Sa ne cunoastem credinta ortodoxa

Despre grija de suflet

Corpul omenesc e asemenca ueci lumânâri. Lumânarea se sfarseste arzând, iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor si se cuvine sa ne ingrijim de sufletul nostru mai muit decât de trup. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga ,,iar sufletul sau il va pierde? Sau ce-ar putea da omul in schimb pentru sufletul lui? (Matei 16, 26).

,,Noi credem ca sufletul este mai pretios decât orice, zice Macarie cel Mare, pentru ca Dumnezeu n-a binevoit sa Se uneasca cu nici o alta faptura decât cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile.”

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanulul si altii, din tinerete si pâna la sfârsitul vietii lor, au fost feciorelnici. Toata viata ei si-au închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului si n-au slujit trupului.

Se cuvine deci sa ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul sa-l întarim în masura în care ne este de ajutor la intarirea duhulul.
Daca ne vom omorî trupul de buna voie într-atât incât sa ne afectam si sufletul, atunci aceasta osteneala va fi fara judecata dreapta, doar daca am face aceasta pentru dobândirea virtutilor.
Daca Domnul va voi ca omul sa treacâ prin boli si suferinte, tot El îi va da si puterea rabdarii.

Despre lepadarea de lume

Frica lui Dumnezeu se dobândete atunci când omul, întorcându-se dinspre lume si tot ce este în lume, îi concentreaza gândurile si simamintele sale asupra Legii dumnezeieti si se adâncete cu totul in contemplarea lui Dumnezeu si in ateptarea fericirii fgaduite sfintilor. Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeai fire cu noi si poarta acelasi nume al lui Hristos, de crestini, ci fugim de pacatele facute de ei, cum i s-a spus Marelul Antonie: « Fugi de lume si te mântuiete ».

Nu poti sa te afli in starea contemplarii de Dumnezeu cât timp te afli în lume. Pâna când patimile nu se vor linisti, nu poti dobândi pacea sufleteasca. Iar patimile nu se linistesc atâta timp cât suntem înconjurati de lucruri ce stârnesc patimile din noi. Ca sa ajungi la starea desâvârsirii si sa capeti o liniste deplina a sufletului, trebuie sa starui muit in rugaciune si contemplare de Dumnezeu. Lasa-ti sufletul sa se înalte catre Dumnezcu prin rugâciune inflacârata, depârtându-te de patimile lumii acesteia. Nedepârtându-te de lune, sufletul nu poate sa-L iubeasca sincer si în totalitate pe Durnnezeu.

Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov

Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugaciunea! Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.

Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

CUM CITIM IN SFANTA SCRIPTURA

Cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca. La un copil de clasa intai, daca i s-ar preda un lucru de academie, ce stie acela ? El de-abia invata cateva cuvinte : usa, ac, rac si cutare. De-abia invata acum sa faca un carlig, sa scrie litera a, b, c si daca-i spui lucruri mai mari nu intelege nimic. Asa si in Sfanta Scriptura. Daca ma apuc sa spun lucruri adanci din Sfanta Scriptura, ori adormiti cu totii, ori plecati. Va plictiseste, pentru ca va dau hrana prea tare.
Nu auziti ce spune Apostolul Pavel ? Cat ati fost prnuci in Domnul nostru Iisus Hristos, v-am hranit cu laptele cel cuvantator al Evangheliei, ca nu erati in stare sa mancati hrana vartoasa. Asa se intampla in Scriptura. Sunt cuvinte tari si hrana tare in Scriptura, pentru cei desavarsiti, nu pentru poporul de la tara. Daca unui copil care suge la pieptul mamei lui, i-as da sa manance carne, il hranesc sau il omor ? Il omori. De ce ? Pentru ca are dinti de lapte, moi. Asa pateste cel ce se baga in Sfanta Scriptura cu dintii intelegerii de lapte. De aceea spune Sfantul Grigorie de Nyssa : " Nu spargeti oasele Scripturii, avand dintii intelegerii voastre de lapte, ca sa nu pieriti ".
Deci, Sfanta Scriptura este asa cum si merge mata pe o campie si gasesti o fantana cu ciutura. Si daca esti insetat, doar n-o sa bei toata fantana, cand ti-e sete. Dar ce faci ? Din fantana scoti apa cu ciutura, din ciutura pui in caldare, din caldare in cana si din cana pui in pahar. Din pahar bei cat iti trebuie si fantana ramane curata si tu ti-ai potolit setea.
Asa sa faci si cu citirea Sfintei Scripturi. De aici s-au facut sectele. S-au bagat in Sfanta Scriptura dupa capul lor. Sfanta Scriptura este foarte adanca si cine o citeste fara talmaci, fara sa stie cum o explica Sfintii Parinti, se prapadeste. Dar nu-i de vina Sfanta Scriptura, ca apa-i cuvantul lui Dumnezeu. Ii de vina omul care se baga in Sfanta Scriptura nepregatit si fara sa inteleaga lucrurile.
Nu va luati dupa sectari, care rastalmacesc Scriptura, ca va prapaditi. Auzi ce spune Sfantul Apostol Petru despre scrierile Sfantului Apostol Pavel : In toate epistolele sale, in care sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc, ca si celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
Va adu un exemplu : Ridicat-ai la mare caii Tai, tulburand ape multe.Tu acolo crezi ca este vorba de mare si de cai si de ape. Cand colo, marea-i toata lumea, caii sunt apostolii, care au alergat sa predice in toata lumea cuvantul lui Dumnezeu, apele multe sunt toate popoarele pagane, care au fost tulburate de predicarea Evangheliei si de daramarea capistilor idolesti. Iata cum se citeste in Sfanta Scriptura si cum intelegem noi.
Nu poate un copil mic sa stie cele preainalte. Asa si omul care-i simplu, de la tara. Te duci si-i arati acolo : " Nu te inchina la icoane, ca este chip cioplit ". Dar ce legatura are idolul cu sfintele icoane ? La porunca a doua in Decalog zice : Sa nu-ti faci tie chip cioplit, nici asemanarea vreunui lucru din cate sunt in cer sus, pe pamant, jos, in apa si sub pamant. Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti.
Aici de idoli vorbeste. Porunca a doua. Dar da cateva file mai inainte, la Facere si la Iesire, si-ti spune acolo : Si a spus Dumnezeu lui Moise, sa faca cortul marturiei cioplit din lemn de salcam; si sa faca sicriul Legii Domnului, imbracat cu aur si doi heruvimi de aur deasupra lui, si sa se faca perdeaua care sta inaintea sfintelor, de in mohorat rasucit, cu heruvimi cusuti si cutare.
Uite, acolo in Decalog spune Dumnezeu sa nu faci chip cioplit si dincoace spune sa faci chip cioplit : Vei face doi heruvimi de maslin, de sase coti inaltime si vei face chipuri de heruvimi. Icoane, nu ?
Iata Dumnezeu acolo se pare ca spune sa nu faci icoane, dincoace spune sa faci icoane. Si un sectar te duce pe tine, care nu stii, si-ti arata numai acolo, dar dincoace nu-ti arata. Si tot Dumnezeu a spus sa faca icoane. Nu-i prost sectarul sa-ti arate si arma care-i impotriva lui.
De aceea va spun sa va tineti de preot si de Biserica ! Sfantul si dumnezeiescul Parinte Efrem Sirul spune asa : " Daca citim noi in Sfanta Scriptura si ajungem la un loc unde nu intelegem, sa nu o luam dupa mintea noastra si zicem ca aici este un loc razvratit sau nedrept. Sa-i spui dracului acestuia, al iscodirii, care duce la erezie si la sectarism : Ia asculta, diavole ! Ce-mi spui tu mie ca aic iin Sfanta Scriptura este ceva nedrept ? Eu am auzit pe Duhul Sfant, Care spune asa : Credincios este Domnul intru toate cuvintele Sale , si cuvios intru toate lucrurile sale.
Deci clar ! Ca Dumnezeu este credincios intru cuvintele Sale. Daca iti mai pune la indoiala cutare lucru din Scriptura, zi catre demonul acesta : " Ia asculta, diavole - sa-i spui in gand -, eu am auzit pe Duhul Sfant, zicand asa : Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint cu foc lamurit, si ispitit si curatit de sapte ori.Ai auzit cuvintele Domnului ? Sunt cuvinte curate; argint cu foc lamurit si ispitit de sapte ori. Deci clar !
Deci asta am vrut sa va spun , pentru ca aveti sectari. Sa nu va luati dupa ei. Aveti pastori; aveti biserica voastra istorica de sute de ani acolo. Biserica noastra-i de doua mii de ani, iar sectele astea stii cum au aparut ? Ca ciupercile dupa ploaie; ca neghine prin grau. Niste buruieni crescute la umbra Bisericii.
Acestia sunt cei de care spune Mantuitorul in Evanghelie : In vremea de apoi multi prooroci mincinosi se vor arata si pe multi vor insela. Sectarii schimba adevarul Scripturii si sucesc intelesul Scripturii dupa capul lor, se ratacesc si ei si ratacesc si pe cei care ii asculta.
Deci, acesta mi-a fost scopul cuvantului de astazi, sa nu dati crezarii cuvintele sectarilor, cum zice si Sfantul Ioan Evanghelistul : Fiilor, nu dati crezare oricarui duh. Cercati, ca nu toate duhurile sunt de la Dumnezeu. Cine te invata sa nu te inchini la sfintele icoane sau sa nu asculti de preoti sau sa nu mergi la biserica sau sa nu faci Sfanta Cruce sau sa nu te inchini la Sfintele Moaste sau sa nu tii Duminica, sau altceva rau, de te invata, fugi de el ca acela-i pecetluit de Antihrist.
Si-i va pune Antihrist pecetea pe mana dreapta si pe frunte. Stiti voi ce-i aceea ? Sfantul Andrei al Cezareei, la talcuirea Apocalipsei zice : " Ii va intra in minte minciuna si inselaciunea, ca aici in minte este partea rationala a omului ". Si mana dreapta este pecetluita cand vei vedea ca omul nu o mai ridica in sus sa faca Sfanta Cruce. El nevazut este pecetluit deja de Antihrist. Fugi de acela : " Ia fa cruce ! Nu faci ? Esti pecetluit de Antuhrist ! Fug de tine ca ti-a pus pecetea pe mana dreapta si pe fruntea ta ".
Cand vei vedea ca omul nu mai ridica mana la frunte sa faca cruce, el are pecetea deja. Doar pecetea nu-i asa cum credem noi, 666, in cifre. Prostii ! Pecetea ested e trei ori asemanatoare cu diavolul : pofta fara minte, inchipuire pripita si manie fara judecata, pe care le au toate sectele si toti acei care nu se inchina Sfintei Cruci si Maicii Domnului.
Nu intelege oricine Sfanta Scriptura, fara numai acei care au invatat teologie si care au viata curata in Hristos, darul deslusirii duhurilor si Duhul Sfant, in acelasi duh in care s-a scris Scriptura.

DREAPTA CREDINŢĂ


Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.

Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : " Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ". Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : " Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare ". Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim !

Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.

Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.
Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.
Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? " Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ". Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este ! Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.
Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.

Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !

Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!

Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt "grădina Raiului" dată nouă de Dumnezeu să "lucrăm în ea şi să o păzim" (Facere 2,15) cu sfinţenie.

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă. Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2,19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar la ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare.

Apoi este credinţa schismatică. Schismatici sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţa ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi de Biserică. Sunt afurisiţi de Biserică, până vin şi se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod.

Credinţa schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauza ei s-au rupt de credinţa şi de crezul ortodox şi cred în Papa.

Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta - adică cu dreapta credinţă -, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).

Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

Protestanţii zic "Sola Fide", mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20) precum şi faptele fără credinţă. Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; căci şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

Deci, să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică "Sola Fide", ajunge pentru mântuire, şi ca pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau "Sola Graţia", care înseamnă mântuirea prin har. Nu este adevărat!

A zis Apostolul: În dar suntem mântuiţi? Da. Dar acelaşi apostol care a spus aceasta, a spus şi: Toţi vom sta în faţa divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui. Ai auzit că cere fapte?

Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale... şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi în psalmul 61 zice: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. Auzi ce le spune lor Hristos? Toată fapta bună sau rea, o va trage Dumnezeu la judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci, numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele.

Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacob: Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice: Du-te, frate! Mergi în pace! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care ar fi folosul? (Iacob 2, 14-17). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta; că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţa mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţa stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă.

Credinţa mozaică, este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.

Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, şintoismul etc. Ei se închină la alţi Dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice psalmistul David? Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi . .. şi celelalte. Deci, cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.

Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au credinţa bolnavă sau stricată.

