþii despre nemurirea sufletului. Probabil cã experienþele extatice care au croit drum unor astfel de concepþii nu erau întotdeauna de tip "dionysiac", adicã orgiastic. Extazul putea fi provocat ºi ... prin rugãciune" (Istoria..., p.170-171). Dupã Eliade, experienþa extaticã era corelatã, la triburile trace, cu "credinþa în nemurire ºi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat". În cadrul manifestãrilor extatice el menþiona "oracolul lui "Dionysos"; templul se afla pe un munte înalt ºi profetesa prezicea viitorul în "extaz", ca ºi Pythia de la Delfi" (loc cit.). Strabon (Geografia VII, 67) îl citeazã pe Zalmoxis alãturi de Amphiaraos, Trophonius, Orfeu ºi Musaios, care erau renumiþi prin experienþele lor extatice. Iar Pythagoras, cu care era comparat Zalmoxis, fusese pus în legãturã cu Aristeas, Abaris, Epimenide, Phormion, Empedocle. "Legendele lui Pythagoras fac aluzie la raporturile sale cu zeii ºi spiritele". Aristeas, eroul unei cãlãtorii (menþionate anterior) în þara hiperboreilor, la nordul Mãrii Negre, trecuse de la moarte la înviere. Epimenide "postise ºi deprinsese extazele prelungite", devenind "stãpân al unei "înþelepciuni entuziaste", adicã al unei anumite tehnici extatice". Phormion "a fost vindecat de o ranã în urma unei cãlãtorii extatice într-o regiune ciudatã, aparþinând unei "geografii mitice""; ca ºi "Leonymos ajunge în "Insula Albã" - mai târziu localizatã în Marea Neagrã" (apud M.Eliade, De la Zalmoxis..., p.49-50, 52-54). Semnificaþia "Insulei Albe" (Leuke) identificatã cu Insula ªerpilor din dreptul gurilor Dunãrii, va face obiectul unei analize ulterioare. Polyaenus (Stratagemata VII, 22) îl menþioneazã pe Kosingas, rege al triburilor trace Kebrenoi ºi Sykaiboai, care era în acelaºi timp mare preot al Herei (v.mai sus "Cultul Marii Zeiþe"). Când supuºii sãi deveneau recalcitranþi, Kosingas îi ameninþa cã se urcã la cer pe o scarã de lemn, pentru a se plânge de purtarea lor. Simbolismul scãrii este atestat ºi în alte religii ale Orientului Apropiat antic ºi ale Mediteranei (M.Eliade, Le chamanisme, p.378 sq.). Eliade adaugã: "Ceea ce este sigur, e cã în episodul foarte raþionalizat de Polyaenus, se descifreazã un vechi rit trac de ascensiune extaticã la Cer" (De la Zalmoxis..., p.57). Toate cele arãtate l-au fãcut pe marele istoric al religiilor sã conchidã: "Este ceva adevãrat în cliºeele atât de populare în Grecia dupã Herodot, care-l plasau pe Zalmoxis alãturi de Pythagoras, Orfeu, Musaios ºi mai târziu de Zoroastru, de "înþelepþii egipteni" sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienþe extatice ºi capabile sã reveleze mistere privind sufletul omenesc ºi supravieþuirea lui" (ibid., p.58).
Eliade a combãtut - cu argumente asupra cãrora nu are rost sã insistãm - teoria cã Zalmoxis ar fi fost un zeu al morþii, precizând: "Zeii ºi zeiþele morþii domnesc peste o mulþime de morþi, în timp ce divinitãþile Misterelor admit pe lângã ele numai iniþiaþi. Pe deasupra este vorba de douã geografii escatologice diferite: tãrâmurile strãlucitoare care îi aºteaptã pe iniþiaþii în Mistere nu se confundã cu Infernurile subterane în care se adunã morþii" (op.cit., p.61).
Nu putem încheia acest capitol fãrã a menþiona împrejurarea ce-l desemneazã pe Deceneu a fi fost unul din marii iniþiaþi ai antichitãþii.
"Boirebistas...ºi l-a luat ca ajutor pe Dekaineos, un bãrbat vrãjitor, care umblase multã vreme prin Egipt, învãþând acolo multe semne profetice, datoritã cãrora susþinea cã tãlmãceºte voinþa zeilor. Ba încã, de la un timp, era socotit ºi zeu, aºa cum am arãtat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadã de ascultarea ce i-o dãdeau, este ºi faptul cã ei s-au lãsat înduplecaþi sã-ºi stârpeascã viile ºi sã trãiascã fãrã vin" (Strabon, Geografia VII, 3.11).
Deºi savanþii i-au ignorat profunda semnificaþie, faptul în sine este extraordinar ºi credem cã importanþa sa nu poate fi îndeajuns apreciatã. Cãci interdicþia datã de Deceneu echivaleazã cu o revoluþie în concepþia religioasã, dovedind cã marele preot era un adevãrat iluminat, o autenticã personalitate, care atinsese un nivel spiritual excepþional. Gândirea lui Lovinescu se dovedeºte încã odatã falsã ºi sterilã (Interpretarea..., p.134, nota de subsol ºi p.135). Mai întâi, viþei de vie îi atribuie, în mod eronat, trãsãturi pozitive: "Viþa de vie reprezintã în acest context o expresie materializatã a originii ºi a caracterului de veºnicie a vieþii spiritului uman, cu atât mai mult cã unul din simbolurile energiilor "esenþã" este vinul" (!). Apoi, îºi pune retoric "întrebarea ce semnificaþie a avut smulgerea viþei de vie de Burebista ºi Deceneu?", rãmasã fãrã rãspuns.
Sã ne reamintim cã în Biblie, opreliºtea de a consuma vin era o poruncã divinã. Astfel, Dumnezeu le-a cerut preoþilor (Aaron ºi fiii sãi), sub ameninþarea pedepsei cu moartea: "Tu ºi fiii tãi împreunã cu tine, sã nu beþi vin, nici bãuturã ameþitoare" (Levitic 10.9). "Nici un preot nu va bea vin" (Ezechiel 44.21). Cei care i se consacrau, "fãcând juruinþa de nazireat, ca sã se închine Domnului, sã se fereascã de vin ºi de bãuturã ameþitoare", ba chiar ºi de must, struguri proaspeþi ori uscaþi (Numeri 6.2-3; vezi ºi Amos 2.12). Îngerul Domnului i-a spus mamei care-l purta în pântece pe Samson, destinat nazireatului (închinãrii): "sã nu bei nici vin, nici bãuturã tare" (Judecãtori 13.4, 14). Tema se regãseºte în Proverbe 23.29-31; Isaia 5.11, 22; 28.7; Osea 4.11. În Noul Testament arhanghelul Gavril îi vesteºte lui Zaharia cã Ioan "nu va bea vin, nici bãuturã ameþitoare (sicherã)") (Luca 1.15; vezi ºi 7.33).
Incompatibilitatea consumului de bãuturi cu spiritualitatea nu fusese denunþatã doar de Dumnezeul biblic. Krishna interzisese locuitorilor din Dwaraka sã bea vin. Încãlcând porunca, foarte mulþi ºi-au gãsit aici moartea, între care ºi fiul sãu, Pradyumna. În Grecia anticã, negativitatea bacchantelor s-a manifestat împotriva divinitãþii, atunci când l-au sfârtecat pe Orfeu, aruncându-i capul tãiat în Hebros.
Comparând cu cele poruncite de Yahweh numai slujitorilor sãi, cât de extraordinar ne apare acum faptul cã Deceneu a impus interdicþia de a bea vin unui popor întreg ! ªi asta, dupã ce, timp de secole, consumul de vin constituise un obicei general!

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-11 15:56:43Dunarea, Marea, Carpatii si Prutul
— iata cele patru hotare cari-ngradesc pamantul Tarii Romanesti. Am fost trait, pe vremuri, in graniti mai largi. S-au fost invartit, pe vremuri, palosele sclipitoare ale Voievozilor nostri si peste Carpati si peste Prut. Dar s-au varsat incoace inecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au impins
— noroade, ce nu le mai incapea lumea, au curs mereu peste noi si-a trebuit
— ca sa putem trai
— sa ne mai strangem tara, si de la miazanoapte si de la rasarit. Adusi in Dacia de imparatul Traian, ramasi aici, in urma celei mai vajnice lupte ce-au vazut timpurile vechi, am pastrat in sangele nostru vitejia acelor doua popoare mari din care ne tragem, si nu o data, in zbuciumul atator veacuri, ne-am aratat urmasii vrednici si ai legionarilor biruitori, care au vanzolit lumea si-au abatut codrii, ca sa razbata in cetatea lui Decebal, si ai uriasilor invinsi, care
— ne mai putandu-se apara
— si-au dat o moarte asa de mareata si de tragica in flacarile Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape doua mii de ani. Multe razboaie am avut si multe nenorociri ne-au calcat in vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am tinut piept, si nu ne-am dat, s-aici am stat. Ca trestia ne-am indoit sub vant, dar nu ne-am rupt. Si-am ramas stapani pe mosioara noastra. Stie numai bunul Dumnezeu cu cat sange ne-am platit noi pamantul acesta, scump tuturor romanilor, scump pentru frumusetile si bogatiile lui, scump pentru faptele marete si inaltatoare care s-au petrecut pe el. Odihneasca-n pace gloriosul Ștefan, ca n-au fost spuse in desert cuvintele mandre si-ntelepte pe care ni le-a lasat cu limba de moarte: "Daca dusmanul vostru ar cere legaminte rusinoase de la voi, atunci mai bine muriti prin sabia lui decat sa fiti privitori impilarii si ticalosiei tarii voastre. Domnul parintilor vostri, insa, se va indura de lacrimile slugilor sale si va ridica dintre voi pe cineva carele va aseza iarasi pe urmasii vostri in voinicia si puterea de mai inainte". Din strasina muntilor ce-nalta marginea tarii de la Severin pana la Dorohoi, rauri frumoase, datatoare de viata, si nenumarate paraie se despletesc, in carari de argint, peste-ntinsele sesuri ale Valahiei si printre dealurile blande ale Moldovii. Singura campia Ialomitei s-asterne tacuta, neteda, uscata
— vast ostrov insetat, in mijlocul atator ape ce-mpodobesc pamantul Romaniei. Doarme sub suierul vanturilor desertul larg, nemarginit al Baraganului. De mii de ani viseaza rauri limpezi si lacuri sclipitoare: in zilele senine de vara visu-i se rasfrange-n undele aerului si-ngana peste lanurile si balariile uscate ale pustiului acele ape vrajite, amagitoare ale "mirajelor", asa de frumos numite de popor "apa mortilor". Calatorii straini care-au strabatut vaile Romaniei pe drumuri hrintuite, in carutele de posta de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaste astazi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar parea ca alta tara s-a pus intre Carpati si Mare. Si-ntr-adevar, o tara noua s-a ridicat de-atunci in rasaritul Europii. Mosia lui Mircea s-a lui stefan, libera si mandra Romanie de azi nemaicrescand in laturi, a trebiut sa creasca-n sus, si salta zi cu zi
— o salta puterea tineretii si setea de lumina!
Din hotar in hotar, in lung si-n lat, o prind acum, ca-ntr-o retea, sosele netede, pietruite, si linii ferate, insirand pe firele lor orasele-nfloritoare si sutele de fabrici ce scot la lumina bogatiile tarii. Astazi, capitala noastra, care-a stat pitita prin munti atatea veacuri, sporeste
— sigura si puternica
— in mijlocul campiei dunarene, ridicand palat langa palat, pe unde-si pastea odinioara turmele legendarul Bucur. Si largi isi deschid acum portile altarele luminii
— treptat poporul se invioreaza, se desteapta, la o viata de pace si de munca roditoare. In fata scundelor si saracacioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascalul Lazar punea in mana copiilor cea dintai carte romaneasca, se-nalta falnic palatul universitatii, iar pe locul acela sfant s-au asezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar
— poetul, eroul si apostolul. Doua mari bulevarde taie-n crucis orasul. Dambovita se minuneaza de stralucirea si mandreta-n care se desfac malurile ei, ascunse pana mai daunazi sub radiuri de salcii. De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, imi intorn gandurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am vazut imi revin acum, invaluite in farmecul departarii, si parca ma dojenesc, unele ca n-am spus destul, altele ca n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarasi pe care nu le-am vazut inca. Dar ceea ce se ridica mai luminos si mai sfant in mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasa si mai mandra-ntre podoabele tarii, este poporul romanesc. In sufletu-i larg, nespus de duios, lamurit in focul atator suferinti, am gasit izvorul curat al frumoaselor lui cantece si intelesul istoric al trainiciei si staruintii noastre pe acest pamant. In marea lui putere de munca, de lupta si de rabdare, in mintea lui treaza si-n inima lui calda am gasit sprijinul sperantelor noastre si dezlegarea inaltei chemari a neamului nostru. Il urmaresc cu gandul de-a lungul veacurilor, il vad cu pieptul dezvalit in zloata si-n batalii, muncind ca sa plateasca darile tarii, luptand ca sa-si apere pamantul, cazand si ridicandu-se iar, murind in ses si renascand in munti, pururea tanar, pururea mandru, cu toate nevoile ce-au dat sa-l rapuie, si ma-ntreb: ce popor a avut pe lume o soarta mai apriga si mai zbuciumata, ce neam de oameni a stat mai viteaz si mai intreg in fata atator dureri!
Unde-ar fi ajuns el astazi dac-ar fi fost lasat in pace!
"O lacrima-i tremura-n glas, si graiul lui e un suspin", zice Michelet vorbind de poporul roman. In adevar, suferintile acestea au pus o blandeta divina pe figura taranului nostru. Inima lui e plina de mila pentru cei nenorociti, si limba lui e dulce si plina de mangaieri. Cata gingasie e in cantecul cu care-si adorm tarancele copiii: “Nani, nani, puisor” Si cu ce vorbe sfasietoare, adanci ca si durerea din care-au izvorat, isi petrec mortii la groapa: “Dragile mamei sprincene, Cum o sa fiti buruiene!
Dragii mamii ochisori, Cum o sa va faceti flori!
” Intr-o tara asa de frumoasa, c-un trecut asa de glorios, in mijlocul unui popor atat de destept, cum sa nu fie o adevarata religie iubirea de patrie, si cum sa nu-ti ridici fruntea, ca falnicii stramosi de odinioara, mandru ca poti spune: "Sunt roman!
"


Crezi ca ne lipseste ceva?

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: TEPARUL, la data 2010-06-11 16:42:42

De la: Denis, la data 2010-06-07 09:35:40CODEX ROHONCZI - o carte veche de 1.000 de ani, care rãstoarnã toate teoriile istorice despre cultura strãmoºilor noºtRI
De la daci nu au rãmas izvoare scrise. Prea puþine se ºtiau despre locuitorii zonei carpato-dunãrene, dupã retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, pãstratã la Budapesta, rãstoarnã teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în aceastã perioadã istoricã. A fost scrisã cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, ºi se citeºte de jos în sus. Vorbeºte despre vlahi ºi regatul lor. Mulþi au încercat sã descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premierã, filele misteriosului manuscris.
În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistã publicatã în Ungaria de existenþa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea cã e redactat într-o limbã necunoscutã. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca sã-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de ªtiinþe a Republicii Ungaria. E o carte legatã în piele. A fost pãstratã în localitatea Rohonczi pânã în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dãruit-o Academiei de ªtiinþe a Ungariei, în 1838. Nu se ºtie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

Scriere secretã
Dupã Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetãtorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se gãseºte în Arhivele Academiei de ªtiinþe a Ungariei o carte rarã, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretã, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze pânã acum. ªi eu am încercat". Literele sunt asemãnãtoare scrierii greceºti. M-am gândit cã seamãnã ºi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureºti, dar n-a mers. Toate încercãrile le-am aruncat în foc".
Dupã ce a studiat Codexul, cercetãtorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaþiile sale într-un articol, în care a încercat sã identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit cã textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbã latinã vulgarã (daco-romana), cu caractere moºtenite de la daci. "Sunt semne care au aparþinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legãturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgarã, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt strãvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta.

Solii ºi cântece ale vlahilor
Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 ºiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice ºi religioase. E scris cu cernealã violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece ºi rugãciuni, care include 86 de miniaturi. Consemneazã înfiinþarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. "Sunt informaþii despre organizarea administrativã ºi militarã a þãrii ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru ºi mare, de la Dunãre spre nord, pânã la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc.

"Jurãmântul tinerilor blaki"
Codexul conþine ºi versurile unui cântec de luptã, numit "Jurãmântul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul urmãtor:
"O viaþã, tãciunele ªarpelui, puternic veghetor,/
Înºelator, sã nu primeºti a te uni/
Cu prorocirile ªarpelui, anuale, pentru cã lovit/
Vei fi/ Cântecul cetãþii aud îndelung/
Mergeþi vioi, juraþi pe caciulã, pe puternica caciulã!/
Sã juri cu maturitate ºi cu convingere!/
Sã fiu þie putere vie, trãiesc, în luptã sã fiu!/
Alesul jurãmânt preþuieºte ºoimul tãu, mergi cu jurãmânt puternic!"