N-ai văzut ce spune Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34? Precum este cel ce aleargă dupaăvânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe multţ visele i-au înşelat sş au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

Dar ce este credinţa fanatică? Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală. Vorba proverbului: "N-o lua lată, că rămâne negrăpată!"

Credinţa fanatică ştii cum este? Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească". Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.

Părintele Cleopa

FILOSOFIA PAIANJENULUI

Am arătat, fratii mei, câte taine si câte minuni sunt în zidiri. Zidirea mărturiseste despre slava lui Dumnezeu, căci a spus Duhul Sfânt: Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu lărgimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.

Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină si merge până la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cât cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea fată de Ziditorul lor si te unesti cu El.

Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: "Mare filosof este păianje-nul!" Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: "Dă-l la boala de păianjen!"

Ehei! Dacă ai sti ce ai de învătat de la păianjen! Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume? (La greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tăcuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen). Vezi păianjenul. Dacă-i micut, îsi face si el o pânzisoară acolo, după puterea lui. Dacă-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui, la Cuvântul pentru pronie al Marelui Vasile.

Cum se întinde pronia lui Dumnezeu, adică purtarea de grijă, până la păianjen. Păienjenelul cel mic după ce a făcut o plăsută se retrage: "Dă-mi, Doamne, mâncare! Eu mi-am făcut datoria!" Cel mai mare, tot asa. Când îl vezi că stă, tace. L-ai auzit grăind?

O muscă o auzi bâzâind; un tântar îl auzi, dar ai auzit păianjenul vreodată? Nu, el este filosof. El stă grămădit acolo si asteaptă ca Dumnezeu să-i trimită mâncare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o muscă mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum pânzuta lui e prea subtire, i-o strică si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a făcut, spune la Ecclesiast: Câte a făcut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poartă grijă.

La cel mic îi dă o muscută mică. Si el, stând ascuns, când vede că s-o încurcat, o prinde, o suge; da' mai are treabă până a doua zi, să repare înapoi acolo unde s-a rupt pânzisoara, pentru că-i trebuie si mâine mâncare. La acel mare Dumnezeu îi trimite o muscă mai mare, că are pântecele mai mare. Si acela, după ce-o prins-o, iar se apucă de treabă. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe păianjen? Bâzâind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi că-i arhitect. Întinde de colo, leagă de colo si face. Nu zice nimic. Îsi caută de treabă.

Ce frumoasă artă face Sfântul Vasile aici! El zice: "La palatele împărătesti stau santinelele să nu cumva să fie atentat contra împăratului: "Stai! Cine-i? Parola!" Dar păianjenul nostru nu dă parola nimănui, numai să nu măture femeile prin odăi. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimănui. El a intrat si si-a cătat de treabă.

[Prin rânduiala lui Dumnezeu, chiar în acest moment al discutiei, pe masa Părintelui Cleopa s-a ivit un păianjen. Si cineva din cei de fată a exclamat:

- A venit la noi păianjenul, ia uitati!

- Da, da, da! El aude că vorbim de el, săracul! zice Părintele Cleopa. Dă-i pace, mamă, că vorbim de dânsul, săracul!

Si toti cei prezenti au început să râdă].

El nu dă parola când intră în palatele împără-testi, zice Sfântul Vasile. Iar Preasfântul Dumnezeu, care l-a făcut si pe el, are grijă în toată ziua si-i trimite o musculită mică la acel mic; la acel mare, una mai mare. Dacă-s mai multi, mai multe muste. Că Dumnezeu, dacă-i al Lui, îl hrăneste, că el n-ar putea trăi.

Dar zice cel necredincios: "Da... Eu nu-s păian-jen, să trăiesc c-o musculită mică, sau c-o muscă. Eu am femeie, eu am copii, eu am dări la stat, eu trebuie să mănânc mult, să fac...!" "O, răutatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile în Hexaimeron. Dumnezeu, Care hrăneste pe păianjenul cel mic cu o muscă mică si pe cel mare cu o muscă mare, Acela hrăneste si pe carida si verida - cei mai mari chiti ai lumii care trăiesc în oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mănâncă într-o zi cât două sate -, ca să-ti arate tie că El poartă grijă de si de cel ce mănâncă o muscă si de cel ce mănâncă cât două sate într-o zi; e din Cuvânt pentru pronie al Marelui Vasile.

Si acestea când le întelegi si când le vezi în zidire, nu se poate să nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, când vezi atâta minune!

CE VRETI SA VA FACA VOUA OAMENII, FACETI SI VOI LOR ASEMENEA

Desi acest verset este atât de scurt, pe atât are mai înalta si mai desavârsita învatatura pentru mântuirea sufletelor omenesti. În aceasta Evanghelie se cuprinde toata mântuirea omului, pe scurt, caci ea ne învata iubirea de vrajmasi. Nici un învatator de lege de mai înainte n-a adus în lume o învatatura asa de desavârsita pentru mântuirea oamenilor, ca cea cuprinsa în cuvântul Evangheliei, care zice: iubiti pe vrajmasii vostri. Aceasta porunca este data de însasi întelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi pacatosii si pentru a noastra mântuire.

Noi ne gândim ca este cu neputinta a se duce la îndeplinire cu lucrul învatatura acestei Evanghelii. Dar nu este asa. Nu este asa.

Bunul si Preasfântul Mântuitor, niciodata n-a spus vreo învatatura în lume care sa nu se poata împlini de oameni. Caci El, fiind Dumnezeu desavârsit, stie adâncul neputintei firii omenesti.

Si cum a început El sa învete aceasta înva-tatura a iubirii de vrajmasi? Prin cuvintele: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. Iata cât de mare adevar si cât de mare dreptate se gaseste aici.

Omule, vrei tu ca altul sa-ti fure lucrul tau? Sau sa te ocarasca, sau sa te necinsteasca, sau sa se razbune, sau sa-ti faca alt rau? Deci, daca nu vrei, nu fa nici tu la altul!

Eu nu vreau ca altul sa ma vorbeasca de rau; deci nu trebuie sa-l bârfesc nici eu! Eu nu vreau ca altul sa ma dusmaneasca; deci nu trebuie sa-l dusmanesc nici eu! Eu nu vreau ca altul sa-mi fure din gradina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul! Eu n-as vrea ca cineva pe copilul meu sa-l batjocoreasca în public; sa nu fac nici eu asa. Eu n-as vrea niciodata, când ma duc undeva sa ma treaca cineva cu vederea, ci as vrea sa-mi zica buna ziua, sa ma cinsteasca si sa-mi dea atentie; deci sa fac si eu tot asa!