CUM DE A-TI SCRIS ASA CEVA? PENCA de exemplu eu stiam de foarte mult timp dar nu am indraznit sa postez ,pentru ca s-ar fi gasit TRADATORI CARE SA -MI SPUNA CA NU-I ADEVARAT .ASA ESTE,PE PAMANTUL TARII ROMANESTI S-AU GASIT SCRIERI DE PESTE 10000 ANI,PRECUM SI OASE MAI VECHI DECAT IN A.FRICA.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-11 19:47:40
Istoria-i stiinta exacta?
Viorica ENACHIUC Rohonczi Codex: descifrare, transcriere si traducere Editura Alcor, 2002, 400.000

Autoarea

Viorica Mihai, casatorita Enachiuc, a absolvit in 1966 Facultatea de Filologie, Romana-Istorie, la Iasi. A lucrat ca arheolog. A primit o bursa la Roma, in 1983, pe probleme de arheologie si lingvistica istorica. In 1982 a auzit de existenta Codexului Rohonczi. Directorul Institutului de studii istorice si social-politice (de pe linga CC al PCR) Ion Popescu-Puturi, (ideolog de sinistra memorie) i-a facut o copie dupa codex si i-a „incredintat-o“ spre studiu. Dupa cercetari preliminare, Viorica Enachiuc a publicat un articol despre codex in Analele de Istorie (ale Institutului de studii istorice si social-politice de pe linga CC al PCR) in numarul 6/1983. Arata ea acolo ca a fost scris codexul in latina vulgara, in sec. XI-XII, cu caractere mostenite de la daci. Si da si citeva pagini traduse.

Pina aici am parafrazat continutul paginii de garda a cartii. Parantezele imi apartin. Am citit respectivul articol. Inghesuit intre unul despre miscarea muncitoreasca interbelica si unul despre rolul conducator al PCR in lupta etc. s.a.m.d., articolul cuprinde citeva pagini traduse din codex. Practic, autoarei nu i-a luat nici un an descifrarea scrierii si a limbii. Publicarea intregii carti n-a fost decit o chestiune de timp. Si a aparut cartea – 850 de pagini in octavo, cu coperta, supracoperta si finantare de la Ministerul Culturii. Publicarea ei a fost recomandata de barbati cu titluri academice, profdirdoci: Ariton Vraciu prof. univ. dr. lingvist din Iasi, in 1983, unu’ Ioan Chitimia prof. univ. dr. doc., si unu’ Pandele Olteanu, slavist, Universitatea Bucuresti, prof. univ. dr. doc., prin 1990. Cele trei recomandari apar in postfata cartii. Nici un cunoscator de latina, de prisos s-o spunem, printre cei care gireaza cercetarile doamnei Enachiuc.


Manuscrisul

Autoarea e suficient de onesta sa-l descrie. Codex Rohonczi e scris pe hirtie, al carei filigran, o ancora incadrata intr-un cerc, sub o stea cu sase raze, a permis si datarea: conform catalogului de filigrane al lui Briquet, e vorba de hirtie din Italia de nord, produsa intre 1529-1540. Cartea are 224 foi de 12/10 cm, cu text intr-o scriere necunoscuta, cu 150 de semne diferite, de la dreapta la stinga, si citeva miniaturi destul de primitive. Manuscrisul isi face aparitia abia in 1838, cind Gusztav Batthyany il doneaza Academiei de stiinte a Ungariei – cum de nu e pomenit in nici un catalog, timp de trei secole dupa presupusa sa scriere? E scris dupa 1500 – cine sa-l fi copiat, intr-un alfabet nefolosit, intr-o limba necunoscuta? Autoarea depaseste apoi orice limita cind afirma ca e scris de jos in sus. Or, bunul-simt insusi ne spune ca nu se poate scrie astfel, fiindca mina care scrie ar sterge rindurile deja scrise, minjindu-le. Nu exista in toata istoria scrisului vreun scris de jos in sus. Alfabetul, „dac“ desigur, are 150 de semne – totusi, autoarea nu foloseste nici 20 de sunete in transcrierea fonetica. Manuscrisul e frust, cu desene rizibile, in alb si negru1 – si asta, intr-o epoca in care copistii lui Stefan cel Mare si cei ai lui Matei Corvinul rivalizau in rafinament.


Limba manuscrisului

Limba in care e scrisa cartea ar fi latina vulgara din secolele XI-XII – pe atunci se vorbea deja romana comuna, stim asta comparind romana si aromana, fondul lor comun seamana bine cu limba care va fi fost vorbita in secolul al XI-lea. Autoarea ofera un ingrijorator „dictionar latin vulgar-roman“ la finele cartii – latina vulgara din secolul XII, care n-are nici un cuvint comun cu romana din secolul XV, pe care o cunoastem! Faptul ca a lucrat la manuscris si la traducere 20 de ani, intre 1982, cind primeste manuscrisul, si 2002, cind apare cartea, e inexact: articolul aparut in 1983 demonstreaza ca inca de pe atunci avea autoarea idei clare despre scrierea si limba codexului. In schimb, nu i-au ajuns cei 20 de ani de munca pentru ca sa ofere o echivalenta a numitului alfabet si o gramatica minimala a inchipuitei „latine vulgare“. Dam mai jos citeva mostre de traducere: „Prielnic in traire, din nou sa strigi datator! Iubire aleasa, matur de a merge cu cavaleria, sa traiesti plecarea!“ (p. 7); „Departezi blestemul nereidei catre iad.“ (p. 35); „Cu adevarat a arata brazdare.“ (p. 37); Ater iris imiuoi nectani = „curcubeu spaimintator patrunde spre a ucide“ (p. 143); „Pe acei unguri sa spadasesti.“ (sic! p. 143); „Fie ca am spalat lovind, sprijinul sporind, lupta am unit!“ (p. 57) Fie ca am spalat lovind, sprijinul sporind – fie ca am lovit spalind, sporul sprijinind – tot aia este... Restul cartii e cam la fel.

Totul se petrece intr-o tara ipotetica, condusa de unul Vlad: singurele localitati ale tarii lui sint Ineul, Aradul, Olbia si Dridu (exista un sat cu acest nume, linga Bucuresti, pe unde a facut sapaturi Viorica Enachiuc); mai figureaza Nistrul si Tisa, apoi Raraul. Dar cel mai frecvent figureaza Raraul si Ineul. Si Dridu. Alea trebuie aparate, cam asta e ideea textelor din carte. Textul manuscrisului e neintrerupt. Autoarea simte insa nevoia de a pune subtitluri: unele sint discursuri ale acestui Vlad, altele, solii ale lui Alexie Comnenul adresate primului, ale lui Robert al Flandrei, ale lui Constantin Ducas. Nu conteaza ca in Alexiada, biografia lui Alexie Comnenul, Ana Comnena nu pomeneste nicidecum de asemenea solii adresate vreunui Vlad ; ca nici in documentele referitoare la Robert de Flandra, Ducas, si nicaieri in alta parte nu e pomenit vreun Vlad. El exista, si gata. Nu conteaza ca n-are capitala, ca localitatile cele mai frecvent pomenite sint Ineul si Dridu. Vlad e puternic.

Ce-i cere Constantin Ducas lui Vlad? „Er sibid irarau rar rad tisa = mergi la Rarau, mai ales rade la Tisa“ (p. 259). Cam mare teritoriul stapinit de Vlad acesta ! Apar si diverse popoare daunatoare – uzii, cumanii, ungurii – si gotii, despre care stiam ca disparusera deja in secolul al VI-lea. Ei, nu-i asa: gotii ii trimit o solie numitului Vlad, in 1101. Mai apar si niste oameni galbeni: „ikter eua = oamenii galbeni striga“; „a glivi reden = pe cei galbeni stapinind“; „liviso ala iucet iustis = pe cei galbeni ii bate cavaleria cu dreptate“. Anii, in manuscris, sint numarati dupa Christos, fara ca autoarei sa-i pese ca in epoca se folosea cronologia de la facerea lumii.


Concluzii

Nimic nu se potriveste din cele avansate de autoare. Manuscrisul e cu siguranta o contrafacere tirzie. Autoarea nu publica nici regulile folosite de ea in transliterare, nici gramatica ipoteticei sale „latine vulgare“. Ofera in schimb facsimilul manuscrisului si un ingrijorator vocabular latin vulgar-roman. Textul traducerii ar fi facut deliciul dadaistilor, caci aduce cu dicteul automat visat de Tristan Tzara. Ei, si ce-i cu asta?, veti spune. Nu e nici prima, nici ultima apucata de la noi, si sint sute adeptii – era sa spun „tovarasii de boala“ – ai lui Napoleon Savescu, animatorul unui halucinant Congres international de dacologie; emulii din salonul lui Pavel Corut sint la fel de numerosi. Ambuscati „e“ peste tot...

Alarmante sint, insa, vocile care cautioneaza aceasta patologica impostura. Alde Ariton Vraciu, Chitimia si Pandele Olteanu au murit, mi se pare, cam o data cu orinduirea care le daduse titluri academice si statut social; cu atit mai bine pentru ei, fiindca ar fi trebuit sa dea seama in fata respectivelor Universitati pentru aiurelile pe care le-au girat. Impostura dacomaniei si paranoia protocronismului n-au disparut, din pacate, o data cu funestul regim. G. C. Paunescu a sustinut, din banii lui, fantasmagoricele congrese ale lui Savescu; iar televiziunea i-a facut, desigur, propaganda. Acum, cu acest aiuritor Rohonczi Codex, Ministerul Culturii este cel care finanteaza publicarea unei carti atinse de paranoia, iar Televiziunea nationala acorda doua lungi ore de interviu autoarei. E de crezut ca atit generozitatea Ministerului Culturii, si cea a Televiziunii vor fi fost puse in miscare de vechi retele securiste, la fel de eficiente acum ca inainte. E gretos ca CNA-ul n-a gasit nimic de spus impotriva emisiunilor; si, mai ales, ca banii care se puteau da pentru publicarea unor carti de istorie cinstite s-au risipit pe publicarea acestei maculaturi. Asemenea deliruri sistematizate exista in toata lumea. Insa numai la noi sint sustinute de retele influente si bogate, care pot crea o legitimitate factice, scurt-circuitind consensul specialistilor, fie istorici, fie lingvisti, fie paleografi. E destul ca cineva sa flateze frustrarea talimba a unora ca fratii Paunescu, finantatorii lui Napoleon Savescu. Celalalt mare magnat al economiei romane, Iosif Constantin Dragan, e si el un corifeu al tracomaniei. Trecutul securist, averile vechi/recente si dacomania sint legate intre ele si se sprijina. Acesti oameni influenti polueaza cu banii lor pina si riurile linistite ale dezbaterii stiintifice.

P.S. Romanticul secol XIX e celebru pentru gustul sau medieval: atunci cind oamenii n-au gasit antichitati, le-au facut singuri; de la cintecele lui Ossian la „ruinurile“ factice de la curtile printilor rusi, veacul e plin de falsuri pioase. Ungaria e o tara in care contrafacerile au fost numeroase: un anume Kálman, in secolul al XIX-lea, a produs el singur un numar de documente medievale din care o parte, pare-se, trec si azi drept autentice. Din fericire, tot in Ungaria a aparut reactia opusa, spiritul ironic: Istoria prostiei omenesti a fost scrisa de un maghiar, Rath-Vegh István. Departe de mine sa neg interesul intrinsec al cartii: deschisa la-ntimplare, citita de-a-ndoaselea, pe luna plina, la trei rascruci, ea vindeca de bubat, de gilci, de nabadai, de buba-neagra. De deochi, de dambla, de orbu-gainii, de trinji si de opaceala e buna mai ales aia cu: „Identi uzia iu eta ereuai. Ik ira as. Si anecti iradires. Iuniki usus visti imikn. Ercisca siccin. Imudir goti venot = Adesea uzii merg si naruie. Loveste furia unitar! Daca ne unim ai rade. Mergi mai ales folositor, ai vazut pe aceia lovind. Secarea impartirii. Fara stapinire gotii sa vina!“."

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-12 09:28:12DACI!
Când spui daci, spui Sarmizegetusa. Iar când spui Sarmizegetusa, te gândesti la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cetatile Blidaru sau Costesti. Se vorbeste mai putin despre adevarata capitala a Daciei, Sarmizegetusa Regia (aflata la doar 40 km de Ulpia), creata in totalitate de populatia traitoare pe aceste meleaguri. Dacii nu au fost numai "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Ei au fost in primul rând constructori desavârsiti, astronomi, siderurgisti, experti in strategie militara. Sarmisegetuza Regia nu este o singura cetate, ci un colos, alcatuit din sute de cetati, raspândite pe 5000 de kilometri patrati. Pâna la o altitudine de 2050 de m, interventia umana este prezenta în mod compact. Una dintre marturiile istorice spune ca dacii îsi zideau muntii. Poate ca aceasta afirmatie a stârnit zâmbete sau a fost considerata, în cel mai bun caz, un eufemism. Arheologii si geodezii care fac cercetari în Muntii Orastiei au gasit însa dovezi care confirma vechile scrieri. "Toti muntii din jurul Sarmisegetuzei sunt terasati, iar versantii sunt ziditi. Pe toate crestele, vaile, versantii au fost descoperite pietre fasonate, cu o greutate de aproximativ 3 tone. Cetatile sunt aparate de ziduri circulare, de sus pâna jos. Daca in cazul piramidelor egiptene s-a ajuns la concluzia ca pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme de bile si ridicate cu scripeti, pentru daci teoria nu este valabila. Ramâne un mister transportarea blocurilor imense de piatra pâna in vârful muntilor, cantitatea de materiale fiind superioara celei folosite la piramidele egiptene", spune ing. gral. div. (r) Vasile Dragomir, vechi cercetator al zonei. Calendarul dacic rivalizeaza cu cel de la Stonehenge

Urmele de activitate industriala dovedesc ca dacii erau si foarte buni prelucratori de metale. De pe toate culmile au fost scoase la lumina lingouri, forje, clesti pentru manipularea fierului in foc, furnale, lentile de fier. Putini stiu ca Muntele Batrâna este cel mai înalt vârf din România, nu din punct de vedere geografic, ci geofizic. Masuratorile gravitationale au aratat ca datorita nucleului extrem de dur, constituit din minereuri de fier, acest munte este cel mai înalt de pe teritoriul tarii noastre. Sa fie o întâmplare ca aici aveau dacii cea mai mare mina de fier si cele mai importante depozite de minereuri? Dacii erau si astronomi foarte priceputi. Ei au facut masuratori pe stele, utilizând coordonate orare, si nu coordonate orizontale, aproape de nivelul marii, asa cum se proceda in mod obisnuit, de exemplu la egipteni. Exista si un calendar dacic, poate nu la fel de impunator ca si cel construit la Stonehenge, dar incredibil de precis. Precizia lui demonstreaza, in egala masura, cunostintele deosebite de matematica, astronomie si in special de geometrie pe care le aveau dacii. Dacii au conceput Sarmisegetuza ca pe un centru vital, destinat unei rezistente totale. Nu îmbini perfect constructiile civile cu cele militare, nu zidesti muntii, nu construiesti drumuri, sisteme de alimentare cu apa si de drenare a zonei, ca sa le parasesti la primul atac. Modelul dacic de aparare completa, utilizarea avantajelor oferite de teren, razboiul de uzura, toate au contribuit la încetinirea înaintarii romanilor. Marelui Imperiu Roman, care se întindea pe trei continente, i-au trebuit 5 ani ca sa treaca de "salbaticii" din Carpati.

O civilizatie unica, veche de 10.000 de ani

Poate ca dacii au fost ajutati de Zalmoxe, caruia i-au ridicat numeroase sanctuare, dreptunghiulare, circulare, mai mari si mai impunatoare decât cele construite de alte civilizatii pentru zeii lor. Adânc îngropate de timp, încep sa iasa la suprafata, luându-i prin surprindere astazi pe taranii care si-au construit deasupra lor case sau grajduri. Poate i-au ajutat si uriasii despre care povestile pastrate pâna la noi relateaza ca ar fi trait pe aceste teritorii. "Nu sunt arheolog sau istoric, ci geodez. Totusi am curajul sa afirm, dupa cercetarile facute in Muntii Orastiei ca civilizatia existenta pe teritoriile noastre, veche de aproximativ 10.000 de ani, este cu adevarat unica. Vestigii ale civilizatiei romane se afla si in alte tari, deci nu pe acestea trebuie sa le punem in valoare. Pacat ca nu se acorda atentia necesara Sarmisegetuzei Regia, care este cu adevarat numai a noastra", afirma Vasile Dragomir. Sarmisegetuza Regia asteapta sa fie redescoperita

"Poate ar trebui sa studiem mai atent legendele care spun ca unele civilizatii megalitice îsi au originea pe pamânturile noastre. Germanii, de exemplu, au facut cercetari si spun ca stramosii lor ar fi venit din Dacia", este de parere Vasile Dragomir. Acolo, in Muntii Orastiei, unde satele sunt rasfirate, cu case "atârnate" de versanti, Sarmisegetuza asteapta sa o redescoperim. Asteapta sa se faca si despre ea filme, sa-si etaleze enigmele, sa fie vizitata si admirata. Ne asteapta sa ne descifram originile, sa fim mândri de ea si de noi.

ARMATA

Organizarea si modul de lupta al armatei geto-dace au fot determinate de cadrul geografic, demografic si spiritual al poporului dac. Conditionarea evolutiei organismului militar, bazat pe acesti factori, constituie o legitate universala si valabila in toate timpurile.

Spatiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizeaza printr-o armonie si simetrie rara cât si printr-o unitate unica, toate astea regasindu-se in spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice au avut o însemnatate aparte pentru organizarea militara si modul de ducere a razboaielor, toate actiunile de lupta, din antichitatea si pâna azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele de a-si mari puterile si de a micsora pe cele ale inamicului.