Iata masura dreapta pe care n-o poate tagadui nimeni; ce voiesc sa-mi faca altul, sa-i fac si eu lui si atunci se pastreaza calda toata dragostea de aproapele si dreptatea lui Dumnezeu.

Dupa ce a aratat Mântuitorul aceasta dreptate si aceasta cumpana a Evangheliei, a trecut la o învatatura si mai desavârsita. Adica sa iubim, nu numai pe prieteni, ci si pe oricare om, fie chiar si pe vrajmasi. Caci auziti ce zice: Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce dar este voua? Si pacatosii fac acelasi lucru. Si daca dati împrumut celor de la care nadajduiti sa luati înapoi, ce dar este voua? Ca si pacatosii dau cu împrumut, ca sa primeasca înapoi întocmai; adica aceia dau împrumut, dar cu împrumut, ca sa primeasca înapoi întocmai cât dau.

Se spune în continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu împrumut fara sa nadajduiti ceva în schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preaînalt, ca El este bun si cu cei nemultu-mitori si rai.

Acela ne-a spus sa facem altora, ceea ce vrem sa ni se faca noua. Iar aici a spus ceva mai înalt. A spus nu numai atât, ci sa faci bine celui care te uraste, sa iubesti pe acela care te dusmaneste pe tine. Si Apostolul ne învata în chip asemanator, sfatuindu-ne ca nu se biruieste raul cu rau, ci raul se biruieste cu binele.

Dar noi pacatosii zicem: Cum sa binecuvintez sau cum sa-l iubesc pe acela care ma ocaraste si ma bate si ma vatama si pururea ma ponegreste? Cum sa-i fac eu bine aceluia? Deci zicem ca este cu neputinta aceasta. Ca nu pot eu sa-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palma, sau m-a ocarât sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rau fata de altul.

Da, asa este! Noi nu putem, pentru neputinta noastra. Dar sa nu credeti ca lucrul este în orice fel cu neputinta. Lucrul este cu putinta prin Dumnezeu, Care ne sta pururea în ajutor, daca noi ne silim. Cu puterea noastra nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu, toate se pot. Caci zice Mântuitorul: Toate sunt cu putinta celor ce cred.

Daca porunca aceasta înalta n-ar fi împlinit-o nimeni în Legea Darului si nici mai înainte de ea, am putea socoti aceasta învatatura peste putinta. Pagânii si alte popoare necrestine spun ca este cu neputinta sa iubim pe cel ce ne face rau. Dar noi nu avem dreptul sa zicem aceasta!

Iata ca în Legea Veche David iubea pe Saul, si când auzea ca acesta a cazut la pamânt, ca îl muncea duhul cel necurat, David mergea la vrajmasul sau Saul, la Saul care-l prigonea si cauta sa-l omoare, se ducea si-i cânta psalmi. Si duhul cel rau, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se linistea.

Dar când se scula de jos, întreba unde-i David si punea mâna pe sulita sa-l omoare. Si de trei ori a lovit cu sulita în perete, socotind sa-l omoare pe David, pe doctorul lui. David îl facea sanatos, izba-vindu-l de dracul care-l muncea fara odihna, iar el se lupta cu binefacatorul lui, ca sa-l omoare.

Dar David si-a aratat dragostea fata de vrajmasul sau si alta data. Când dormea Saul în pustiul Zif si ostirea lui dormea cu dânsul, David a gasit pe Saul în pestera, unde dormea. Si Abisai, un general din oastea lui David îl sfatuia: Acum Dumnezeu a dat pe vrajmasul tau în mâinile tale; îngaduie-mi deci sa-l pironesc de pamânt cu sulita.

Dar auzi ce spune David: Sa nu-l ucizi, caci cine va ridica mâna asupra unsului lui Dumnezeu si va ramâne nepedepsit? Ca Saul era uns ca împarat.

S-a dus David la capul lui Saul si i-a taiat numai o bucata din haina, ca sa stie ca a fost aproape de el. Si i-a crutat viata, zicând: Ma tem de Dumnezeu sa fac rau celui ce vrea sa-mi ia viata!

Si asa David, înainte cu vreo mie de ani de Legea Darului, a împlinit aceasta Evanghelie, adica a iubit pe vrajmasul sau. Saul îl cauta cu 4000 de ostasi pe David în toate partile Palestinei ca sa-l omoare, sa-i ia viata, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a crutat viata spunând: "Nu, Doamne fereste! Nu-i voi face rau, ca este unsul Domnului". Vezi dragoste de vrajmasi împlinita înainte de Legea Darului?

Dar Moise, nu tot asa a facut? Poporul cârtea împotriva lui si se razvratise împotriva lui Dumnezeu, abatându-se la idolatrie. Iar când i-a spus Dumnezeu: Eu ma uit la poporul acesta si vad ca este popor tare la cerbice. Lasa-Ma, dar acum sa se aprinda mânia Mea asupra lor, sa-i pierd! Moise a zis: O, Doamne, rogu-ma acum, de vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-l; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris. Adica vreau sa mor mai bine eu, decât sa piara poporul, cu toate ca ei m-au amarât si au cârtit împotriva mea si putin a fost sa nu ma ucida cu pietre la Rafidin, pentru ca i-am scos din Egipt.

Iata cum aceasta porunca evanghelica, care ne pare cu neputinta noua, pacatosilor, au împlinit-o alti alesi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume!

Dar Arhidiaconul Stefan, usa mucenicilor, cea dintâi oaie a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a murit? Aceia îl ucideau cu pietre, iar el, facând rugaciuni, a îngenunchiat si când îl loveau cu bolovanii, vazând ca se sfârseste, a zis cu glas mare: Doamne Iisuse, primeste duhul meu si nu le socoti lor pacatul acesta. Si zicând acestea a adormit. Si asa sluga cea buna s-a dus dupa Stapânul Hristos.

Vedem multe pilde si în Vechiul si în Noul Testament, care dovedesc ca multi alesi ai lui Dumnezeu au împlinit aceasta Evanghelie, cu desa-vârsire, înca din vechime.

Apostolii, ce spun? Când erau huliti si prigo-niti, raspundeau prin vorbire de bine si mângâiere. Si nici unul nu se razbuna cu rau, ci biruiau raul cu binele. Deci si ei împlineau aceasta porunca a Evangheliei.

Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a împlinit-o mai înainte de toti cei din Legea Darului. Caci atunci când era pe Sfânta Cruce rastignit, se ruga pentru aceia care îi bateau cuie în mâini si picioare si zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! Deci Mântui-torul si cu cuvântul si cu fapta ne-a învatat ca putem sa iubim pe vrajmasi.

Dumnezeu, daca n-ar face acest lucru cu oamenii si cu popoarele de pe fata pamântului, n-ar mai fi nici un om pe tot globul. Oare cum ploua El peste toate popoarele pamântului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum ploua El peste crestinii, care numai cu numele sunt crestini, si-L rastignesc în toata clipa cu faradelegile lor? Îl înjuram, Îl batjocorim, Îl hulim, ne abatem de la credinta la ura; cum ploua peste noi?

Ar trebuie sa ploua numai în gradina celui ce-L cinsteste pe El; ar trebui sa rasara soarele numai peste cei drepti, iar la ceilalti, la pacatosi, sa fie întuneric.

Dar nu este asa! Dumnezeu, fiind prin fire prea bun si prea milostiv, rasare soarele Sau si peste cei buni si peste cei rai si ploua si peste drepti si peste nedrepti.

Daca Dumnezeu s-ar judeca cu oamenii si daca ar aduce mânie în toate zilele pentru pacatele noastre, ar trebuie sa stam mereu fara sa rasara soarele si fara sa avem picatura de apa pe fata pamântului, pentru ca toti si în toata vremea suntem vrajmasii lui Dumnezeu, pentru ca nu împlinim poruncile Lui, si-L urâm si ne împotrivim voii Lui.

Dar Dumnezeu nu face asa si nu tine socoteala de pacatele noastre. În bunatatea Lui cea nemarginita, acopera cu mila si cu dragostea Sa toate neputintele, rautatile si faradelegile lumii.

Dar poate va zice cineva: "Dumnezeu poate face aceasta, pentru ca este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om si dupa legea firii eu nu pot sa-l iubesc pe cel ce ma uraste".

Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Si noi daca ne rugam Lui si daca ramânem întru El, putem face pururea acest lucru. Caci zice: Ramâneti întru Mine si Eu întru voi…, caci fara de Mine nu puteti face nimic. Daca ne rugam Preasfântului si Preabunului Dumnezeu, El ne ajuta si noua ca sa iubim pe cei ce ne urasc, sa facem bine celor ce ne fac rau, sa binecuvântam pe cei ce ne vatama pe noi.

Daca Dumnezeu a facut aceasta, fiind fara de pacat, noi pacatosii nu trebuie sa ne iubim unul pe altul si sa ne purtam sarcina unul altuia?

Zice Sfântul Maxim Marturisitorul: "Dar poate nu poti sa iubesti pe vrajmasul tau când te simti nedreptatit de dânsul; poate aceasta nu o poti face deocamdata. Dar macar taci, rabda si roaga-te lui Dumnezeu. Macar nu te razbuna pe el si macar în suflet poarta cu întelegere neputinta acestuia în vremea lui de tulburare. Dupa aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu si-ti va da tie dar si putere sa-l iubesti din toata inima pe cel ce ti-a facut rau. Dar întâi si întâi te roaga!"

Sunt cinci feluri de iubiri. În Evanghelie se vorbeste de dragostea de Dumnezeu si de iubirea aproapelui. Sfântul Maxim spune ca sunt cinci feluri de iubiri si din cele cinci, doua sunt bune, una mijlocie si doua sunt de lepadat.

Cele doua bune sunt: Sa iubim pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea, iar pe aproapele sa-l iubim ca pe noi însine.

O alta iubire, este dragostea cea fireasca, pe care o au parintii pentru copii si copiii pentru parintii lor, si dragostea pe care o au fratii si surorile si rudeniile dupa trup între ei, adica de origine fireasca. Aceasta nu este de condamnat, adica nu trebuie sa ocolim, dar nici sa câstigam mare lucru din ea, fiind fireasca si sadita de Dumnezeu în om.

Apoi mai sunt doua feluri de iubiri: cea trupeasca, când cineva iubeste cu patima pe altcineva; si cea însotita cu iubirea de argint, când cineva iubeste pe altul ca îi da bani sau îi da alta avere. Acestea sunt patimase si sunt de lepadat.

Ba chiar si cea de mijloc este de condamnat atunci când este exagerata.

Ne spun Sfintii Parinti: "Cauta la firea ta, omule, si daca voiesti sa-ti faca altul bine si sa-i fie mila de tine, când esti tulburat si ispitit si necajit, sa-ti fie si tie mila de altul, deopotriva cu tine. Si el este om, si el este ispitit, si el are necazuri, si el are diavoli care îl asupresc, si el are patimi înauntru si în afara!" Deci sa nu-l urasti, ca si tu mâine vei avea aceleasi încercari! Si asa vom învata dragostea de aproapele, daca vom socoti cele ale firii, ca suntem adica de o fire cu dânsul.

Dar sa privim spre noi si spre porunca Evangheliei de astazi. Daca noi nu numai ca nu iubim pe cei ce ne fac rau, nu numai ca nu binecu-vântam pe cei ce ne blestema, nu numai ca nu dam cu împrumut la aceia de la care trebuie sa nu ne gândim sa luam înapoi, ci chiar cautam sa ne raz-bunam numaidecât asupra celui ce ne-a facut rau, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fiii urgiei si ai mâniei lui Dumnezeu! Caci avem în mintea noastra gândul de a ne razbuna pe cel ce ne-a facut rau.

Atunci nu mai este Duhul lui Dumnezeu în noi si nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre. Ci suntem niste tâlhari, niste ucigasi de buna voie, chiar daca n-am facut ucidere, odata ce pândim sa ne razbunam cu rautate asupra fratelui si cautam sa darâmam slava lui, sau cinstea lui, sau orice din ale lui care sunt date de Dumnezeu. Suntem ucigasi mai înainte de a face ucidere. De ce? Caci ucidem slava si cinstea lui, averea lui si altele ca acestea.

De aceea bine a spus Sfântul Apostol si Evan-ghelist Ioan: Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de om este! Chiar daca n-a ucis cu mâna sau cu batul, caci cu gândul îl uraste si cauta sa se razbune si pândeste pe fratele sau sa-i faca vreun rau.