CADRUL NATURAL

Câmpul de actiuni al armatei geto-dace ,aria geografica locuita de ei, este identica cu zona lor de etnogeneza, zona in care s-a dezvoltat societatea autohtona, de la triburile comunei primitive si pâna la statul dac centralizat si mai departe pâna la noi, vadeste o permanenta legatura cu pamântul devenit vatra stramoseasca. Astfel toate bataliile lumii geto-daco-românesti sunt definite cu aceleasi repere: Carpatii, Dunarea, Marea Neagra. Faptul ca oastea daca nu a luptat intr-un spatiu "neutru" sau strain, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat in lungile si grele confruntari cu armate straine, de regula mai numeroase si mai dotate, a avut o însemnatate cardinala in balanta raportului de forte si in deznodamântul bataliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregatire in vederea apararii, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea si aducerea lui in stare functionala ceruta de necesitatea rezistentei in fata primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au aparut atunci când fiecare familie si mai târziu fiecare trib au pus bazele asezarilor întarite si au creat fortificatii de refugiu.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATII

MUNTII -rolului sistemului muntos in istoria daco-românilor i s-a consacrat o întreaga literatura, ale carei aprecieri sintetizeaza adevarul istoric potrivit caruia istoria noastra este strâns legata de munti, de Carpati, care au rolul de coloana vertebrala. Muntii sunt sâmburele geografic al spatiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apararea, adapostul, frumusetea, mândria dacilor si din ei si-a tras neamul românesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezinta cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.

DUNAREA-De când se pomenesc ei dacii, si noi românii, Dunarea a fost "râul parinte" care a vazut pe ambele sale maluri, din valea panonica si pâna la delta sa, unul si acelasi neam. Acest curs de apa denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai târziu Dunarea, a facut parte organica din viata geto-dacilor constituind un brâu protector, un aliniament greu de depasit si usor de aparat. Dunarea a avut permanent o mare însemnatate militara strategica fiind granita si bariera de aparare sau cale de penetrare pe vaile ei, a numeroase expeditii militare, tarmurile ei, nu odata, constituind teatru unor razboaie crâncene. In organizarea apararii geto-dacii au apelat permanent la brâul de ape ce a închis Dacia.

PADURILE-Reprezentând cam 80% din suprafata Daciei, padurile au constituit un factor important in stabilirea formelor de organizare militara cât si in ducerea operatiunilor de lupta. Existenta masiva a padurilor a impus constituirea unor formatiuni suple si manevrabile, usor fractionare si lesne de reintrunit in raport cu evolutia situatiei strategice si tactice. Natura si extinderea padurilor au compartimentat directiile strategice de patrundere si pe cele de interzis de catre armata geto-daca, usurând in mod deosebit gruparea fortelor si mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor in lupta, ca spatiu de manevra discret si baze de riposta ofensiva executate prin surprindere in flancurile si spatele inamicului, precum si locuri favorabile organizarii ambuscadelor. Facilitata de paduri, hartuirea a capatat un statut de permanenta in practica militara locala, limitând spatiul de manevra al armatelor invadatoare. Padurea favoriza lupta de aparare si permitea atacul brusc si nu in ultimul rând asigura, in caz de necesitate retragerea. Majoritatea bataliilor dacilor s-au dat la adapostul padurii si cu ajutorul ei.

MAREA NEAGRA---Existenta iesirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupari ce vizau construirea si utilizarea unor mijloace adecvate, care sa permita controlul si apararea litoralului maritim.

Aparitia fenomenului militar în spatiul românesc

Arheologia este în masura astazi sa atace existenta principalelor etape ale procesului evolutiv al umanitarii si în spatiul etnogenetic românesc de la începuturile, databile cu cca 2 200 000 de ani în urma, pe baza resturilor fosile si a uneltelor-arme descoperite în Valea lui Grauceanu-Bugiulesti (comuna Tetoiu, jud. Vâlcea) român la sfârsitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10. 000 î. e. n. ) prin: resturi umane si animale, unelte-arme apartinând "culturii de prund" descoperite pe vaile Dârjovului, Dâmbovnicului, Argesului, la Ciuperceni (Turnu Magurele), etc.; marturii ale "civilizatiei" musteriene, furnizate de pesterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor, Cheia, Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor râurilor si, ca emotionante marturii ale unor înclinatii artistice legate de principala ocupatie - vânatoarea, picturile rupestre din pesterile de la Baia de Fier, Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caras-Severin), Limanu (jud. Constanta), Cuciulat (jud. Sibiu) sau din defileele Polovragi si Sohodol. Confruntarea permanenta a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare parte a hranei si care reprezenta totodata principalul pericol, le-a stimulat continuu imaginatia în directia perfectionarii uneltelor-arme (pentru împuns, lovit, taiat si razuit), din piatra, lemn, os sau corn si a perfectionarii, prin repetare rituala, a unor tehnici si metode de vânatoare care, în epocile urmatoare, vor pune treptat bazele "artei militare" a oamenilor neolitici si a purtatorilor civilizatiei bronzului si fierului. Mostenite din practica vânatoarei, utilizarea terenului, îndeosebi muntos si împadurit, arta deplasarii în ascuns, a mascarii, urmaririi, încercuirii, atragerii în ambuscada si a atacului prin surprindere, transmise din generatie în generatie, se vor preface în timp, ca o dovada în plus a continuitatii oamenilor locului, în procedee si principii tactice de lupta.

Tranzitia spre epoca pietrei slefuite (10. 000 - 5. 500 î. e. n. ), marcând începutul procesului de sedentarizare a comunitatilor umane prin trecerea de la stadiul de vânator si culegator ocazional la acela de recoltator, pescar "specializat" si crescator de animale a generat, o data cu aparitia unui surplus de produse, de unelte-arme diversificate, tipologic incluzând ca noutate propulsorul si arcul cu sageti si de obiecte de podoaba, de cult sau de marcare a importantei indivizilor (susceptibile de a fi însusite), ca noua forma de activitate umana, conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri intercomunitare, în diferite zone ale spatiului românesc si, cu certitudine identificat, "razboiul" local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin) unde un grup pradalnic a fost surprins în ambuscada si nimicit de arcasii localnici cu aproape 6. 000 de ani î. e. n. "Revolutia neolitica" (5. 500-2. 500/2. 200 î. e. n. ) înfaptuita în cadrul marilor culturi Cris-Starcevo, Turdas-Vinca, Dudesti, Boian, Hamangia, Cucuteni, Gumelnita, etc., atesta deja existenta, ca îndepartati înaintasi ai nostri în spatiul etnogenetic românesc, a unor oameni harnici si priceputi care, în timp, învatasera sa prefaca stepele sau câmpurile mlastinoase si codrii seculari în ogoare, sa dea suflet lemnului, lutului si pietrei, sa supuna vietatile pamântului si forta apei, sa smulga muntelui metalele din care încep sa-si faureasca uneltele, podoabele si armele.

Perfectionarea uneltelor si armelor a atras dupa sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite si cultivate, o prima mare diviziune a muncii în secolele de trecere spre epoca metalelor (împartirea pe comunitati de agricultori si pastori, în functie de activitatea productiva dominanta), aparitia unor specializari în mestesugurile torsului si tesutului, olaritului, fauraritului si constructiilor, a cultului organizat si a diferentierii sociale, în conditiile pastrarii proprietarii colective asupra mijloacelor de productie, prin cresterea importantei categoriilor sacerdotale si razboinice, însarcinate de comunitatile care le întretineau cu organizarea muncii, a relatiilor cu lumea divinitatilor protectoare si a apararii. Asezarilor ridicate înca din epoca precedenta în locuri întarite natural (promontorii, insule, etc. ) încep sa li se adauge elemente de fortificatie, santuri adânci de 6-8 metri, late de român la 12 metri, valuri de pamânt cu palisade ca la Magurele (Bucuresti), Radovanu (jud. Calarasi), Vidra (jud. Giurgiu); în paralel apar si incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Magurele - "Movila Filipescu", prefatând viitoarele acropole. Cu patru milenii în urma prin cimentarea tuturor trasaturilor populatiei pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se în spatiul carpato-balcano-pontic, odata cu trecerea la epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 î. e. n. ), a marilor culturi cu inventar complex de unelte si arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, Noua, etc. ), s-a afirmat, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care istoria scrisa i-a consemnat sub numele de traci. Ei sunt aceia care, prin cele peste 100 de neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greaca sau de "parintele istoriei", Herodot, ne confera dreptul sa afirmam ca în acest pamânt, scaldat de valurile Dunarii si ale Marii Negre, vegheat de "coroana" Muntilor Carpati, avem - potrivit expresiei lui Nicolae Iorga - cel putin "radacini de patru ori milenare; aceasta este mândria si aceasta este puterea noastra!".

Sunt cuvinte care ilustreaza o realitate subliniata de numerosi oameni de stiinta ai veacului nostru - aceea ca "poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; într-adevar acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa /"/ fie ca este vorba de traci /"/, de geti sau de daci, locuitorii pamântului românesc au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pâna în zilele noastre, sustinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam".

Aparitia si dezvoltarea armatei geto-dace

Formele de organizare ,care sunt de regula greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, daca se recurge la informatii si date referitoare la modul cum a fost conceputa si realizata apararea perimetrului locuit de comunitatile umane inca de la început.

ORGANIZAREA MILITARA A COMUNITATILOR MICI

Factorul militar in zona carato-danubiana a aparut ca o componenta a modului in care omul isi alegea vatra de locuire in asa fel incit aceasta sa ii asigure conditii de existenta cit si de aparare a comunitatii respective. In acest scop au fost locuite cu preponderenta acele zone in care insasi natura lor oferea oamenilor avantaje eventual aceasta amplificând potentialul defensiv, cel mai adesea prin santuri. In aceasta perioada de început a civilizatiei locale nu existau institutii ostasesti propriu-zise, oamenii munceau si traiau in comun, bucurându-se de aceleasi drepturi si îndatoriri, fara o categorie speciala care sa îndeplineasca si o slujba militara, uneltele servindu-le adesea si de arme. Ca oameni ai pamântului, autohtonii au trecut de timpuriu la constructia de asezari de diferite tipuri, de la simple sate si mici asezari rurale situate lânga ape, in vai, pâna la unele centre mai dense situate pe inaltimi greu accesibile.

ORGANIZAREA MILITARA DE TIP TRIBAL-

Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de tarani care aveau ca preocupare principala agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural dar politic erau impartiti in numeroase clanuri autonome, fapt care si-a pus amprenta si pe organizarea militara. Primele organizari militare au fost înfaptuite in perioada in care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcatuia un organism ostasesc, formând un gen de unitate independenta cu un efectiv variabil in functie de numarul populatiei din care se compunea, cu deosebire din numarul celor in stare sa poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate (trib) era compusa din cetele familiilor si satelor apartinatoare, fiind comandate de capii acestora si veghea de regula la apararea perimetrului teritorial care ii apartinea. Conducerea militara era asigurata de un sef, care era in acelasi timp si unul din cei mai buni luptatori, el bucurandu-se de o autoritate aparte. Atunci când fortele mai multor triburi se uneau ocazional sef devenea cel mai apreciat de masa populatiei, întotdeauna cel care întrunea calitati organizatorice de exceptie si insusiri militare deosebite. Organizarea militara de tip tribal si îndeosebi amenajarile genistice facute au avut o însemnatate deosebita pentru întreaga existenta si lupta a poporului geto-dac. Tipologic si tehnic, fortificatiile care serveau in actiunile de aparare pe caile de acces spre incinta asezarilor, s-au constituit intr-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat si perfectionat astfel incit pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de asezari întarite.

ORGANIZAREA MILITARA PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI-

Organizarea militara si-a largit considerabil cadrele odata cu trecerea la o noua etapa de dezvoltare politico - economica si administrativa odata cu unificarea triburilor. Strângerea legaturilor economice si militare intre triburi a dus la formarea unei constiinte etnice si lingvistice largi creând premisele formarii statului dac. Interesele comune si necesitatea apararii organizate la nivel mai mare apropie comunitatile intre ele, creeaza conditiile colaborarii, pregatind astfel uniunile mai mari conduse de un sef ales care avea atributiuni politice, sociale, juridice, economice si mai ales militare. Tipologic ,uniunile de triburi au fost constituite pe baza înrudirii de sange. Ele erau conduse unitar de un sef ales si cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exacta a perimetrului de convietuire, luandu-se in considerare si posibilitatile de aparare, hotarele fiind alese de regula pe cele mai importante obstacole naturale.

Functiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor asezari si crearea unui comandament central din care face parte seful militar (basileus, rex) al comunitatii care dispune de structuri militare proprii si de garnizoane de cetati. Acesti basilei erau din rândul nobililor si cu cit aduceau si puteau sustine mai multi ostasi cu atat erau mai respectati. Devine clara intentia de a transmite urmasilor directi aceste prerogative punandu-se astfel bazele unor dinastii locale. Ca urmare directa a acestui fapt se formeaza o aristocratie militara din rândul careia se constituie un corp de comanda. Fiecare trib isi avea seful sau militar care dispunea de efective proprii care actionau ca o unitate ce in timpul luptelor de regula nu se fractiona. El dispunea de un corp de comanda din rândul carora se stabileau sefii de cete ,ai cetatilor si lucrarilor de fortificatii. In caz de necesitate, fortele triburilor erau întrunite sub conducerea unui sef suprem iar sefii triburilor alcatuiau un stat-major ad-hoc. Acesti sefi de rangul doi veneau la puterea militara centrala cu cetele triburilor din care proveneau, ale caror efective erau variabile in raport cu forta economica si demografica a fiecare zone. Instructia si pregatirea pentru lupta se desfasurau la triburile respective dar unele exercitii aveau loc pe scara mai mare si adesea direct in locurile in care comunitatea avea de aparat ceva. In timpul acestor exercitii se punea accent pe invadarea modului de folosire a lucrarilor de aparare, pe utilizarea mijloacelor de lupta de la catapulte si baliste pana la arc si lance. La aceste exercitii luau parte toata populatia capabila a purta arme, tinandu-se seama ca lupta se desfasura de regula din spatele fortificatiilor prin aruncarea de sageti, lanci, pietre si sulite iar in cazul ca inamicul reusea sa patrunda in incinta era imperios necesar ca toti sa fie in masura sa dea lupta corp la corp.

Datorita deplasarii centrului de greutate al nevoilor de aparare de la numeroasele triburi la o scara mult mai generala, are loc cresterea amplorii si caracterului manevrier al actiunilor militare, astfel conditia armatei capata noi dimensiuni atât organizatorice cit si ca mod de lupta. Vor aparea in aceasta faza ostiri cu efective de zeci de mii de oameni chemati sa actioneze împreuna intr-un dispozitiv articulat si pe baza unei conceptii unitare proprie unui sef suprem. In aceasta faza misiunea luptatorului si responsabilitatile lui se generalizeaza, el participand adesea la campanii militare care se desfasoara la mari distante de perimetrul obstii satesti din care face parte

ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC

Stadiul actual al cercetarilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV-III-i e n. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de muntii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adica aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (identificata ipotetic cu asezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate institutiile specifice unui stat de la institutii centrale si pana la aparatul administrativ local. Avea o circulatie monetara iar forta statului era data de deosebita civilizatie materiala si spirituala. Una din institutiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizatiile obstilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o aparare locala eficienta, obstile erau obligate sa puna la dispozitia dinastului, contingente de luptatori in raport cu nevoile de moment. O parte însemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a caror aparare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de razboi erau întarite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligati sa participe la campaniile poruncite de rege. Influenta unui nobil era data de numarul de luptatori aflati in subordinea sa. Organizarea si compozitia armatei erau o reflectare a structurii social - politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducatorii de obsti, orase si cetati, precum si cele detinute de seful statului. Se estimeaza ca armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste pana la 40000 de luptatori.

DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: prastia, arcul cu sageti, lancea, toporul, maciuca, diferite tipuri de sabie, cutitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, maciuca, ciocanul de lupta, buzduganul, prastia si arcul cu sageti iar pentru aparare casca, scutul, camasa de zale si zaua întreaga.

Luptatorul era echipat simplu :un suman cu mâneci lungi, încins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si bagat in incaltaminte. Sefii (tarabostesii) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap caciula rasfrinta. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrarii materiilor prime cu valente strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungandu- se si la exportarea acestora in exterior.

CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA-situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gândire si o arta militara propice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adâncimi pe directiile de înaintare ale inamicului, aplicând ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamantului pârjolit". La daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta angajau lupta cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Când se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspanditi înainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi reeduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si tineau întotdeauna lânga ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii, felul de lupta consta in hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgând la tot felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul împadurit, preparau lovituri si manevre bine întocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.

Cavaleria avea atât rolul de cercetare cit si pe acela de legatura intre diferite corpuri militare. Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in care dupa aruncarea sulitei si descarcarea arcului, calaretul se repezea înapoi pentru a scapa de lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie.

In conceptie si executie armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu vârful înainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele pentru ale nimici din parti laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participarii a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adâncime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul dac avea in juru-i suficient spatiu pentru libera miscare si actiune. Dispunerea fortificatiilor in teren, structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a terenului si avantajelor amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost edificate la fruntariile Daciei. si îndeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, paratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atât in luptele duse in jurul fortificatiilor cit si in luptele in câmp deschis când erau transportate pe care cu 2 roti.

In ce priveste cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului ,prin care se urmarea încercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu vârf ascutit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le subliniaza curajul si vitejia, disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui razboi, prin ridicarea la lupta a întregii populatii apte de efort militar, le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facându-i de neclintit de pe pamantul Daciei, pe care îl considerau sacru si numai al lor.