El este un ucigas în inima sa si de îl va gasi moartea asa, vai si amar! Ca ucigas este si cu ucigasii va avea parte. Daca a murit cineva întunecat la inima si nu a iertat pe fratele sau, nu poate sa primeasca iertare în ziua judecatii si în ceasul mortii. Caci zice Domnul: De nu vom ierta din inima greselile fratelui nostru, nici Tatal nostru cel din cer nu ne va ierta noua greselile noastre!

De aceea sa ne fie mila unul de altul; sa purtam sarcina unul altuia, ca sa împlinim legea lui Hristos, adica legea dragostei care ne porunceste iubirea de vrajmasi.

Pe toti sa-i miluim, pe toti sa-i iertam pentru dragostea lui Hristos.











Parintele Cleopa

CELE TREI TREPTE ALE MÂNIEI

Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.

Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".

Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndem-nat de diavol asa face.

Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.

Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".

Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "…si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm…". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.

Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.

S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.

Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.

Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.

Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.

Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Za-vistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.

Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.

Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin.















Parintele Cleopa

DARURILE MAICII DOMNULUI

Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila si îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricina de slava si de înaltare duhovniceasca? Care credeti ca a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau întelepciunea sau sfintenia sau priceperea sau alte multe si nenumarate daruri pe care le avea?

Da, fratii mei! Într-adevar, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobita de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicesti. Însa darul cel mai mare care i-a fost ei pricina de slava si de cinste negraita a fost darul smereniei. Fara de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.

Smerenia a fost pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfântului Duh, Domnul a cautat spre smerenia roabei Sale si a ridicat-o la atâta slava si cinste, spre a fi laudata în cer de toate ostile ceresti, si pe pamânt fericita de toate neamurile.

Smerenia a fost cea dintâi pricina de înaltare si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia a înaltat pe Avraam si l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri, caci se socotea pe sine a fi pamânt si cenusa. Smerenia l-a înaltat pe Iosif si l-a facut pe el mai mare peste tara Egiptului.

Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limba, povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel. Caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.

Smerenia l-a aratat pe David a fi dupa inima lui Dumnezeu, caci se socotea pe sine vierme si nu om. Cu smerenia a stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia si mai mult decât toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încaltamintei lui Hristos si care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan si de a se numi de Însusi Hristos, cel mai mare om nascut din femeie.

Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat smerenie mare, apoi cine poate sa înteleaga câta adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind si întelegând de la Arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfânt si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înaltat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau!

Aici cu adevarat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înaltat. Iar Sfântul Efrem Sirul zice ca: "În inima adânca se va înalta Dumnezeu".

Deci, dupa marturia acestui sfânt parinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazima. Apoi si la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte si duhovnicesti cu care a fost împodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica, smerita ei cugetare.

Iubitii mei frati, spre a deslusi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am sa va spun o istorioara. Se povesteste ca un vestit sculptor, a facut, pe lânga alte statui vrednice de lauda si de mirare, si un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toti se mirau si se minunau de aceasta uimitoare sculptura, deoarece se parea ca în ea mestesugul nu urmeaza firii, ci o depaseste pe ea.

Dar era o taina nedezlegata, cum un spic care este asa de gingas cu puterea, sa poata tina pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei însa arata si închipuieste pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era aici închipuita printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.

Spicul statea aplecat de greutatea porumbe-lului, aratând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea si a facut-o salas lui Hristos Dumnezeu.

Iubitii mei frati, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de slava, de cinste si de înaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atât mai mult la Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Dar sa stiti si sa întelegeti, ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facându-se pâna la moarte, si moarte de cruce.

Iar aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste si pentru aceea si Dumnezeu l-a preaînaltat si I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt.

Dar va zice cineva: "Ce este smerenia?" La aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirianul: "Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a îmbracat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, si S-a îmbracat în firea noastra cea smerita".

Iar daca se va întreba cineva din ce se naste ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scararul, ca din ascultare si din taierea voii. Si daca va zice cineva pentru care motiv smerenia este asa de mare, voi zice, pentru ca numai ea poate ucide pe cel mai mare pacat, care este mândria. Pentru acest pacat, îngerii au cazut din cer si stramosii nostri, Adam si Eva, au cazut din rai; caci, ascultând de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei.

Fratii mei, vreau sa va spun ca astazi, mai mult ca oricând, acest mare pacat al mândriei a cuprins toata lumea. Fiecare doreste sa fie mai mare peste altii si sa-i robeasca si sa-i stapâneasca. Fiecare doreste sa fie mai bogat decât altul; fiecare sa fie mai cinstit, mai vestit si mai bagat în seama decât altul. Fiecare doreste a se socoti mai întelept decât altii. Fiecare se lauda ca este mai iscusit în meserii si mestesuguri.

Cine învata pe cel sarac sa ia pâinea de la gura copiilor si sa-si cumpere televizor si video, spre a-si închipui si el ca este asemenea cu cei avuti? Nu mândria?

Cine învata pe femei si pe fete sa munceasca luni si ani de zile, nu spre a-si cumpara cele de nevoie vietii, ci spre a-si cumpara rochii la moda si încaltaminte luxoasa si alte lucruri desarte, care nu tin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învata pe cel sarac, care are o casa de copii, sa se sârguiasca cu mai multa truda spre a le face la toti haine luxoase si de mult pret, spre a-i face sa fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele si pe femeile cele usoare sa se dreaga pe fete cu pudra si cu alte unsori si sa-si vopseasca unghiile spre a arata mai tinere si mai frumoase? Oare nu mândria si slava desarta, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor sa fie cu orice pret în rând cu lumea si nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel rau zace; si iarasi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu.

Cine învata pe cei neînvatati sa defaime pe cei cu adevarat învatati? Nu mândria? De unde vin bataile, ambitiile, laudele, pricinile, sfezile, tulbu-rarile si vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Ca fiecare se socoteste mai tare decât altul si mai drept. Au nu din mândrie?

O, rautate fara margini! Cine mai cunoaste azi rautatile tale? Si cine se mai osteneste astazi sa alunge aceasta ciuma sufleteasca din inima sa?

Fratii mei, iata pentru care pricina sfânta smerenie este cea mai vestita din toate virtutile, pentru ca numai aceasta poate sa le pazeasca pe toate si fara de ea, toate sunt nimic. Sa stiti si sa tineti minte ca numai aceasta singura virtute, smerenia, poate în vremea mortii sa mântuiasca pe om, dupa cum zice unul din sfintii Filocaliei.