Numele celui ce a fost acad. Constantin Daicoviciu (1 martie 1898-27 mai 1973) a ramas legat de Sarmizegetusa, capitala dacilor liberi. O viata întreaga, cu o pasiune neostoita, a cercetat cetatile dacice din Muntii Orastiei. La Gradistea Muncelului, la Piatra Rosie, la Blidaru, la Rudele, la Fetele Albe s.a., sapaturile desfasurate sub conducerea sa au facut ca vechile pietre dacice sa-si dezlege tainele si sa-si depene, de peste milenii, istoriile. La centenarul nasterii sale, sa recitim câteva dintre paginile închinate de savant vestigiilor dacice. Ele fac parte din comunicarea Dacii din Muntii Orastiei si începuturile statului sclavagist dac, prezentata la Academia Româna la 10 iunie 1950.

Pe un teritoriu relativ mic (cca. 150 km2) din regiunea deluroasa muntoasa a Carpatilor sudici, în partea de est a judetului Hunedoara, la sud de Mures, concentrate în jurul pârâului Apa Orasului (zis si Apa sau Valea Gradistei), ce izvoraste din masivul Godeanu si se varsa în Mures la Orastie, raspândite însa de-a lungul nenumaratelor vai ce spinteca aceasta regiune, se gasesc, aninate pe vârfuri de dealuri sau pe spinarea lor, pe platouri cu grija amenajate de mâna omului, ca si pe resalele mai mult sau mai putin naturale ale acestor dealuri, o serie de asezari cu caracteristici si forme uimitor de unitare.

Dealurile alese cu preferinta au, de obicei, forma de mameloane, nu excesiv de înalte (de la 500-950 de metri), pe cât se poate de izolate de restul dealurilor, retrase, în aparenta, dar stapânind în chip hotarât caile de acces catre vreo cetate mai mare din apropiere, iar toate la un loc constituind un sistem de împresurare strategica a cetatii principale, care, singura dintre ele, se afla, în fundul vaii Apei Orasului, asezata pe spinarea Dealului Gradistei ( o ramificatie a Godeanului) la 1200 m înaltime deasupra marii. Aceasta "cetate Mare" nu domina, de fapt, nimic; ea constituie în realitate un loc de refugiu greu de atins, strasnic aparat din fata si din laturi de sistemul de reduta al fortificatiilor însirate de-a lungul vaii centrale a Apei Orasului, atât dinspre nord, cât si dinspre nord vest, iar dinspre sud de masivul de munti greu de trecut ce-i acoperea spatele, poate si acestia întariti din loc în loc.

Seria cetatilor si forturilor de aparare a "Cetatii Mari" de pe culmea Dealului Gradistei o deschide, acolo unde valea larga a Apei Orasului se strâmteaza dintr-o data pâna la gâtuire, Castelul de pe Cetatuia Costestilor. Însusi acest punct prim de rezistenta e strajuit din mai multe parti de forturi mai mici, înfipte pe culmile de dealuri înconjuratoare, ca Faeragul, Blidarul, Cetatuia Înalta, ele însele întarite de turnuri si bastioane presarate la orice punct vulnerabil. De la Costesti si pâna la Gradistea Muncelului valea foarte strâmta a Apei Orasului e pazita de turnuri dispuse, la distante variate, pe terasele superioare, în locuri potrivite.

Dinspre Nord vest, Vârful lui Hulpe si fortificatiile de pe Ciata, Dealul Muncelului (si ele încercuite de turnuri pe piscurile vecine) formeaza incinta laterala nord estica a reduitului. Din acest sector de aparare a flancului nord estic face parte, desigur, si cetatea de la Capâlna, de pe valea Frumoasei (Sebesului). Accesul dinspre vest respectiv nord vest si sud vest, peste dealul Luncanilor sau Poiana Omului, e oprit vrajmasului de puternica cetatuie de pe Piatra Rosie ca si de alte forturi, cum e, de pilda, acela de la Lupoaia, sau de valurile de pamânt si piatra de la Cioclovina.

Tehnica constructiilor militare sunt a) ziduri, durate din blocuri de piatra bine si regulat taiate, întarite cu bârne de lemn dupa un sistem local, continuate în sus fie în caramida, fie în lemn; sau b) valuri de piatra si de pamânt, îmbinate cu puternice îngradituri de pari grosi si zdraveni (palisada). Gropi, ascunse în fata întariturilor, si rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, faceau aceste cetati, mestesugit întarite de oameni si natura, si mai de necucerit. Asezarile dacice din Muntii Orastiei nu constituie însa numai constructii militare.

Valea larga si roditoare a Apei Orasului, la Nord de Costesti, cu Valea Muresului apropiata, ca si luncile si poienile minunatei regiuni fac din acest tinut, înca din cele mai îndepartate vremuri, un îmbelsugat loc de rai pentru o populatie destul de numeroasa.

Dintre "cetati" putine vor fi avut numai un rol militar. Rol strict militar îl au doar bastioanele si turnurile de paza risipite peste tot. Cele mai multe dintre "cetati" trebuie considerate ca niste lacasuri întarite ale unor fruntasi militari, mari proprietari de turme în munti, de ogoare întinse în vaile apropiate si desigur si de sclavi.

O a treia categorie a asezarilor o alcatuiesc gospodariile taranesti cu care sunt împanate "într-o masura mai mare chiar decât astazi" poienile si culmile mai blânde si mai late ale dealurilor, cu casele lor de bârne, lipite cu lut prins în nuiele, acoperite cu sindrila si înconjurate cu garduri de pari împletiti cu crengi de copac.

Hambare mari de lemn, sprijinite pe baze rotunde de piatra, pe terasele cetatilor, dar si în poieni roditoare, cisterne în si afara de cetati, captusite cu bârne de gorun, tevi de apeduct din pamânt ars, aducând apa de izvor la câte o asezare mai mare, obiecte de cult, de uz practic si de podoaba, produse ale mesterilor si artistilor locali sau importate din lumea vecina "barbara" ori "civilizata" greco-romana, întregesc icoana de pâna acum a traiului dacic.

Am spus ca tot acest complex de civilizatie prezinta o înfatisare uniforma. Începuturile vietii omenesti în aceste locuri, dupa unele descoperiri izolate, trebuie ca se adâncesc cu multe sute de ani înainte de construirea mareata si impunatoare a cetatilor de piatra. Din asezari ale unui trib de munteni, regiune a devenit, în anumite conditii istorice, un centru mult mai puternic decât al unui trib singuratic.

Data acestor constructii uriase si coordonate dupa un plan unitar nu poate fi alta decât aceea pe care o indica marturiile arheologice: cele doua secole înainte de cotropirea romana care le trece pe toate prin foc si sabie. Cu alte cuvinte, epoca celor doi hegemoni ai poporului dac, Burebista si Decebal.

Vorbind de civilizatia materiala a acestei înfloritoare si ultime perioade a asezarilor din Muntii Orastiei, ea întruneste toate caracteristicile asa zisei culturi La Tene târzii din ultima faza a vârstei fierului, dezvoltate pe baze autohtone si simtitor influentate de civilizatiile înconjuratoare. E o civilizatie ce a iesit din stadiul formei satesti, îmbracând un caracter de cultura superioara, oppidana, împrejurare care-si explica adoptarea si asimilarea la fondul propriu autohton a împrumuturilor de forme si tehnica venite din afara, din sudul sclavagist grecesc si roman (inclusiv coloniile grecesti de la Marea Neagra si Italia de sud) si de la popoarele de pe aceeasi treapta de civilizatie, vecine.

DIURAPNEUS, supranumit si ...Decebal

In perioada secolului I A.D. spatiul Carpato-Dunarean-Pontic ne apare ca o mare zona de hartuire a populatiei autohtone tracice, care este continuu pradata, furata, împinsa, lovita, izbita si jefuita de popoarele noi sosite care reusesc sa se aseze si... sa-si creeze propria "istorie" si "cultura", furând-o de la noi. Grecii sositi in 3 valuri din zona Estica a Marii Caspice (1900-1400 B.C.) s-au asezat linistiti si sunt si ei acum cuceriti de... Romani... si vor sta sub jugul acestora 500 de ani mai mult ca noi, dacii, ...dar "minune", ei nu-si vor "schimba" limba, ci, numai noi tracii, si nu in 500 de ani, ci in 100 si ceva... sa fie aceasta adevarata ori adevarat sa fie ca, limba tracilor a fost asa zisa "latina barbara" dupa cum ne spunea Ovidiu Densuseanu, si, in felul asta, ei, tracii, nu au mai trebuit sa invete "o noua limba", si s-o uite pe a lor ?

In aceasta perioada, in vara anului 87 AD, împaratul roman Domnitian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane sa ocupe Dacia de la nordul Dunarii. Acesta trece pe un pod de vase Dunarea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacati de daci, prin surprindere, si... invinsi. Legiunea romana a V-a Alaude este complet nimicita iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis in lupta. Dar cine a fost conducatorul armatei dacice?... Numele Lui, numele dacului învingator, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera caruia se va inspira Orasius in secolul V A.D. si Iordanus sec. VI A.D.)... numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populatia dacica, supranumindu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) si caruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil si inteligent, ii va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Gradistea de Munte - Sarmizegetusa - apar doua stampile cu inscriptia: "DE CE BALUS PERS CORILO" in oglinda, ce se poate traduce "Decebalus a platit inaltarea la cer"... iar daca îl citim in oglinda "Oliroc Srep Sula Beced": adica "Viteazul Cal s-a sinucis."

Dar inscriptia se mai poate citi si: "DE CEBALUS PERSCO RILO": "De neamul calului va pieri dusmanul". Se pare ca acest blestem a circulat printre Daci pana la disparitia imperiului Roman.

Gotii care se credeau urmasii Getilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, nascut in ... Dacia (in zona actuala Deltei Dunarii), care, purta in sufletul lui acest blestem astfel ca la începutul secolului V A.D., vizigotii, condusi de Inorog au paradit Hemus - Peninsula Balcanica si au patruns im Italia. Alaric cucereste Roma la 24 August 410 A.D., distrugand-o pana in temelii, trecand-o prin foc si sabie... Sa se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?!?

Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard traditional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon; si se luptau... Romanii, a caror capitala Roma a fost întemeiata "sub semnul Lupului"... si dupa vechile legende, de un trac, de un troian, Eneas, care i-a dus pe troieni in valea Padului-valea celor sapte coline-scapandu-i de ahei. Si daca Eneas i-a adus pe troieni... cine stie?

Dar numele de Roma inca nu-si are rezolvate originea, provenienta. Anul infiintarii Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda pastrata de la istoricul Titus Livius: "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA" - ci de la situatia orasului, asezat lânga o apa, "RAU" sau "RUMON" (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru rau. Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al orasului de pe "RAU" sau "RUMON", fiul Romei. Întreaga legenda cu Romulus, pare a fi fost împrumutata de Titus Livius, mai degraba, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care si ei se trageau. Asa ca, ei, dacii si romanii, vorbeau aceeasi limba si daca vrem sa lasam la o parte anilor... nu este o ironie a istoriei ca , azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?

Dar sa revenim la viteazul DIURAPNEUS - DECEBAL: ca rege, reface unitatea statala a Daciei, intareste armata si stabileste legaturi de alianta cu popoarele vecine formând noua Confederatie Dacica, Dacia încadrându-se intre granitele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpati si pana la Nistru (Tyros) si de acolo la Dunare. Neamurile getice imprastiate in rasaritul Moldovei pana dincolo de Bug, iazygii si roxalanii, se vor alatura si ei confederatiei opusa Romei.

Din timpul lui Decebal dateaza constructiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacra, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cat si atelierele metalurgice de la Gradistea Muscelului. In acelasi timp la Roma Domitianus nemultumeste pe contemporanii sai prin "politica de grandoare" ce o duce: secatuirea finantelor, propagarea despotismului, reprimarea crunta a crestinismului.

La 18 septembrie 96 A.D. Domitianus este asasinat de un libert iar in ziua urmatoare armata si conspiratorii îl vor proclama imparat pe batrânul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care îl va adopta ca fiu si asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 A.D.

Traian, dupa învingerea Germanilor, suparat pe "dispretul pe care-l aveau dacii fata de romani" (Pliniu cel Tanar), hotaraste marirea efectivelor militare din Moesia inferioara, edifica castrul de la Barbos - Galati, consolideaza fortificatiile din orasele pontice pana la Tyros (Nistru), dispune terminarea soselei de la malul sudic al Dunarii la Cazane (inscriptia Tabula Traiana confirma aceasta). Dar adevarata cauza a reizbucnirii razboiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stapânea, reprezentând pentru Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichitatii.

Traian adauga celor noua legiuni de la Dunarea mijlocie si inferioara, inca alte patru, aduse din provinciile germane si alte doua create special cu prilejul primului razboi dacic. La 25 martie 101 împaratul Traian paraseste Roma asezandu-se in fruntea a 150000 de soldati, ca sa cucereasca... ce?... o tara de analfabeti, fara limba si cultura?... o tara cu foarte putina populatie (cum le place ungurilor sa spuna de noi). Daca eram asa de putini de ce ii trebuiau lui Traian 150000 de soldati?!... Daca eram asa de saraci de ce veneau la noi?!...

In vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarca la Lederata (Rama) si se îndreapta spre Acidava (Varadita). Decebal ii lasa sa patrunda pana in Banat, concentrându-si oastea in zona de la Tapae - Bucova, unde Traian obtine o modesta victorie. Totusi aceasta victorie deschide romanilor drumul spre Tara Hategului situata in apropierea nucleului dacic Muntii Sureanu. Datorita diversiunii facuta de Decebal, care se aliaza cu burii, bastarnii si roxalanii trecând Dunarea si atacând asezarile romane acum asezate intre Dunare si Pontul Euxin (Constanta), Traian este silit sa-si retraga o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci si pe aliatii lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, in 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi si Tropaeum Traiani.

In primavara anului 102 Traian preia ofensiva, strabate Muntenia prin pasul Bran, învingându-l pe Decebal. In urma pacii incheiate, Decebal pierde Banatul, Tara Hategului, Oltenia, Sudul Munteniei si al Moldovei. In decembrie 102, la Roma, Traian primeste numele de DACICUS (învingator al dacilor). Traian intareste linia Dunarii cu efective militare.

Intre 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), construieste podul de piatra de peste Dunare la Drobeta-Turnu Severin. Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului sau; lui i s-a incredintat mai târziu si constructia Columnei lui Traian. A scris si o carte despre constructia podului, care insa s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care da in istoria sa o descriere amanuntita si exacta a podului. Marile constructii de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea marturii curajoase despre perpetua silinta umana de a înlatura piedicile pe care natura le asterne adeseori in calea noastra; menirea lor este înlesnirea legaturilor de comunicatie sigure intre un tarm si altul... dar in cazul podului lui Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii tarii noastre, a subjugarii si slavismului poporului dac, al cotropirii in proportie de 14% a teritoriului Daciei, cum inca mai spun unii dintre "istoricii nostrii "in scop" civilizator"!

Si daca înrobirea, înjosirea, jefuirea o numesc dansii proces civilizator, de ce sa nu le spunem si rusilor tot... "civilizatori" pentru ca si ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani, de am ramas saraci dupa atâta "civilizatie"... ori "bunului prieten Hitler" si germanilor sai care vazând ca nu vrem sa intram in razboi alaturi de ei ne-au "civilizat" impartind cu generozitate trupul tarii: Transilvania la unguri, Bucovina la rusi, Cadrilaterul la bulgari, Romania devenind astfel pentru un timp "prietena" civilizatorilor" sai... si astazi mai bombanesc unii ca am întors armele împotriva lor, atunci in 1944!

Al doilea razboi a lui Traian împotriva lui Decebal, începe in vara anului 105, când Traian soseste la Drobeta -Turnu Severin. Deschidem o mica paranteza, reamintind ca intre timp a avut loc o tentativa de asasinat împotriva lui Traian care insa a esuat. Ar fi schimbat oare reusita atentatului, soarta noastra de azi ?... Am fi aratat diferit?... Am fi vorbit o alta limba?... Iata întrebari ce raman fara raspuns. Sa revenim deci la armatele romane, care doritoare nu de faima ci de aurul si averile dacilor, înainteaza in trei coloane:

- prima coloana înainteaza pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau ca venea tocmai din Nordul Egiptului, sa moara pasarea PHOENIX; ea tinea in cioc cel mai vechi însemn pelasgic, iar in gheare "oul", din cenusa caruia, undeva in muntii Cernei, pasarea PHOENIX renastea). Asadar prima coloana romana înainteaza prin Valea Cernei, Tara Hategului, ajunge la cetatile Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, pe care le distruge.

- a doua coloana, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, patrunzând in Masivul Sureanul pe la Banita.

- a treia coloana, condusa de Traian, se deplaseaza de la Drobeta la Sucidava si Romula, strabate Valea Oltului pana la Castra Traiana (Simbotin - Vâlcea) ajunge la

Tilisca, apoi la Capâlna.

Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioara, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Batalia pentru Sarmisegetuza Regia se da la începutul verii anului 106 A.D., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX si a unui detasament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apa care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiata, sunt retezati toti stâlpii sanctuarelor in incinta sacra, se distruge întreaga fortificatie. Razboiul, insa, continua. Prin tradarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii gasesc in albia râului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165500 kg. de aur si 331000 kg. de argint). Ultima lupta cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).

Era adânc inradacinat in firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei ca plecau la lupta mai veseli decât in oricare alta calatori. In retragerea spre munti, Decebal este urmarit de cavaleria romana condusa de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacica a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultima usurare pentru cei prea greu loviti de nenorocire, ba chiar o înalta si prea mareste cu fagaduinte supra naturale. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se imprastie si se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul sau, nu-si cauta uitarea in moarte, ci încearca sa se sustraga dinaintea romanilor, in speranta mareata ca va mai putea gasi inca, in strafundurile muntilor sau in codrii neumblati, mijlocul de a pregati reînceperea luptei si razbunarea. Dar cavaleria romana îl urmareste fara ragaz, este gata sa puna mana pe el si atunci marele Decebal isi implineste destinul punându-si capat zilelor. Scena mareata a mortii sale poate fi regasita pe Columna lui Traian.

Am fost zdrobiti, invinsi dar... nu NIMICITI !

Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian ?... Ce a avut el comun cu noi ?!...

"CUIUL DACIC" sau "CUIUL LUI PEPELEA"

,, Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite, si sa ma reped pana la Orheii Vechi, din ratiuni sentimentale familiale. Am intilnit o multime de oameni minunati dar povestea unuia dintre ei mi s-a parut deosebit de interesanta. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: "Este trist sa stai de vorba cu "profesori universitari in arheologie" care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinand cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negând or refuzând sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii". A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se întâmpla in Carpati (ca de pilda misterioasele "arsuri"), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzând sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazand altceva decât cuiul. L-am întrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: "Pe vremea când eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu "Dacii" - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Am devenit asa de îndragostit de acei Daci, incit imediat dupa colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede "Acasa" in Muntii Orastiei, ca sa-i intilnesc pe Daci ori pe urmasii lor."

Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: "Ospetele Nemuririi", "Enigmele Civilizatiei Dacice", "Fierul-piatra, Dacii-timpul", "Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice", publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO. El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si ... dispare. "Ei, asa or fi legile pe aici" si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbene peste tot când Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe "tovarasii" arheologi care vin, iau si ... pleaca. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si îl felicita, iau Cuiele Dacice, nu înainte de ai da "cadou" si lui Andrei ... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stanga Prutului, când se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sunt veri ori cumnati, avand si aceleasi nume.

Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita când pe geam, afara la ploaie, când la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca "tema de lucru", care nu era nici mâncat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel începe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce raman de la prelucrare. O "Minune Antica", care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos! Pana la ora actuala sunt cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stalpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceeasi parere despre Cuiul Dacic.

Andrei, pragmatic, mai neîncrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala "dacica", ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai târziu. Vrand sa verifice minunea, Andrei ia "Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrându-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:

1. suprafata - Magnetita "Fe3O4"

2. oxid de fier "FeO"

3. alumo-silicati.

Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizând metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de "domene", unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este "ciudatenia", sunt orientate perpendicular unul pe altul asta insemnand ca, mai intai s-a solidificat (in campul magnetic al Pamantului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar ... in alta pozitie fata de campul magnetic al Pamantului!!!

Ei domnilor si asta se întâmpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai târziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o "mica" armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce ... cativa kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a întrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul împotriva dacilor) si pana la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avantat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neînsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pana in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manânce si sa bea gratuit pe socoteala statului ... 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decât cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decât in cel scris-vorbit. Limbile sunt si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel. Ca dacii ne-au lasat mostre de "civilizatie" extraordinara ca:

- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani

- Metalurgie mai avansata decât ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, când romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.

- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea "asa ziselor cetati" din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.

Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel "profesoral" de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel "Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o întrevedere

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-12 12:32:57Stindardul national al dacilor era format dintr-un dragon ridicat in varful unei sulite. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii insisi i-au dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin ingemanarea a doua animale: capul de lup si trupul de sarpe, ambele avand o simbolistica foarte bogata si plina de surprize.
Stindardul dac este in sine un simbol initiatic ascunzand in sine atat imaginea Principiului cat si imaginea Centrului Spiritual al lumii.

Sub semnul lupului

Dragonul cu cap de lup si corp de sarpe sintetizeaza in sine insusi intregul simbolism zamolxian intrucat atat lupul cat si sarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestandu-se in cadrul ciclului se "descompune" in energiile creatoare, masculin si feminin, zeul si zeita, Apollo si Artemis, desemnati prin serpii Caduceului Hermetic ce tind sa se reuneasca in varful sau in ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplina a Marii Opere Alchimice.
Din legendele antichitatii aflam ca Apollo/Zamolxe se mai numea si Lycos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetica deloc intamplatoare Lycos devine ceea ce in greaca inseamna lumina. Nu intamplator insula sfanta a lui Apollo se numea Leuke (Alba, Luminoasa) echivalenta fiind cu Avalonul celtic si cu insula fericitilor din mitologia greaca. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. In plan material el este Soarele, Cerul cel care da lumina atat de necesara vietii.
Interesant este faptul ca lumina alba cuprinde in sine cele sapte culori ale spectrului vizibil, dupa cum Principiul cuprinde in sine toate toate formele manifestarii. In plan spiritual el este "lumina" initierii dobandita prin cunoasterea adevarurilor transcedentale.
Pe de alta parte, numele Daoi sub care erau cunoscuti dacii in antichitate devine in dialectul traco-frigian daos, care in talmacire inseamna lup. Prin urmare, dacii se identifica cu lupul, animal totemic desemnandu-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult, printr-o alta asimilare lingvistica, atat Daos cat si daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dadeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunarii de jos, din Dacia straveche, pe care ii considerau :cei mai vechi oameni de pe pamant" deci oamenii primordiali.
Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmand datele expuse este ca Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos - Zamolxe/Apollo.
Peste tot intinsul lumii unde s-au asezat pelasgii (dacii preistorici) acestia au pastrat amintirea lupului. In Asia Mica, bunaoara, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacica, aflam toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycla. Intr-o alta parte a lumii, in nordul indepartat de aceasta data, Odin, zeul spiritualitatii germanice, era mereu insotit de doi lupi. Intemeierea Romei se afla si ea sub semnul lupului ceea ce ne arata ca, inceputurile sale, cel putin epoca regala, se afla in legatura cu Centrul Spiritual din Carpati.
Daca avem in vedere consideratiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, tara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia straveche care prin aceasta se legitimeaza drept "tara Lupului"! Aceasta cu atat mai mult cu cat Ovidius, poetul roman axilat la Tomis, ne spune ca a fost silit sa traiasca sub "axa lui Lykaon". Aceasta axa a lui Lykaon nu este alta decat Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul careia Zamolxe/Apollo (lykos) trimitea Lumina Cunoasterii (Lyke) pe pamant. Aceasta Coloana Luminoasa peste care coboara literalmente lumina din cer si, in acelasi timp, Coloana marelui Lup Luminos (Alb) - zamolxe/Apollo.
Preluat de la ... quadratus.wordpress.com/2008/11/14/simbolismul-lupului-si-al-sar...

Mitologie lupul dacic
Lup, lupii, noþiune care face parte din dicþionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacã ºi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunãrii, adicã al dacilor sau geþilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadã de balaur.
Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaþiile pe care le comportã. Dupã N. Iorga, ºarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenþa religiei strãmoºeºti". Cu alte cuvinte stindardul dacic avea o semnificaþie spiritualã ºi aºa cum o presupunem pentru balaur, trebuie s-o presupunem ºi pentru lup.
In "De la Zalmoxis la Gengis-Han" Mircea Eliade avanseazã o interpetare a acestui simbol sub titlul Dacii ºi lupii. Ea pleacã de la numele de daoi pe care-1 dã Strabon dacilor ºi de la substantivul daos, care in frigianã înseamnã lup. Daoi ar insemna lupii. Rãdãcina cuvintului ar fi dhãu — a apãsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al rãzboiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Mircea Eliade îºi alege exemplele din aria lingvisticã de sigurã înrudire eu tracii ºi cu dacii. Oraºul Daousdava, din Moesia inferior, intre Dunãre fi Balcani, însemna „satul lupilor". O ramurã scitã care bîntuia la rãsãrit de Caspica se numea daoi, dupã latini Dahae, iar dupã greci daai, foarte probabil din rãdãcina iranianã dahae — lup. La sud de Caspica era Hyrcania, în iraniana de rãsãrit Vehrkana, in cea de apus Varkana, din rãdãcina vehrka — lup. Toate înseamnã „þara lupilor". La Arcadia erau lycaonii, dupã cum Lycaonia sau Lucaonia în Asia Micã. Laconia spartanilor þine tot de aceastã rãdãcinã. Exista tot în Arcadia un Zeus Lycaios, dupã cum exista ºi un Apollon Lycagenetul. Lyca corespunde lui lup, iar Apollo este cel nãscut din lupoaicã. Exemplele lui Mircea Eliade sînt mai numeroase ºi ele pot fi sporite. Demonstraþia este fãcutã din unghiul antropologic al popoarelor care poartã numele unul animal, în cazul nostru, al lupului. Explicaþia prezenþei capului de lup pe steagul dacilor trebuie cãutatã aici. Mai complicat este ritualul de iniþiere al tinerilor lupi, adicã al tinerilor organizaþi în asociaþii bãrbãteºti închise al cãror rost este de a trece acele examene care sã-i facã sã semene cu carnasiera pe care ºi-au ales-o ca emblemã. De obicei, cel care vrea sã împrumute pinã la confundare calitãþile fiarei pe care o vîneazã este vînãtorul. Ucigînd-o, îmbrãcîndu-i pielea el se transforma în animalul-zeu. Carnasierul este modelul exemplar al rãzboinicului. Este interesant cã dansuri ale lupilor se joacã de anumite triburi înaintea plecãrii Ia rãzboi.
Pentru Mircea Eliade dacii sînt o confrerie rãzboinicã al cãrei simbol a fost lupul. Dificultatea ar fi aceea a deosebirii de nume : dacii (deci lupii) sînt tracii nord dunãreni din vest, pe cînd cei din rãsãrit se numesc geþi. Sînt ºi aceºtia tot lupi ? Exemplele privind Hercynia, deci orientul, ar fi un rãspuns. Dar mai sînt si altele. Rãsãritul se închina ºi el lupului. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a pãstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elitã ale ostaºilor purtau stindarde cu dragoni. Informaþiile ni le dã Mircea Eliade. Asemenea stindarde au pãtruns si în armata romanã. Dat fiind cã ea era alcãtuitã din elemente etnice rãsãritene, faptul nu e de mirare. Dar ceea ce vrea sã retinã Mircea Eliade este frecvenþa simbolului lupului la traci, la iranieni si la germani. La aceºtia din urmã el menþioneazã obiceiul de a îmbrãca blana animalului (lup sau urs) ca si frecvenþa numelui Wulf-Wolf. (Apostolul creºtin al goþilor se numea Wulfila). Dacã rãsfoim cãrþile literaturii române lupul ne apare ca personaj la Mihail Sadoveanu de mai multe ori ca si la Vasile Voiculescu, care i-a închinat câteva povestiri memorabile între care Luparul, Spiridon Popescu, alt scriitor al „Vieþii Româneºti" îndrãgostit de vînãtoare ca si Sadoveanu, a scris o carte de însemnãri despre vînãtorile de lupi. Este o carte scrisã cu ºtiinþã despre obiceiurile lupului si mijloacele cu care trebuie sã fie prins. I.G. Vissarion a istorisit ºi el cum se prinde lupul în capcanã. Mai toþi scriitorii care au avut ºi patima vînãtorii au scris despre lupi. Dinu Nicodim a compus o carte mare intitulatã Lupii. Alãturi de Vasile Voiculescu la care lupul capãtã o proiecþie miticã se aflã însã poetii. Dintre poeziile literaturii române închinate faimoasei si totemicei jivine citam aici Lupul de Octavian Goga.

"Te-am auzit cum hãuleai departe,
Infiorînd pãdurea-nzãpezitã,
Bãtrîne lup, cu gura istovitã,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hãuleai departe
Te-am auzit, ºi-n ceasurile grele
Ce mã gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
ªi-am priceput cã-n noaptea fãrã stele
Tu eºti tovar㺠visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiarã,
Ce-þi strigi pustiei patima flãmândã,
ªi-n prigonirea cîinilor la pîndã,
Iþi plîngi prin codri ura solitarã
Tu înþelegi un suflet fãrã tarã...”

O tradiþie a oamenilor lupi este atestatã de Herodot ºi pentru neuri, locuitori strãvechi ai actualului pãmînt românesc :
„Aceºti oameni au reputaþia de a fi vrãjitori, cãci atît sciþii, cit ºi elinii stabiliþi in Sciþia spun cã o datã pe an fiecare dintre neuri se preschimbã în lup, pentru puþine zile, ºi cã pe urmã îºi recapãtã îndatã forma".
Practicile ºi superstiþiile lycantropice au dãinuit din cele mai vechi timpuri pînã astãzi în România. Obiceiuri care se mai vãd si astãzi prezintã oameni care poartã mascã de lup. Romulus Vulcãnescu comparã în Mãºtile populare aceste mãºti de lup cu mãºtile de lemn ale capetelor de ºacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr-un cult al lupului.
In sfirsit folclorul vorbeºte si el de lupi, ca animale fantastice. Mai multe basme conferã lupului un rol decisiv, superior chiar celui al lui Fãt Frumos, dependent in aceste versiuni de el
Citam dintre ele pe cel din colecþia Ispiresecu, Lupul cel nãzdrãvan. Literatura cultã oferã ºi ea puncte de sprijin in directa persistenþei unui interes specific faþã de aceastã sãlbãticiune. Mihail Sadoveann atinge tema, Spiridon Popescu scrie „Din povestirile unui vînãtor de lupi”. Voiculescu ii retine semnificaþia magicã si miticã „In Schimnicul” si „In mijlocul lupilor”. Calendarul pãgîn ascuns în spatele celui crestin consemneazã multe zile ale lupilor între care plini de temei rãmîne Sf. Andrei. Foarte numeroase sînt numele Lupu in onomastica româneasca. Se stie, de altfel, cã cea mai veche onomasticã romaneascã este cea care preia numele de referinþã din flora si fauna locului. Douã sînt numele care trec din sfera faunei carpatice în onomastica masculinã româneascã : Lupu si Ursu. Restul sînt supranume, (porecle) si nu au regimul de excepþie al acestora care indicã un traiect vechi cãtre cultul celor douã sãlbãticiuni. Evident, aceasta e onomastica veche, slavul Vîlcu traducînd (ca si ungurescul Farcas) pe mai vechiul Lupu, adicã inversul a ceea ce au afirmat unii glosari ai onomasticii româneºti. Din onomasticã lupul a intrat si in toponimie. G. Cosbuc reþinea rãspîndirea numelui Lupu. In orizontul tracic lupii au ocupat, alãþuri de ursi, ca fiinte cu valori supranaturale, un loc de rangul întîi, ale cãrei urme le constatãm ºi azi."
Preluat de la ... www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=94

Stindardul geto-dac

Stindardul geto-dac, lancea ce poarta în vârf capul de lup cu coada de sarpe, ne este îndeobste cunoscut din reprezentãrile de pe celebra Columnã a lui Traian. În eseul nostru cãutãm a interpreta esoteric acest stindard încercând a da un sens unitar celor trei elemente simbolice: sarpele, lupul si lancea.
Lupul
Lupul este sinonim cu sãlbãticia dar mai ales cu dârzenia si nesupunerea. El este un simbol pozitiv dacã tinem seama cã lupul poate vedea noaptea; este un simbol al luminii, solar, erou rãzboinic, strãmos mitic. Este sensul pe care i-l dau nordicii si grecii, care este atribuit lui Belenos, respectiv Apollo (Apollo Lykaios).
Lupul poate fi un simbol totemic colectiv; în manierã freudianã lupul ar putea fi Tatãl ucis ritualic si care devenind strãmos protejeazã ginta. Nu este de neluat în seamã mitul Lupului Alb, cel care vegheazã si ajutã la trecerea cãtre „celãlalt tãrâm”. Redãm un fragment dintr-o poezie popularã româneascã în care lupul precum tatãl din Harap Alb îl încearcã pe fiul (urmasul) pornit pe drumul initierii:

Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Sã te duci în rai.



STEAGUL DACIC
Dacã dupã cum se poate vedea mai sus lupul este un simbol solar (Lupul Alb); el poate fi si un simbol pãmântean, chiar chtonic, amintind întru aceasta lupoaica lui Romulus si Remus. Hades de asemenea îmbrãca o hainã din blanã de lup, iar zeul mortii la etrusci avea urechi de lup.
În imaginile din evul mediu european, vrãjitorii cel mai ades se prefãceau în lupi pentru a merge la sabat, iar vrãjitoarele purtau la aceleasi ocazii jartiere din blanã de lup. Credinta în licantropi sau vârcolaci este atestatã în Europa din antichitate. (Vergilius o mentioneazã.) Potrivit lui Collin de Placy, Bodin povesteste cã în anul 1542, într-o dimineatã, au fost vãzuti circa o sutã cincizeci de vârcolaci într-o piatã din Constantinopol; iar mitologia scandinavã îl înfãtiseazã pe lup ca un devorator de astre.
Astfel simbolistica lupului este ambivalentã, Lupul Alb solar, Protectorul, cãruia i se opune lycantropul devoratorul luminii. (Vârcolacii mãnâncã luna.)
Ca simbol totemic Lupul Alb ar putea fi Tatãl Primar cel care învingând licantropul devine simbolic lup precum Dragos ucigând bourul devine el însusi Bour si strãmos protector al Moldovei.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-12 14:34:30 Draco
STRIGAT DE LUPTA?

Geto-dacii, se stie,aveau steaguri, in jurul carora se aduna armata in caz de razboi. Aceste steaguri erau de doua feluri: sub forma de drapel (prapuri) si sub forma de stindard (dracones).

Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu gura deschisa, fixat cu gitul intr-o prajina, facut din bronz sau argint iar coada din stofa .Printr-un ingenios sistem interior, stindardul dac facea sa se auda, sub actiunea curentilor de aer, un suierat puternic ce avea ca efect imbarbatarea ostenilor proprii si panicarea celor inamici si in plus inducea o stare de nervozitate cailor care nu il mai auzisera.