De aceea si Mântuitorul nostru, pe cei smeriti cugetatori îi fericeste cel dintâi, zicând: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este împaratia cerurilor. Caci cel ce are smerenie în inima sa, macar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sarac si ca, înaintea lui Dumnezeu, nu a facut nimic bun.

Deci, fratii mei, sa nu uitati cât de mare este darul smereniei si câta slava si fericire aduce omului aceasta slavita si prea mare virtute. Amin.









Parintele Cleopa

CELE PATRU LEGI DUPA CARE VA JUDECA HRISTOS LUMEA

Am zis cateva cuvinte despre moarte. Acum voi zice cateva cuvinte si despre constiinta, ca cine isi pazeste constiinta sa curata, negresit moartea il gaseste fericit si pregatit. Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu inlauntrul nostru.
Constiinta nu poate fi reflexia materiei in veacul veacului. Ea este glasul lui Dumnezeu in om si ea pururea il mustra, cand greseste : " Omule, de ce ai facut asta ?"
Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii. Este legea cea dintai pe care a pus-o Dumnezeu in inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pana la Legea cea scrisa. M-a intrebat un avocat necredincios :
- Parinte, eu nu ma impac cu judecata de apoi !
- Dar de ce nu te impaci, frate ? Cum asa ?
- Cum, parinte, o sa ma judece Hristos, daca eu as fi chinez sau de alt neam, care n-am auzit niciodata de Hristos ? Ei de acolo nu au auzit de Hristos. Oare Dumnezeu pedepseste cu nedreptate ? El este drept. Cum o sa ma judece si o sa ma pedepseasca, daca eu nici nu am auzit de Evanghelia lui Hristos ?
- Stai oleaca ! Dumneata stii sa invartesti actele acolo, sa faci procese verbale sau ce faci dumneata. Scriptura insa nu o cunosti. Esti un rationalist, desfaci firul in 40 si te prapadesti cu totul, umbland dupa capul tau.
Patru legi sunt dupa care Dumnezeu va judeca tot pamantul. Nu una, ci patru. Si nimeni nu poate scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu, fie chinez, fie brahman, fie budist, fie crestin, fie mahomedan, fie evreu, pentru ca Dumnezeu este drept, cum zice Apostolul : Dumnezeu este drept si tot omul mincinos.
Dumnezeu, deoarece este drept, a pus legile acestea, ca pe toti sa-i judece dupa dreptate. Auzi ? Patru legi.
Legea cea dintai este legea firii sau legea constiintei. Prin aceasta lege a mustrat Dumnezeu pe Cain, cand a omorat pe fratele sau Abel. Ca auzi ce spune Scriptura : " Atat era mustrat de constiinta ca a cazut in deznadejde si a strigat asa : Mai mare este greseala mea, decat a mi se ierta mie ".
A cazut in deznadejde, ca a ucis pe fratele sau Abel, pastorul; ca Dumnezeu i-a primit aceluia jertfa si el l-a zavistuit si, iesind la camp, l-a omorat.
Legea constiintei ii spunea : " Ce-ai facut ? Ai omorat pe fratele tau !" Aude pe Dumnezeu :
- Cain, unde-i fratele tau ?
Dar el, in loc sa zica : " Doamne, am gresit ", a zis :
- Dar ce, eu am a pazi pe fratele meu ?
Si i-a zis Dumnezeu :
- Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. Pentru ca ai facut aceasta cu toate pedepsele te voi pedepsi pe tine si cine te va omori pe tine de saptezeci de ori cate sapte se va pedepsi ...
Si a trait Cain peste o mie de ani, cum scrie in Hronograful lui Chedrin, si nimeni nu-l omora, ca se temea de pedeapsa care era pusa de Dumnezeu asupra lui. Care au fost cele sapte pedepse ale lui cain, pentru ca a ucis pe fratele sau, Abel ?
Mai intai a fost deznadejdea, apoi tremurarea, apoi plansul, ca plangea gemand pe pamant, apoi frica, caci fugea dintr-un loc in altul, de teama ca-l vede Dumnezeu; apoi blestemarea pamantului sa nus-i dea roadele sale si celelalte, cum scrie in Sfanta Scriptura la Facere, capitolul IV.
Orice om de pe pamant, cand face rau, este mustrat de constiinta sa, care ii spune : " De ce ai facut rau ?" Aceasta este legea cea dintai data de Dumnezeu omului, numita si legea constiintei sau legea firii.
A doua lege care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigorie de Nissa si care, ca o trambita din inaltul cerului rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu, este legea zidirii.
Cine a facut cerul, pamantul si toate cate sunt ? Luna, ierburile, florile, pestii, marile, raurile, pietrele, copacii, muntii, toate vietuitoarele de pe uscat, din apa si din aer. Cine le-a facut, fratilor ? Cine a facut ceasul u niversului care merge cu atata precizie si uimire, incat nimeni nu-l poate imita ? Nimeni altul decat Bunul Dumnezeu ! Centrul de indrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus randuiala in toate.
Aceasta lege a zidirilor este ceea ce spune proorocul David : Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum ? Prin asezarea lor sferica si prin imensa lor departare; prin spatiul interstelar, care are miliarde de ani calatoria luminii, prin miscarea astrilor ceresti, a sistemului solar si a planetelor cu atata masura si precizie, incat uimeste mintea celor mai mari astronomi din lume.
Ce-a zis Isac Newton, marele fizician englez, care treizeci de ani a fost ateu si la urma cand a descoperit " Legea atractiei universale " si a vazut ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarame sau sa mearga in neregula in lumea astrelor ceresti. A pus aparatele pe masa si a zis :
Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !
Vezi ? El, afland stiinta din afara, a venit la frica de Dumnezeu, cunoscand minunile ce;e mari din lumea astrelor. Ce-a zis Kepler, Isac Newton si ceilalti, de care nu imi ajunge vremea sa-i amintesc, cand s-au convertit, vazand ei zidirea lui Dumnezeu ca nu-i singura, ca are un centru de indrumare si o precizie, care uimeste toata mintea ?
Din secretele naturii inca nu s-a scos nici unu la miliard. Ca intelepciunea lui Dumnezeu n-are margini si nici nu va avea in veacul veacului, pentru ca nemarginita este intelepciunea Creatorului.
Deci, a doua lege care ne sta tuturor in fata este Legea zidirilor sau a creatiei. Ca prin contemplatia naturala in duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor, la Ziditorul lor.
Daca vezi corabia, trebuie sa te gandesti ca a fost un mester care a facut-o; daca vezi o haina buna pe un om, trebuie sa stii ca bun a fost si croitorul. Daca vezi un palat, o cladire arhitectonica frumoasa, sa stii ca a fost un arhitect destept. Daca vezi un ceas, negresit este un ceasornicar priceput care l-a facut.
Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.
A treia lege este Legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.
A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavarsirii, Legea dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfanta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati in numele Preasfintei Treimi.
Cea dintai a fost legea firii, care ramane generala pentru toate popoarele pana la sfarsitul lumii. Cea de-a doua, legea zidirilor, este la fel cu cea dintai. Dupa cea dintai si a doua lege se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si de evrei. Dupa Legea scrisa, adica dupa Vechiul Testament se vor judeca evreii. Iar dupa Legea Darului si dupa Evanghelie vom fi judecati noi crestinii, fiindca legea noastra este mai desavarsita decat toate celelalte legi. Iar daca o calcam, mai mare pacat avem si mai mare munca vom avea decat ei, care n-au cunoscut Evanghelia.
Asadar, ne-a pus Dumnezeu asemenea avocat. Sa nu ne inselam, fratilor, si sa zicem ca Dumnezeu nu stie ce face fiecare. Nici nu vei putea sa spui ca nu ai pacat, pentru ca n-ai stiut, ca ai fost chinez sau turc sau ateu.
Pagan daca ai fost, dar constiinta ai avut si dupa acea lege te va judeca. Zidirea ai vazut-o. Nu ti-ai pus niciodata intrebarea cine a facut cerul, soarele, pamantul si toate, ca dupa aceea sa te gandesti si sa te temi de Dumnezeu, care a facut toate ? Amin.