Intreaga simbolistica daca orbiteaza in jurul simbolului LUP, ce a intruchipat fidel o straveche constiinta de neam stravechi si razboinic. LUPUL a inmanunchiat in simbolistica lui insasi obirsia totemica a neamului dac, aflat sub protectia unui zeu propriu, zeu al cerului si al nemuririi si, dacii, potrivit unor reguli magice, au adus pe invinsul zeului lor, ZAMOLXE, pe balaurul zburator alaturi de ei, i-au infipt capul intr-o sulita si pentru a-si infricosa dusmanii cu imaginea lui terifiannta si suieratul nepamintean cit si pentru a arata si inamicilor cum sfirsesc dusmanii lor, il purtau cu ei in razboaie. Dacii,conform cu marturiile antice , dispuneau de o armata puternica , condusa autoritar , disciplinata si temeinic organizata, formata din unitati de pedestrasi si din unitati de cavalerie. Ca razboinici ,dacii au fost mai ales apreciati datorita iscusintei cu care minuiau SICA ,arma specifica,cu care au intrat in nemurire. Steagul cu balaur -dragonul- alaturi de cavalerii gemeni purtatori de dragon (draco) reprezinta un simbol vexicologic caracteristic intregului neam tracic. Dragonul alaturi de sica sintetizeaza imaginea alegorica a acestui neam care s-a nascut si s-a afirmat sub semnul lupului. Acest steag, la fel de vechi ca si neamul trac, i-a insotit permanent in lupta pe ostenii daci si a produs o impresie deosebit de puternica asupra tuturor celor cu care slujitorii lui ZAMOLXE au venit in contact.

Este cert ca acest semn heraldic a fost preluat oficial de romani dupa desfiintarea statului dac si a dislocarii unei parti de populatie dacica in imperiu. Romanii l-au cunoscut mai intii intre trofeele pe care le-au adus din Dacia, cei ce s-au intors.






Dragonul, sinteza dintre sarpe si lup, avind ca atribute orgoliul si forta, le-a impus teama si respect.


Imaginea pe care dacii au lasat-o romanilor, in care dragonul desfasurat, insotea trupele dace pedestre sau sarjele cavaleriei catafractare a fost incrustata in piatra si a dainuit pina la noi, spre vesnica aducere aminte despre cei ce au avut curajul sa infrunte cea mai puternica forta a timpului. Structura cromatica a draconesului a fost reliefata de autorii antici ca fiind existenta si un argument in acest sens este si faptul ca cetatea Aquincum (Buda Veche) avea in stema sa culorile rosu, galben si albastru pe care J.F. Neigebaur le considera "o mostenire a Daciei", fapt plauzibil daca luam in consideratie numarul unitatilor dace din Pannonia.

Imparatul Marcus Aurelius (161-180) a purtat mai multe razboaie cu sarmatii-iazigi aliati cu dacii liberi si intr-unul din aceste razboaie(171) infringindu-i le-a luat, printre trofee, si numerosi "balauri" cu care armata romana a defilat la Roma. Acest eveniment probeaza ca si la aproape un secol de la cucerirea unei parti din Dacia, ce ramasi inafara controlului imperial foloseau ca stindard, acelasi dracon zburator.
dracones

Un alt argument care probeaza faptul ca stindardul dac-dracon-era tricolor este si faptul ca steagurile care au insotit pe celti in lupta impotriva saxonilor erau stindarde dacice. Prezenta elementului dac pe teritoriul britanic este confirmata de unitatile armatei romane cantonate aici si formate din luptatori daci. Astfel gasim cantonata aici COHORS I AELIA DACORUM formata din 1000 de soldati daci (millitaria) si care a stationat in Britania 200 de ani. Acesti daci erau constienti de originea lor ; avem nume ca : DADA; DACIBALUS; GETA IRELSAURNES sau CLAUDIU MENANDER. Politica Romei era ca aceste trupe sa pastreze armamentul traditional si tacticile de lupta proprii. Ba mai mult acesti militari "romani "se si instruiau in limba lor natala. Avem marturia lui ARIAN, numit pe vremea lui Hadrian, guvernator al Cappadociei. Acesta i-a cunoscut desigur pe militarii daci si a ramas impresionat de modul in care se instruiau, de dirzenia cu care minuiau armele si de disciplina de care dadeau dovada. In acest sens Arian afirma ca: "ostasii invata strigatele de lupta stramosesti ale fiecarui neam, strigatele celtice pentru celti, strigatele getice pentru geti si cele retice pentru reti" (Arian ,Arta tacticii in Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes) .

Un alt exemplu al pastrarii armamentului traditional este si cazul comandantului CLAUDIUS MENANDER care a pus sa fie sculpatata pe piatra pusa de el un cutit incovoiat, o sica. Prezenta dragonului in Britania e logica din moment ce Roma admitea oficial in panteonul sau vexicologic ideile totemice ale trupelor straine ce serveau in armata romana. Este neindoielnic ca urmasii acestor daci au luptat alaturi de celtii locali (britoni, gaeli, belgi) impotriva triburilor germanice ale saxonilor, anglilor si iutilor .Din aceste timpuri s-a pastrat in sud-estul Angliei-balaurul zburator al dacilor, ca semn de razboi al populatiei din Tara Galilor, semn considerat de cercetatori ca o "relicva a dominatiei romane". Este deci neindoielnic ca dragonul a fost folosit in Britania si dupa retragerea romana. Acest lucru este perfect explicabil intru-cit populatia locala, atit bastinasii cit si cei ce nu au urmat administratia si armata in retragerea sa, au adoptat armele si tehnicile, defensive si ofensive de la romani. Folosind infanteria disciplinata, armura si armele de aruncat la distanta si cavaleria din epoca tirzie a tehnicii romane de lupta combinate cu tactici celtice, britanicii au reusit sa-i respinga o vreme pe anglo-saxoni. Legendarul rege celt ARTHUR a reusit astfel sa obtina dupa mai multe lupte cu saxonii, o victorie asupra acestora in apropierea muntelui BADON. Celtii prezenti la locul bataliei au folosit ca stindard, balaurul zburator. Regele Arthur a fost imortalizat ridicind un astfel de dragon in onoarea tatalui sau, UTHER PENDRAGON.
dracones







Numele de DRAGON (DRACO) a fost intilnit si in trupele de daci stationate in imperiu (Aurel Iulio Draco-cohors I Ulpia Dacorum) ! Dragonul purtat de celti era confectionat din tesatura usoara, cu gura deschisa si pe care cea mai mica adiere de vint il determina sa i-a forma de balaur zburator si sa scoata un suierat ascutit. Redat pe un document de epoca (Withney Smith) dragonul devenit acum celtic era structurat cromatic in culorile rosu, galben si albastru! Celebra tapiserie de la Bayeux, care infatiseaza cucerirea Angliei de catre normanzi (1066) ne arata ca trupele engleze , comandate de HARALD aveau ca stindard dragonul considerat un "antic semn de razboi al saxonilor"! O alta argumentatie este ca legiunile a XIII - GEMINA si a V-MACEDONICA au pe insigne o succesiune coloristica neobisnuita: rosu, galben si albastru! (Mihail Zahariade, Insemnul tricolor in Dacia Romana). Este stiut ca aceste doua legiuni au participat la razboaiele dacice si dupa 118 e.n. sint singurele ramase in Dacia.

In anul 535 imparatul Iustinian a infiintat provincia Iustiniana Prima, in cuprinsul careia a intrat si Dacia Ripensis si Dacia Mediteranea. Este important de mentionat ca stema acestor provincii,l ocuita tot de neamul dacilor, avea in cromatica sa tot cele trei culori dispuse de la dreapta la stinga :rosu, galben si albastru. Urcarea celor trei culori in stema celor doua provincii, reprezinta o continuitate de simboluri, preluate de la daci si semnifica refacerea tuturor tinuturilor locuite de catre acestia si apoi de catre dacoromâni.




Steagul cu balaur a revenit pe pamintul Daciei simbolizind unitatea neamului dac. Dacii mari, dacii liberi, carpodacii si costobocii s-au intors adesea, uneori patrunzind adinc in imperiu, mereu sub semnul lupului si mereu avindu-l ca stindard. Ei au jucat un rol insemnat in marea rascoala din 117 si apoi frecvent au atacat imperiul ajungind ca 238 ,impreuna cu gotii sa deschida seria atacurilor care au culminat cu retragerea armatei din Dacia si ulterior cu dezintegrarea imperiului roman. Este de subliniat ca dacii liberi au regindit refacerea Daciei sub protectia lui ZAMOLXE, arcuita in curcubeu deasupra Tarii. Privind acest curcubeu, din care se evidentiaza culorile rosu, galben si albastru, dacii si-au intarit credinta in nemurire si credinta in aceasta nemurire le-a dat dacilor curajul, sa infrunte cerul aruncind cu sageti in nori spre ai determina sa se retraga din fata marelui zeu. Aparitia lui ZAMOLXE sub forma unor sageti de lumina si apoi a curcubeului dupa ploaie, marea increderea dacilor in vremea buna ce urma sa vina si ne demonstreaza ca dacii se considerau fii luminii, prin respingerea intunecimilor de peste zi, zi ale carei culori le-au dat stindardelor lor. Astfel cele trei culori semnificau ziua in intregul ei ROSU-era DIMINEATA; GALBEN era culoarea AMIEZIII si ALBASTRUL semnifica AMURGUL.



Prin dracones, pe care dacii l-au purtat in lupta impotriva scitilor, persanilor, macedonenilor, romanilor si a valurilor de neamuri ce s-au abatut asupra Daciei, mitul poporului dac a ajuns in tot spatiul ocupat de imperiul roman ,din Siria pina in Spania si din Britania pina in insasi inima Romei si si-a extins spectrul asupra statelor ce i-au urmat acestui imperiu.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: obgabor53, la data 2010-08-24 22:24:07Da sunt niºte poveºti de adormit copii, ºi de întreþinut un naþionalism de prost gust care meritã luat în seamã...dragul meu, Românii nu cã nu au origini carpato-danubiene dar nici mãcar dunãrene, eventual balcanice, da. Hai lãsaþi-vã pãgubaºi, nu mai inventaþii istorii de care ºi un copil mic poate numai sã zâmbeascã. România nu a avut ºi nu are origini Europene. Fraþilor toatã Europa este creºtinã, aþi vãzut vreun stat ortodox în Europa? Un bãtrân mi-a povestit odatã, în copilãrie cã românii, ºi locul fostului regat, a fost locul de pedeapsã pentru popoarele din balcani. Aici erau expulzaþi hoþii ºi tâlharii. Drept urmare, a rãmas dansul cãluºarii. Cei care erau prinºi cu furtul, care la noi ºi acum este un sport naþional ºi o mândrie.... erau trimiºi aici dincoace de Dunãre ºi obligat sã circuli cu clopoþele dupã tine ca sã se ºtie pe unde umbli, ºi sã nu poþi fura...aºa ne-a rãmas dansul cãluºarilor.....Hai na zãu, este de un prost gust, cum tot timpul, încercaþi sã creaþi niºte poveºti, idilice, prin care demonstraþi superioritatea poporului Român faþã de europa ?! Este de râs. Au fost înaintaºi ca istoricul Clujean, Daicovici care a re scris toatã istoria României, idilizat, de care se distreazã majoritatea cancelariilor Europene, aºa cã nu vã mai faceþi de râs cu astfel de tâmpenii cã pânã ºi America a fost descoperit de poporul acesta mioritic, blajin, care îºi ucide conducãtorul, în noaptea de Crãciun...ºi polonezii, nemþii, austriecii, italienii spaniolii, etc. au fost mici copii pe lângã poporul român....Nu mai România era o þarã civilizatã, în toatã Europa....ºi am ajuns sã mâncãm lebedele din Viena...hai na zãu cã este jenant...Traverseazã Viena, Budapesta, Praga etc. ºi vei vedea urme de civilizaþie. Du-te la Bucureºti sã vezi mahalaul
Ca sã nu þii cu neamul tãu, trebuie sã fie dobitoc, sã ai o mândrie naþionalã este frumos, dar nici aºa...

Informeaza-te mai bine ce-i cu lebedele de la Viena....La fel si cu povestea aia unde "romanii" bat un ungur!!!!!

Cine iti spune tie ca tiganii care au facut asta nu au fost platiti ca s-o faca???? In Constanta sunt lebede pe lacul Tabacarie si n-am vazut nici romani si nici tigani mancandu-le.....

Ce aveti ma in cap??!! TARATZE??!!!!

De la: Denis, la data 2010-06-16 19:29:16Rohonczi Codex se gãseºte în original la Biblioteca Academiei Ungariei; este o carte cu dimensiunea 10x12 cm, învelitã în piele, cu 448 de pagini scrise cu cernealã violetã, cu caractere ale scrierii moºtenite de la daci, ce se citeºte de la stânga la dreapta ºi de jos în sus.

Codexul cuprinde o culegere de discursuri ºi solíi ce includ 86 de miniaturi, consemnând fiinþarea statului blak (vlah), sub conducerea domnitorului (ger) Vlad, între anii 1064 ºi 1101, organizarea administrativã ºi militarã a þãrii, care se numea Dacia, cu hotare de la Tisa la Nistru ºi mare, de la Dunãre spre nord pânã la izvoarele Nistrului.

Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina (cetate pe insula Pãcuiul lui Soare), menþionându-se în timp numele mitropoliþilor Sova Trasiu, Niles ºi Timarion.

Descifrarea, transcrierea ºi traducerea in limba românã a Codexului a fost fãcutã de cercetãtoarea Viorica Enãchiuc timp de circa 20 de ani ºi publicatã în anul 2002.

Cartea originalã a fost reprodusã în volumul de faþã.

Aceste documente sunt primele descoperite pentru perioada menþionatã privind teritoriul româneasc, publicate pentru prima oarã în lume, restabilind în timp identitatea poporului român.

Cartea are anexatã o casetã audio conþinând imnul blakilor aºa cum apare el din paginile Codexului, transpus în note moderne de prof.univ. Gh. Ciobanu.

În completare, pe faþa B a casetei, au fost editate câteva cântece vechi, bisericeºti – interpretate de formaþia coralã „Acord“.

Bai tampitule, tu aduci ca argument in favoarea ungurilor o carte veche de 1000 de ani care a fost scrisa in caractere MOSTENITE DE LA DACI, si care, culmea dracilor nici nu au fost descifrate???!!!

Ba, mars de aici la cotet si invata sa faci pipi la buda ....BUDApesta.....

De la: viostup, la data 2010-06-13 13:12:06Pentru Denis.
Stimate domn,
Am citit de cateva ori ceea ce ati postat aici si sunt impresionat.Sunteti extrem de bine documentat,ceea ce sugereaza ca sunteti un profesionist in bransa.Am ,totusi,unele nelamuriri.
Ati atacat cu deosebita virulenta un alt roman demn de tot respectul,dr.Napoleon Savescu.Mi se pare cu atat mai ciudata aceasta virulenta cu cat peste 90 % din ce sustineti dv. se regaseste in argumentatia d-lui Savescu despre istoria poporului roman (dansul sustine si altele,pe care nu le regasesc in argumentatia dv.)Nu sunt ceea ce unii numesc cu ura si dipret '"Tracoman"',nu sunt un fan al d-lui Savescu din cine stie ce interese,sunt doar un roman nedumerit.De ce un om care cheltuieste din buzunar sume deloc neglijabile pentru a scoate din anonimat si a face cunoscuta lumii intregi istoria neamului sau (vezi monumentul inchinat descoperirii larg recunoscute international a scrierii de la Tartaria,sau editarea revistei Dacia magazin,sau organizarea unor congrese sau a altor evenimente cultural-stiintifice costisitoare inchinate istoriei romanilor) este condamnat cu atata ura de un alt roman care se pretinde,la randul sau,un bun roman,interesat de perceptia corecta a istoriei neamului sau?
Ungurii cheltuiesc anual sume imense de la buget pentru a sustine in lume o imagine a poporului lor care,in opinia mea,de multe ori nu corespunde cu realitatea,mergand uneori pana la falsuri grosolane pentru a cosmetiza o istorie cum o vor ei.De ce romanii sunt condamnati daca cheltuie bani pentru a face cunoscute lumii niste adevaruri indelung ascunse sau pur si simplu nedescoperite inca de intreg mapamondul?Pe cine sperie asa de tare istoria acestui neam?Ce interese oculte stau in spatele acestor manevre ,uneori hilare,de a canaliza atentia romanilor spre tot felul de nimicuri si a ocoli probleme esentiale legate de existenta lor pe aceste meleaguri?
De asemenea,dle Denis,am remarcat absenta din argumentatia dv. a oricarei referiri la N.Densusianu,fie ea pro sau contra,desi Dacia preistorica ramane pana azi in picioare in fata descoperirilor mai noi sau mai vechi in domeniu.Astfel,ín ''The Cambridge History of India'',de E.J.Rapson,pag.65-76 se confirma afirmatiile lui Densusianu ca triburi de arieni plecate de pe teritoriul Daciei ancestrale au colonizat India si au dus acolo obiceiuri,credinte,mod de organizare statala,etc,creind castele ca mod de organizare sociala. Iar sanscrita are sute de cuvinte asemanatoare rau de tot cu unele din romana,mai mult chiar decat cu cele din latina.Exact cum sustinea Densusianu.
Iar podul de peste Dunare pare ca doar a fost refacut de romani,el fiintand tare de demult.Altfel romanii fuduli s-ar fi laudat cu el pe Columna,intrucat la vremea aceea era o minune a lumii.
Maria Gimbutas este o savanta ale carei descoperiri se bucura de recunoastere larga in lumea stiintifica(mai putin la noi ,romanii,datorita academicienilor ancestrali,unsi majoritatea de colega lor draga,''odioasa'',si probabil cu acelasi indice IQ.)Se pare ca teoriile acesteia despre civilizatiile neolitice de pe aceste meleaguri(si altele,care nu ne mai apartin) nu contravin teoriilor lui Densusianu,formulate cu mult inainte.Dar si metodele de cercetare ale dnei Gimbutas seamana teribil cu felul de a cerceta al regretatului savant de geniu,nedreptatit de istorie si de semenii sai,N.Densusianu.
Istoria acestui neam incepe sa iasa ,treptat,la lumina,in ciuda a nenumarati trepadusi aflati in slujba unor interese oculte.Si este necesar sa fie asa,nu pentru a revendica oaresice de la atii,dar pentru a asigura fiintarea peste vremuri si o integrare demna in civilizatia europeana si mondiala contemporana.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: ametist, la data 2010-06-13 14:40:38Pe marginea acestui topic, pentru care adresez felicitari initiatorului sau, la o atat de laborioasa si documentata prezentare, imi permit doar sa citez si o alta minunata referire:

Civilizaþia ºi istoria au început acolo unde locuieºte azi neamul românesc.
(W. Schiller, arheolog american)

" Noi, suntem Leagãnul Civilizaþiei Europene, am fost Leagãn Suprem Superior al Spiritualitãþii Divine, aici s-au ” nãscut ” ºi deprins primele Învãþãturi ale lui Zalmolxe, aici, Preoþii Pelasgi au fost Iniþiaþi ºi-ºi potoleau setea cu Apã Vie, în grote, din izvoare tãmãduitoare, mai apoi Vracii au profeþit în oglinda apelor vii ºi-au gãsit leacuri pentru trup ºi suflet de-a lungul timpului, aici la noi a existat ºi zic cã încã mai existã credinþa în nemurire, moºtenirea noastrã dacicã, Devenirea, la noi, în spaþiul mioritic, ” în perioada feudalã, alchimiºtii din Þãrile Române au urmãrit realizarea elixirului care în basme promova tinereþea fãrã bãtrâneþe ºi viaþa fãrã de moarte ”, ºi tot aici, pe pãmântul Zeului Stâncii, al Fulgerelor, în Þara Lupilor, e Vf Omu ºi Osia Cerului, Axa Lumii.
Despre Axa Cerului, Crucea Cerului, Axa Lumii, s-au scris ºi s-au fãcut numeroase studii ºi cercetãri. Deºi fiecare studiu, cercetare-n parte, prin vocea celor ce argumenteazã ºi vin cu dovezi de tot felul, inclusiv descoperiri ce întãresc afirmaþiile în sine, susþin ipoteze, locaþii ºi teze fascinante la prima vedere, toate au ca numitor comun acelaºi subiect, teorie : existenþa Axei Lumii în spaþiul carpato-danubiano- pontic, pe plaiuri mioritice, aici, la noi, în România, Dacia Nemuritoare. Grãdina Edenului e ” semnalatã ” ca existând în sud-vestul Daciei, iar descoperirile arheologilor vin în sprijinul acestei ipoteze : brãþãri de aur în chip de capete de viperã din specia Amodites, pescari ºi vânãtori Peºtera Hoþilor ( vechime de 10 000 de ani ), Adamclisi ( Adam Clisi – pãmântul lui Adam, Pãmântul Omului, Adam=om, tradus din ebraicã ), peºteri locuite cu zeci de mii de ani î.e.n ( 100 000 – 40 000 ani î.e.n. ), teoria ce susþtine existenþa Evei-Havva pe Vale ºi la nord de Pison ( râu Sfânt ) identificat ca fiind Dunãrea, deci în regiunea Havila-Valhia, respectiv, Dacia Nemuritoare, Dackha-strãmoºul oamenilor º.a.m.d.
Maximul Energetic al Întregului Pãmânt, prin care trece Axa Lumii e localizat de istorici, cercetãtori, arheologi, oameni de ºtiinþã, etc, de pe întreg cuprinsul lumii ºi care s-au aplecat de-a lungul anilor ºi istoriei, numeroaselor studii în materie, ca existând pe teritoriul nostru. Fie în Munþii Bucegi pe Vf Omu, fie în Masivul Godeanu, Mehedinþi, în Munþii Buzãului sau în Vf Gugu din Masivul Þarcu ( Banat ).
Cele mai pertinente ipoteze sunt cele susþinute ºi argumentate de cãtre :
- N Densuºianu : ”centrul populaþiunii neolitice din Europa, al oamenilor nãscuþi din pãmânt, a fost în zona Porþile de Fier-Munþii Bucegi-Munþii Buzãului. ”
Axa Cerului, Crucea Cerului – Vf Dumbrava-Bucura, lângã Vf Omu, în jurul Sfinxului existã un halou de Luminã uneori vizibil, ºi în întreaga zonã s-au semnalat fenomene inexplicabile aparent, precum încãrcarea energeticã cu efecte absolut ºi incontestabil benefice organismului, aici fiind localizat Muntele Sacru Kogaionul, Poarta Kogaionului fãcând legãtura cu Universul.
- Herculane – Cel mai puternic punct energetic din lume : istoricul V Pârvan, bioenergeticianul Iulian Urziceanu, gen V Dragomir care a demonstrat existenþa acestui fenomen pe cale astro-geodezicã ºi gravimetricã în Godeanu creând un câmp magnetic atât de puternic încât câmpul gravitaþional capãtã ondulaþii.
Apa Vie, Apa Nemuritoare a Dacilor, Apa Vieþii, Apã Purã, este existentã pe teritoriul þãrii noastre ( Mãnãstirea Sâmbãta de Sus, Fântâna din Runc-Alba, Munþii Bucegi-Kogaion- între Lacul Bolboci ºi Scropoasa, Bârlad, 7Izvoare Herculane, Comarnic-Prahova, etc ) prezintã un interes ridicat pentru întreaga lume, dovadã îmbutelierea secretizatã a Celei mai Pure Ape din Europa în Valea Prahovei, de cãtre o companie din Câmpina ºi experþi NATO din Berlin, dovadã proprietãþile terapeutice demonstrate în timp ale acestei Ape,
” Se vorbeste in legendele romanesti de o populatie misterioasa, blajinii, rohmanii, rucmanii, despre care se spune ca: “sunt blajini, sunt sfinti, locuiesc la capatul lumii (“dincolo de Boreas”) aproape de apa Sambetii; toti sunt sihastrii; tara lor se numeste Macarele (Macaron nesoi – adica Insulele Preafericitilor). Portile raiului sunt aproape…La Rohmani se gaseste apa vie si apa moarta.”
” Pe versantul estic al muntilor Bucegi in zona Cheile Scropoasa, la 1300 m altitudine, se gaseste una din cele mai mari surse naturale de apa minerala naturala necarbogazoasa din lume. Sursa este cunoscuta de peste 2000 de ani sub denumirea de “7 Izvoare”.
Legenda spune ca de aici au baut apa Zalmoxe si dacii cei puternici.
Aceste 7 izvoare au fost considerate multa vreme ‘izvoare ale nemuririi’. ”
” Da, am zis-o ºi o voi repeta pânã voi putea fi auzit, cã misiunea noastrã este sã dãm ºtiinþelor arheologice pe omul Carpaþilor preistoric, anteistoric." - (Cezar Bolliac) "

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-13 23:29:18DACIA O LACRIMA??
"Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te imple de lacrimi, iar nu de dispret, si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata ." (Mihai Eminescu).

Relieful, clima, reteaua hidrografica si bogatiile pamantului romanesc au facut ca el sa fie locuit permanent, incepand din paleoliticul inferior (2.000.000 de ani) si pana astazi, sa fie marturia continuitatii noatre pe aceste meleaguri. Varietatea reliefului si a bogatiilor naturale au favorizat dezvoltarea unor indeletniciri ca agricultura, cresterea animalelor, albinaritul pescuitul, olaritul, prelucrarea lemnului a metalelor, lanei si canepii, etc.

Cercetarile arheologice si cele filologice au parcurs etape din ce in ce mai fructuoase si intreprinzatoare, stabilind inaltul nivel al civilizatiei stramosilor nostri traco-daci, vechimea poporului dac si a limbii sale, caracterul original, unic si unitar al civilizatiei geto-dace.

Pe teritotiul tarii s-au descoperit cele mai vechi elemente de cultura si civilizatie din lume. In satul Bugiulesti (com. Tetoiu , jud. Valcea) s-a descoperit un femur uman avand o vechime de 1.800.000-2.000.000 de ani, spre deosebire de ramasitele umane descoperite in Spania (900.000-1.600.000 de ani) sau de omul de Neanderthal (150.000-100.000 de ani) sau omul Cro-Magnon (35.000-15.000 de ani). Cultura de prund (cea mai veche din paleolitic) are urme de peste 1.000.000 de ani pe tot cuprinsul tarii (M-tii Apuseni, Depresiunea Sibiului, Valea Dunarii, vaile Prutului, Oltului, Argesului, etc.). La Cotu Miculinti (jud. Botosani) au fost descoperite cele mai vechi elemente ale civilizatiei lumii (18.000 de ani): varful de lance cu doua taisuri, harponul de pescuit , toporul-tarnacop de miner, locuirea in bordeie. De asemenea, scrierea traco-dacilor s-a dovedit a fi cea mai veche scriere din lume, ca urmare a descoperirii la Tartaria de Mures (jud. Alba) a unor tablite de lut (3 la numar) scrise sub forma ideografica si care datate cu C14 atesta ca au o vechime de 7.000 de ani, cu 1.000 de ani mai vechi decat tablitele sumeriene de Djemet-Noar (fosta Mesopotamie , azi Irak). Dacii cunosteau si foloseau un calendar solar, considerat cel mai precis din antichitate, eroarea lui fiind de doar 1,78 zile la 34 de ani, adica 1h 15 3 pe an. De aici rezulta ca anul dacic cuprindea 365,24197 zile (cel tropic are 365,24198 zile) . O precizie de-a dreptul uimitoare!

In ce priveste spiritualitatea stramosilor nostri, scriitorii lumii antice (Herodot, Platon, Dio Chrysostomul, Diodor, Iordanes , etc.) puneau pe seama lui Zamolxis si a preotilor geto-daci care ii practicau cultul, o serie de cunostinte, stiintifice de astronomie (forma sferica a Soarelui si Pamantului, miscarea stelelor de la rasarit, etc.), de filosofie, logica, stiinte naturale, morala si medicina (medicii zamolxieni puneau un mare prêt pe descantece si pe ingrijirea sufletului; de asemenea Pedanios Dioscorides in De materie medica preluata mai tarziu de Pseudo-Apucius - mentioneaza o multime de plante scrise sub denumirea lor dacica).

Religia zamolxiana ajunsese la un nivel de spiritualitate superior religiilor popoarelor invecinate tocmai prin credinta in nemurirea sufletului, dacii considerand moartea ca pe o binecuvantata reintegrare in cosmos.

Dar toate aceste bogatii naturale, culturale si spirituale ale acestor pamanturi, impreuna cu amplasarea lor geografica la portile dintre Occident si Orient au avut si consecinte: au atras asupra noastra tavalugul migratiilor si al razboaielor, ne-au silit sa traim intr-o continua si crunta lupta pt. existenta noastra ca natiune suverana si independenta .

Supravietuirea multimilenara a acestui popor isi are geneza in permanenta constiintei nationale, in puterea spirituala a oamenilor, cu radacini ancestrale nemuritoare.

Despre daci, anticii spuneau ca s-au nascut, au crescut si au nemurit agatati de muntii lor. Intr-adevar muntii Carpati, fiind cei mai impaduriti si salbatici din Europa acelor vremuri, au ocrotit viata dacilor si mai tarziu a romanilor. Astfel taditia, datinile si obiceiurile geto-dacilor au continuat sa dainuie peste peste milenii, pana azi, neintrerupte si netulburate de framantarile puhoaielor de navalitori ce s-au abatut asupra noastra. Ca este asa, sta marturie incontestabila lumea mirifica a satului romanesc.

Satele noastre, mai ales cele retrase sau rasfirate pe coame de dealuri si munti, ori ascunse pe fundul vailor sunt adevarate comori de spiritualitate si traditie ancestrala. Izvorate din intelepciunea stramosilor geto-daci si transmise prin viu-grai din generatie in generatie, aceste comori se reflecta in spiritul creator al mestesugarilor, in folclorul autohton (baladele, doinele , basmele, proverbele si arta populara), in cantecele rituale (colindele, bocetele, descantecele si vrajile babesti), in credintele, superstitiile enigmatice obiceiurile si datinile taranilor romani. Acestea, cu trecerea timpului, si-au adaptat invelisul, dar si-au pastrat miezul adanc ancorat in istorie.

Cele mai importante evenimente din viata omului (nastere, botez, nunta, inmormantare) sunt marcate de vechi ritualuri carora, de multe ori, nici nu le banuim adevarata origine.

Majoritatea sarbatorilor religioase crestine (Craciunul, Pastele, Sanzaienele, etc.) grefate pe credintele zamolxiene ale dacilor isi pastreaza in continuare dublul sens, coexista cu acestea. Stravechile ritualuri geto-dacice, care inca sunt practicate de catre taranii romani : Alamori (ramasita a cultului Soarelui la inceputul primaverii), Armindeni (1 Mai), Caloianul si Paparudele (pt. combaterea secetei are o vechime de mai bine de 5 milenii), Ciuleandra (semnifica trimiterea solului la ceruri era inceput doar de preotesele soarelui), jocul calusarilor (dans ritual facut cu sulita semnifica tot sacrificiile umane facute lui Zamolxis), Dragobetele (ziua iubirii simbolizeaza logodna animalelor, a fetelor si feciorilor), Dragaica (stravechi cult soalr de Sanziene), Lazarul (se imparte paine la saraci), Matcalaul (flacaii se prind frati de cruce iar fetele, surori sau matcute), Varaticul (ceremonie pastoreasca) , etc.

Dar cea mai evidenta dovada a continuitatii spiritului geto-dac peste milenii, o constituie portul, costumele populare din diferite zone ale tarii. Este bine de stiut ca taranii mai poarta si azi aceeasi imbracaminte ca dacii de pe Columna lui Traian sau de pe metopele monumentului de la Adamclisi: itari, camasa lucrata cu flori, originala caciula dacica, ii incretite la gat, valnice, fote, basmale, fuste cu clos toate cusute cu motive decorative respectand din instinct stilul stramosesc.

Nu putem incheia acest articol, decat cu cuvintele unui mare luptator cu gandul si cu sufletul pt. nemurirea neamului , LIVIU REBREANU: "Multi invatati considera nasterea si inceputurile neamului romanesc drept o enigma si un miracol sau in sfarsit , ceva inexplicabil prin obisnuitele metode istorice . Este fara indoiala , o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul nostru , in mijlocul tuturor uraganelor , dar taranul roman , existenta lui permanenta pe aceste plaiuri poate dezlega taina aceasta si altele care ne privesc . Taranul e inceputul si sfarsitul . Numai pt. ca am fost neam pasnic de tarani am putut sa ne pastram fiinta si pamantul."

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-14 18:29:16
Civilizatia geto dacica - parte componenta a civilizatiei Antice


Fiecare om are un inceput,o origine,de unde porneste dezvoltarea si cresterea sa.Inceputul nostrum sunt stamosii,care ne-au daruit viata,din generatie in generatie.Ei fac parte din popoarele antice.Ele la rindul lor se impart in tre categorii de popoare:popoare mediteraniene,de origine semita si indo-europene.

Civilizatia geto dacica - parte componenta a civilizatiei Antice

Cele din urma sunt cele mai numeroase.Ei duceau un mod de viata deosebit de cel de azi.locuiau in triburi,in locuri fluviale,pentruca agricultura sa aiba o dezvoltare mult mai sporita,deoarece anume ea era ocupatia de baza.Evolutia politica era mai accelerate decit la popoarele straine.

Mestesugul era cel mai infloritor. Anume indo-europenii au realizat importante descoperiri in domeniul culturii,cum ar fi: scrisul, hirtia, calendarul,moneda,. Sistemul religios characteristic acestora era monoteismul,adica recunosteau o singura divinitate.Au realizat constructii monumentale,ca:piramide,zidul chinezesc,capitelul leilor, gradinile suspendate,…

Din popoarele indo-europene fac parte si tracii,care erau raspinditi pe un vast teritoriu din S-E europei.Ei erau impartiti in doua categorii: tracii de nord,care erau formati din costoboti,tyrageti,carpi,greci si daci; si tracii de sud formati din:moesi,obreji si bosi.Neamul tracilor era cel mai numeros din lume dupa cel al inzilor.Ei erau cei mai viteji si mai puternici,insa din cauza neintelegerilor si a unui numar nelimitat de conducatori,puterea scadea.

Tracii duceau un mod de viata putin asemanator cu cel al popoarelor antice.Ei locuiau in sate mici,unele din ele fin amolasate pe locuri inalte,caredominauasupra imprejurimilor. De obicei ele se intareau cu santuri umplute cu apa si valuri ridicate de pamint.In astfel de cetati cesele erau mai mare si mai temeinic construite.Satele intarite erau locurile de resedinta a sefilor de triburi si a oamenilor instariti.La inceput casele oamenilor simpli erau de tipulbordeielor,insa mai tirzriuau fost inlocuite de locuinte de lemn,din pari si birne cioplite,cu pereti lipiti si tencuiti cu lut,asezate pe temelii de piatra.