SA NU JUDECAM PREOTII !

In anul 1954, am fost invitat la Bucuresti la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, sa vorbesc intr-o sala, unde erau peste 50 de persoane, numai ministri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmacisti, numai oameni din clasa de sus. Era si parintele Daniil Tudor. El a aranjat ca sa predic, impreuna cu parintele Benedict Ghius si parintele Petroniu Tanase.

Dupa ce-am intrat acolo, intalnirea religioasa a inceput, asa cum se cuvenea, cu rugaciune. La un moment dat, se ridica o doamna si spune :

- Prea Cuvioase parinte, eu nu pot pune in aceIasi cantar pe toti preotii !

- Dar cine esti dumneata de cantaresti preotii ? Ai stat pe scaunul lui Hristos ?

- Dar, Prea Cuvioase, parintele cutare-i sfant, parintele cutare, care a fost la inchisoare, a fost un sfant, dar ceilalti preoti care nu poarta uniforma, care se barbierese, care fumeaza, eu nu-i pot pune in acelasi cantar.

- Dar, cine ti-a dat voie sa-i pui in acelasi cantar dumneata si sa cantaresti preotii ? Ca n-ai voie sa cantaresti pe nimeni, ca zice asa Scriptura : Nu judecati, si nu veti fi judecati ( Matei 7, 1 ). Eu pe nimeni n-am voie sa judec, pentru ca judecatorul nostru este Hristos.

- Vreau sa va spun, ca eu mi-am pierdut evlavia la unii preoti si eu cred ca n-au toti acelasi har.


- Rau ai gandit ! Dumneata trebuie sa stii e daca ar fi asa cum zici, n-ar mai fi preoti pe fata pamantului, fiindca toti gresesc. Dar nu-i asa. Zic Sfantul Ioan Gura de Aur : " A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza ".

De vei vedea preot beat, cazut in sant, du-te si-i saruta mana si indata te-ai umplut de harul lui Dumnezeu ! Ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucreaza in virtutea sa personala, ci in virtutea harului care l-a primit. Daca n-a fost vrednic, la judecata ia mai mare munca decat crestinii, ca cei tari, tare se vor cerca; caruia i s-a dat mult, mult se va cere; si mai mult va fi batuta sluga aceea care a stiut voia, decat cea care n-a stiut ( Luca 12,48 ).

Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tau. Noi ne plecam harului lui Dumnezeu, ca ai auzit ce a spus Mantuitorul la popor. El, ca Dumnezeu, ii mustra pe carturari si pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie sa-i mustre. Ai auzit ce-a spus ? Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va invata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu invata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac (Matei 23, 2-3).

Evanghelia iti da voie sa faci ce zice preotul, cand te invata de bine, iar daca vezi la el ceva ca nu-i bun, nu face. Mantuitorul spune asta. Pentru ca el are sa dea seama inaintea lui Dumnezeu daca n-a facut, si eu am sa dau seama inaintea lui Dumnezeu, daca am auzit un cuvant bun si nu l-am facut.

Dar nu le-a dat voie sa judece, pentru ca harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai daca ai auzit ca l-a caterisit. Si cand este caterisit, inca darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dansul sabie, are pusca, are pistol, dar n-are voie sa le foloseasca, ca i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, in ziua judecatii, tot ca preot se va judeca.

Ia sa va dau un exemplu : Pune dumneata intr-un castron de marmura un pumn de galbeni de aur si pune si cenusa. Ia o caldare de apa si toarna peste ei. Ce se intampla cu cenusa ? S-a amestecat aurul cu apa ? A intrat cenusa in aur ? N-a intrat. Aurul este alta fire si cenusa alta.

Dupa cum nu se amesteca aurul cu cenusa, asa nu se amesteca la preot pacatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, macar de ar fi el cat de pacatos.








--------------------------------------------------------------------------------


Parintele Cleopa

DESPRE SMERENIE
- dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.

Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"

Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia?

- Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.

Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.

Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce „fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.

Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: „Doamne, miluieste-l si pe el!"

Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.

Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?

- Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: „Ce cauti aici, la poartă?" „Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". „Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac si eu călugăr".

„Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: „Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: „Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" „Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.

Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

- Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.

Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?

- De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: „Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.

Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: „Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?

Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?

- Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.

Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?

- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!

In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?

- A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din „Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.

Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata.

Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". „Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: „Care ti-e ultimul argument?" „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: „Luati-l! Luati-l!"

Ce personalităti ati cunoscut?

- Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

Este pustnicia un model spre desăvârsire?

Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?

- Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor...

Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.

Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: „Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: „Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: „Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: „Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?"

Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.

Smerenia vine înainte sau după pocăintă?

- Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

- Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: „Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.


Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!