Ocupatiile principale erau cresterea animalelor,practicarea agriculturii,producerea uneltelor variate din piatra si metal,modelarea vaselor din lut,tesutul,…Cultivau griul,orzul,mieiul,lintea.Era bine cunoscuta vita-de-vie,iar din culturiletehnice cinepa si inul din care se faceau pinze foarte bune.Un rol deosebit in gospodarie se se atribuia cresterii cailor si oilor.

Tracii intotdeauna erau vestiti prin caii lor iuti si mindri, folositi in cavalerie.Oieritul era foarte convinabil.In urma ingrijirii oilor getii aveau produse alimentare,cit si lina si piele pentru imbracaminte. Cresterea oilor a dus la schimbarea moduliu de viata. Satele functionau pina se catuiau pasunile.Apoi oamenii le paraseau gasind altele locuinte cu pasuni manoase,unde fondau alte sate.Astfel gospodaria incepe sa aiba un careacter pastoral. Concentrarea turmeloir de vite si a altor bunuri in miinilor conducatorilor de triburi a dus la aparitia oamenilor instariti.Asa se pune baza formarii celolr doua categorii sociale,principale:aristocratia si oameni simpli.

Portul si imbracamintea se diferentia de la om la om.Aceasta se datora faptului de existare a doua tipuri de categorii sociale,barbatii purtau pantaloni lungi si drepti,torsul era acoperit cu o manta lunga de culoare inchisa, de obicei din stofa groasa,in picioare purtau opinci.Oamenii aristocrati purtau straie cusute din tesaturi mult mai pretioase decit oamenii simpli.Mai purtau si o caciula pe cap,ce ii diferentiau de societate simpla.Toti barnatii se caraecterizau prion o culoare deschisa a pielii,inalti si puternici,parul era roscat, mustatile si barba-principala caracteristica a fietii.

Femeile erau inalte si zvelte. Purtau o tunica lunga,pina in pamint,o camasa incretita la git si miinici.Parul era lung si deobicei adunat in coc.Picioarele erau acoperite cu opinci.Pe cap nu puirtau nimic. Elermentele din portul tracilor—prezente in portul national roman.
Limba geto-dacilor este de origine indo-europeana.Ea este imbinata cu limbile iraniana-persana,slava si baltica veche. Ea este baza limbii romane,aproape 160 de cuvinte din limba geto-dacica apartin limbii romane:mistret,prunc,zeu,…
vezi dexul luiRohonczi

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-14 21:13:36Obiceiuri stravechi de Craciun la romani


Înscrie în Delicious Înscrie în Facebook Înscrie în Myspace Înscrie în Technorati Înscrie în Google Înscrie în Twitter Trimite articolul prin Yahoo Messenger | Arhiva | Print | Trimite unui prieten

In anumite zone ale tarii, datinile mostenite din batrani se pastreaza si azi cu sfintenie, transmitandu-se la fel din generatie in generatie. Scopul raman acelasi: dorinta de a valorifica in prezent trdaitia si obiceiurile populare romanesti din cele mai vechi timpuri spre a fi preluate si duse mai departe de generatiile viitoare.

• in ajunul Craciunului, oamenii se grabesc sa-si adune lucrurile ce le-au imprumutat prin vecini, spre a avea toata avutia in gospodarie.
• Femeile pun un ban de metal si o nuca in apa de spalat, spre a fi in anul ce vine frumoase si bogate.
• in ajunul Craciunului, gospodarii pun mana pe toate uneltele din curte, pentru a le folosi cu spor in anul urmator.
• in ajunul Craciunului se pregatesc 12 feluri de mancare in amintirea „Cinei cea de taina”, adica a lui Isus si a celor 12 apostoli.
• Cu o zi inainte de Craciun, stapanul casei pune o potcoava intr-o caldare cu apa. Barbatul bea primul din ea, apoi o da vitelor, ca sa fie tari ca fierul.
• in ajunul Craciunului, se pun in toate cele patru colturi ale mesei catei de usturoi si seminte de mere, ce vor apara familia de deochi si farmece.
• in ajun de Craciun se curata hornurile casei, iar funinginea e pusa la radacina pomilor pentru un viitor rod bogat.
• Pastorii pun sub pragul casei un drob de sare invelit, lasandu-l pana la „alesul oilor”, in luna aprilie, cand drobul este scos, macinat si amestecat cu tarate si dat ca hrana turmei, pentru a o spori.
• La Craciun, painea se asaza pe masa pentru a atrage belsugul; tot in acelasi scop, sub fata de masa, se pune pleava de grau.
• Gospodarii stau la masa festiva de Craciun cu picioarele pe un topor, ca sa fie tari ca fieul in anul ce vine.
• Cand primul om ce intra in casa de Craciun este barbat, inseamna bunastare pentru acea familie, in anul urmator.
• in noaptea de Ajun se fac priveghi, iar pe masa este asezat un colac cu un cutit infipt in el.
• Din ajunul Craciunului pana la Boboteaza, casa e maturata de la prag spre rasarit si nu din capatul locuintei spre prag. Motivul? Sa vina petitorii la fata de maritat. Fetele mari nu trebuie sa dea gunoiul afara din casa.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

De la: Denis, la data 2010-06-18 09:37:15 Alaturi de Dunare si Marea Neagra, Carpatii - "Corona Montium" - constituie elementul geografic fundamental pentru definirea teritoriala a statului roman. Insusi numele acestor munti deriva de la numerosul si puternicul popor liber geto-dacic al carpilor: Karpathos-Horos, conform primelor informatii istorice grecesti.



Carpatii Romanesti apartin sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, ce cuprinde aria intercontinentala a Euroasiei. Lantul carpatic incepe la nord de Bratislava si ajunge pana la raul Timok, in Iugoslavia, constituind o prelungire a Alpilor. Lungimea Carpatilor o depaseste pe cea a Alpilor, inaltimea lor fiind insa mai mica. Carpatii se impart in mai multe grupe: Carpatii Occidentali, Padurosi, Orientali si Meridionali, extinzandu-se pe teritoriile Cehiei, Slovaciei, Poloniei, Ucrainei si Romaniei. Carpatii Romanesti inconjoara bazinul transilvanean dinspre nord, est, sud si vest, asemenea unui zid ocrotitor, fiind numiti, pe buna dreptate, "coloana vertebrala" a spatiului mioritic.

Literatura romaneasca de specialitate imparte Carpatii Romanesti in trei grupe:

" Carpatii Orientali,

" Carpatii Meridionali,

" Carpatii Occidentali.

Lungimea Carpatilor Orientali si a celor Meridionali, de la granita nordica a tarii si pana la defileul Dunarii - Portile de Fier, este de cca 750 km, iar latimea lor variaza intre 40 km - in Muntii Fagarasului - si 110 km.

Cele mai inalte culmi se afla in Carpatii Meridionali - Moldoveanu (2544 m) si Negoiu (2535 m) -, care, datorita configuratiei lor alpine, mai sunt numiti si "Alpii Transilvaniei". Inaltimea medie a Carpatilor Orientali este de cca 950 m, mai mica decat cea a Carpatilor Meridionali (1136 m). Limita dintre cele doua grupe de munti este considerata de geografi Valea Prahovei.

Carpatii Occidentali ai Romaniei sunt formati din Muntii Apuseni si Muntii Banatului, situati in vestul si, respectiv, sud-vestul tarii. Culmile lor nu depasesc 1850 m, motiv pentru care sunt considerati munti de inaltime medie. Numeroase vai pitoresti, brazdate de ape curgatoare, despart masivele muntoase ale Carpatilor Romanesti, subimpartindu-le in unitati mai mici.



Orogeneza Carpatilor a inceput cu milioane de ani in urma, in mezozoic, cand rocile din care acestia sunt formati s-au sedimentat pe fundul Marii Tethys. O data cu sedimentarea depunerilor geosinclinalului carpatic, in cretacicul superior, si cu inaltarea crestelor muntoase deasupra apei, a inceput actiunea fortelor de eroziune, astfel incat orogeneza Carpatilor trebuie inteleasa ca o alternanta intre cutare, inaltare si eroziune a formelor de relief existente. Configuratia lor curbilinie este determinata de blocurile cristaline, iar prin continua ridicare a spatiului carpatic, acesta a devenit, in final, uscat. Intr-o serie de bazine, umplute cu roci aluvionare, s-au format depresiunile intramontane, care prezinta o deosebita importanta, fiind primele vetre de locuire in Carpati.

La sfarsitul tertiarului superior, s-a format in zona de margine a bazinului Transilvaniei cel mai lung lant vulcanic din Europa, acestuia apartinandu-i si rocile vulcanice, bogate in aur si argint, din Muntii Apuseni.

Glaciatiunea intervenita acum cca 1,5 milioane de ani a dus la aparitia ghetarilor si la formarea unor vai glaciare in forma de albie. La altitudini de peste 2000 m, culmile muntilor s-au transformat in coaste abrupte si accidentale, cu o configuratie alpina. Dovezile acestui fenomen sunt lacurile glaciare - Balea, Bucura, Zanoaga -, precum si colinele si morenele terminale, sedimentate dupa topirea ghetarilor, cu cca 10.000 de ani in urma. Ulterior, vantul, variatiile termice, apa au dus la alte modificari ale formelor de relief. Suprafatele de denudatie, precum si culmile cu pasuni montane au un rol important in economia zonelor alpine din Carpati.

Structura geologica a Carpatilor Romanesti este deosebit de complexa. In timp ce masivele Carpatilor Orientali: Oas, Gutai, Sibles, Caliman, Gurghiu, Harghita (catena vulcanica) sunt alcatuite mai ales din andezit, dacit, bazalt, muntii din grupa nordica (Maramuresului, Rodnei si partial ai Bargaului) sunt alcatuiti din sisturi cristaline.

Spre sud, urmeaza muntii in care, pe un fundament cristalin, s-au depus calcare, conglomerate, gresii, constituind intinsa zona de flis din Carpatii Orientali. Tot din roci calcaroase si conglomerate sunt formate si masivele Carpatilor de curbura - Ciucas, Postavaru - precum si cele ale Pietrei Craiului si Bucegilor.

Incepand de la Muntii Iezerului si Fagarasului, urmeaza o serie de masive in alcatuirea carora intra sisturi cristaline, sensibil mai dure, gnais si intruziuni magmatice (granite, granodiorite). Nucleul cristalin al Carpatilor Occidentali este alcatuit din Muntii Bihorului, ai Gilaului si Muntele Mare. Muntii Metaliferi sunt de origine vulcanica. Pe langa sisturi cristaline, granite si magmatite, in structuta lor geologica se gasesc si roci calcaroase si dolomite.

Configuratia reliefului montan romanesc s-a conturat in functie de rocile care-i servesc drept fundament. Astfel, faliile si cheile sunt prezente mai ales in masivele calcaroase - Cheile Bicazului, Rametilor, Intregalde. Carpatii Orientali si Meridionali pot fi traversati cu usurinta printr-o serie de trecatori: Tulghes, Bicaz, Oituz, Predeal, Turnu Rosu.



Clima in Carpati este umeda si racoroasa, cu amprenta continentala. Temperatura si cantitatea de precipitatii se modifica in functie de cresterea altitudinii.

De la poalele muntilor, 600-800 m peate nivelul marii, pana spre varf, se intalnesc doua etaje bioclimatice: al muntilor mijlocii, intre 800-1700 m, corespunzand etajului forestier montan, si cel al muntilor inalti - zona situata deasupra padurilor montane, 1700-2544 m. Temperatura anuala medie in muntii mijlocii este de +2 grade C; +4 grade C, iar cantitatea de precipitatii este de 800-1200 mm/an.

In zona alpina, temperatura medie anuala scade la +0,5 grade C; -2,5 grade C, iar precipitatiile anuale ating, mai ales pe versantii nordici, 1400 mm si chiar mai mult. In depresiunile intramontane ale Carpatilor Orientali apar adesea inversiuni termice, sesizabile si la nivelul vegetatiei, aceste depresiuni transformandu-se in adevarati poli ai frigului (datorita aerului rece, care stagneaza in locurile mai joase).



Flora. Podoaba muntilor este haina lor vegetala. Flora Carpatilor cuprinde 1350 de specii, dintre care 116 endemice. In functie de altitudine si de conditiile climaterice, se pot distinge mai multe etaje de vegetatie, extrem de diversificata.

Factorul care limiteaza extinderea pe verticala a speciilor vegetale este temperatura, fapt usor observabil in zona silvestra, unde prezenta sau absenta unor specii de arbori este determinata nu numai de altitudine, ci si de orientarea culmilor.

Pe versantii nordici ai Carpatilor Meridionali, de la cca 600 m, incepe etajul fagului, pana la cca 900-1000 m. De la 1000-1200 m, urmeasza o zona de tranzitie spre etajul molidisurilor: molid, brad si mai putin fag.

La peste 1200 m, incepe zona molidisurilor, care ajunge pana la 1600-1700 m, aceasta constituind si limita superioara a zonei silvice. Pana la 1400-1500 m, se pot intalni, alaturi de fagi izolati si paltinul, plopul tremurator si mesteacanul.

Mai sus de etajul padurilor alpine, se intinde braul subalpin al jnepenisurilor (1700-2000/2200m), specia de baza fiind jneapanul (Pinus mugo). In zona inferioara, cea de contact cu padurea montana, se afla etajul de subtranzitie, unde molizi in grupe sau izolati incearca sa creasca in pofida conditiilor neprielnice, devenind tot mai mici si mai chirciti, pentru disparea apoi cu desavarsire. Aceasta este zona in care, intr-o serie de lanturi muntoase - Muntii Rodnei, Retezat etc. - a supravietuit zambrul (Pinus cembra), aceasta relicta a glaciatiunii.

Mai sus de etajul jnepenisurilor, se afla cel al tufisurilor pitice: campii de smirdar, afin si merisor. Acest etaj continua in sus cu zona alpina, cuprinzand pagini alpine, grohotisuri, circuri glaciare, cu iezere sau ochiuri de mare, cu pereti de stanca si culmi ascutite.

Din punct de vedere al geografiei botanice, Carpatii Romanesti apartin zonei floristice din Europa Centrala. O serie de plante din Alpi pot fi intalnite si aici: dediteii (Pulsatilla pratensis alpina), bursuca (Bartsia alpina), clopoteii (Campanula), ghindura (Gentiana). Carpatii au plante comune si cu Muntii Balcani.

Specificitatea botanica a Carpatilor Romanesti se exprima prin plantele endemice ale acestora, intre care sunt: garofta Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), macul galben (Papaver corona sanctistephani), barba-ungurului (Dianthus spiculifolius), iarba-rosioara (Silene dinarica) etc.

Anul floricol carpatin incepe la sfarsitul lui februarie - inceputul lui martie, cu podbealul, ghiocelul, crucea-voinicului, brebenei si cocosei. Un eveniment deosebit este inflorirea, la sfarsitul lui iunie - inceputul lui iulie, a bujorilor de munte, cand mai sus de braul jnepenisurilor, coastele muntelui devin rosii, acoperite de minunatul covor al bujorilor de munte.

In iulie si august, pajistile, grohotisurile si peretii de stanca sunt transformati in panze multicolore, prin inflorirea altor plante: mici clopotei, gusa-porumbelului, diferite specii de iarba grasa, soparlita, gentiana, ochiul-soricelului, gentiana-punctata si cea galbena. Plantele de munte s-au adaptat la conditiile vitrege ale etajului alpin, formand rozete si pernite sau folosindu-se de spalieri.

Sosirea toamnei este anuntata de stelita (Aster amellus) si de lumanarica. Pe pajistile de munte infloresc sofranul-de-toamna si brandusele-de-toamna, care incheie multicolorul alai floricol al toamnei.



Fauna Carpatilor Romanesti este si ea deosebit de bogata si diversificata. Insectele numara specii variate, prezente pretutindeni. Pe infloritele pajisti alpine atrag atentia numerosi fluturi si variate specii de gandaci. In raurile limpezi de munte traiesc pastravul si lipanul. In gropile adanci si umede din padurile de fag poate fi intalnita, ocazional, salamandra. In padurile de foioase traieste sarpele Aesculap, iar pe coastele insorite pot fi vazute viperele-cu-cruce. Soparlele traiesc din zona de padure pana in zona alpina.

Etajele de vegetatie influenteaza distributia spatiala a speciilor de animale, Padurea oferind ocrotire, siguranta si suficienta hrana. In padurea de fag traiesc cca 100 de specii de pasari, in padurea de molid aproximativ alte 40, iar in arealul superior, inca vreo 13 specii. In padurea de fag intalnim pitigoiul, ciocanitoarea-de-munte, buha si altele. Pasarile al caror habitat se afla mai sus de limita padurilor sunt: fluierarul, ciocarlia-urecheata, fasa-de-apa, scortarelul si vulturul de stanca. Dintre marile pasari rapitoare, zaganul a pierit inca din anii 1930, ier vulturul-calugar si vulturul-solitar au devenit musafiri foarte rari.

Majoritatea mamiferelor care traiesc in Carpatii Romanesti sunt locuitori ai padurilor, intre acestea fiind: cerbul carpatin, ursul brun, rasul, jderul, bursucul, vulpea etc. Regiunile stancoase constituie imparatia caprelor negre, unde traieste si salamandra de munte (Triturus alpestris).

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer

Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum. Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.

Arheologul britanic Colin Renfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

De la: nastasemihail, la data 2010-08-24 16:10:02Rominia nici nu a a inceput sa aiba un cuvint de spus, vizibil.
De fapt e in pauza.....

Pauzele lungi si dese ne vor aduce cheile marilor succesuri!

De la: Denis, la data 2010-08-25 11:08:15Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer

Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum. Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.

Arheologul britanic Colin Renfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.