Meditatii crestine,predici crestine, articole crestine

Va invit sa citim si sa postam impreuna : meditatii, predici crestine, articole si predici scrise de diversi pastori crestini.

Emanuel - Fiul lui Dumnezeu
Fiul lui Dumnezeu:

Isus – Mântuitorul

și

Emanuel - Dumnezeu este cu noi



Cea mai profundã semnificație a nașterii Domnului isus este cã prin El Dumnezeu a venit la noi: Dumnezeu Și-a luat trup omenesc și a locuit printre noi. Și mai profund: Dumnezeu Și-a asumat umanitatea noastrã pentru ca noi sã putem primi ceva din Ființa Lui, adicã sã devenim fii ai Lui.

În Biblie, numele cuiva este ceva extrem de important și de semnificativ și de aceea pe Cel ce S-a nãscut în Betleem Îl putem înțelege chiar prin numele care I-au fost date de la început.

Evanghelistul Luca ne spune cã îngerul Gavril i-a fãcut Mariei acest anunț:

“Și iatã cã vei rãmâne însãrcinatã și vei naște un fiu, cãruia îi vei pune numele Isus”(Luca 1:31).

Evanghelistul Matei ne redã cuvintele pe care îngerul i le-a spus lui Iosif:

„Iosife, fiul lui David, nu te teme sã iei la tine pe Maria, soția ta, cãci ce s-a conceput în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru cã El va mântui pe poporul Sãu de pãcatele sale” (Matei 1: 20-21)

Matei comenteazã evenimentul nașterii Domnului Isus din fecioara Maria prin aceste cuvinte:

„Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca sã se împlineascã ce vestise Domnul prin proorocul care zice: „Iatã, fecioara va fi însãrcinatã, va naște un fiu și-i vor pune numele Emanuel, care tradus înseamnã „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1: 22-23).

Iosif și Maria au ascultat de instrucțiunile primite și i-au pus copilului numele Isus. În limba ebraicã (sau aramaicã) cuvântul Isus (sau Iosua) este compus din forma prescurtatã a cuvântului pentru Dumnezeu, Iehova (prescurtarea este Ie-. Evreii de-a lungul secolelor au avut practica de a da unor copii nume cu prefixul Ie- : Ieroboam, Ieremia, etc.)și din cuvântul iasa , care înseamnã a mântui. Iesus (prescurtat de noi în Isus) înseamnã deci „Dumnezeu mântuiește”

Ce se întâmplã însã cu proorocia lui Isaia cã numele celui nãscut din fecioarã va fi Emanuel? Matei nu ne lasã fãrã rãspuns la aceastã întrebare, numai cã rãspunsul ni-l dã la sfârșitul Evangheliei lui. Iarã ce citim acolo:

„Isus S-a apropiat de ei și le-a zis:

„Toatã puterea Mi-a fost datã în cer și pe pãmânt.

Duceți-vã și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în Numele tatãlui, al Fiului și al Duhului Sfânt și învãțându-i sã pãzeascã (sã împlineascã) tot ce v-am poruncit Eu.

Și iatã cã eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârșitul veacului”. Amin” (Matei 28:18-20).

În textul acesta gãsim, înainte de toate, declarația solemnã a lui Crsitos cel înviat: „Toatã puterea Mi-a fost datã în cer și pe pãmânt!”

Sã detaliem ce cuprinde aceastã declarație monumentalã:

Cristos cel înviat ne spune: Cerurile se țin prin puterea Mea, sunt energizate prin puterea Mea, se mișcã prin puterea Mea; tot ce se petrece în univers se face prin voia Mea și prin energia insuflatã din Mine; iar pe pãmânt totul este conceput și energizat de Mine: mișcarea atomilor și combinațiile chimice se fac prin puterea Mea, mișcãrile tectonice și exploziile vulcanilor se întâmplã prin puterea Mea, încãlzirea sau rãcirea planetei se face prin puterea Mea, speciile vegetale și animale trãiesc sau se sting la decizia Mea, popoarele cresc sau dispar prin puterea Mea; întreaga istorie este condusã de Mine. Viața voastrã a fiecãruia este trãitã prin puterea Mea: Nici un fir de pãr nu vã cade decât prin voința mea și prin puterea Mea.

Așa ceva numai Dumnezeu poate sã afirme!

Apoi, Dl Isus le dã ucenicilor Sãi marea însãrcinare, sau marea trimitere de a vesti Evanghelia Lui în toatã lumea. Și, dupã aceasta, le face mãreața promisiune:

„Și iatã, Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârșitul istoriei!”

Cu alte cuvinte, Dl Isus le spune:

- Eu sunt Dumnezeu, și

- Eu sunt cu voi în fiecare clipã, în aceastã viațã și apoi toatã eternitatea.

Aceste douã declarații sunt cuprinse în numele Emanuel, care tradus în românește înseamnã “Dumnezeu este cu noi”.

Fiul lui Dumnezeu, a cãrui naștere printre noi o sãrbãtorim în aceste zile, are pentru noi douã nume principale: (1) Isus, care ne aratã cã prin El și numai prin El, Dumnezeu ne mântuiește, adicã ne scoate de sub robia celui rãu, ne împacã cu Sine, ne naște din Sine și Își împlinește în noi planul Sãu de a ne înnoi dupã chipul Sãu, și (2) Emanuel, care ne spune cã prin Dl Isus Dumnezeu este în permanențã cu noi.

Trebuie sã observãm, însã, cã promisiunea permanenței Lui cu noi depinde de împlinirea de cãtre noi a marii însãrcinãri, aceea de a face ucenici. Pentru aceasta nu este nevoie sã mergem în Africa sau în China. Ucenici putem face exact acolo unde trãim în momentul acesta. Dar ce este cel mai important este sã vedem ce înseamnã sã facem ucenici. Domnul Isus ne explicã lucrul acesta prin aceste cuvinte: „învãțându-i sã pãzeascã tot ce v-am poruncit Eu”.

Sã detaliem și aceastã frazã extrem de condensatã.

Când Dl Isus ne spune sã facem ucenici, el explicã: Învãțați-i pe alții ce v-am învâțat Eu pe voi și învãțați-i sã trãiascã dupã aceastã învãțãturã, adicã sã fie felul de oameni descris de Mine și sã procedeze în toate situațiile din viațã dupã poruncile Mele. Și desigur, aceasta implicã faptul cã voi înșivã trebuie sã fiți în felul acesta și sã trãiți în felul acesta.

Cu alte cuvinte, Dl Isus ne spune așa: Ia-ți o persoanã care nu cunoaște Evanghelia și spune-i. Vino, dragã, sã te învãț ce m-a învãțat pe mine Dl Isus. Uite, învãțãturile Lui și poruncile lui de bazã sunt în predica de pe munte (Matei 5-7) și în predica de pe câmpie (Luca 6: 17-49). Hai sã le studiem împreunã și sã-ți arãt cum îți poți construi un asemenea caracter și cum poți sã trãiești o asemenea viațã.

Sã ne oprim puțin și sã ne apropiem și mai mult de esența învãțãturii Dlui Isus. Cred cã sunt îndreptãțit sã spun cã esența tuturor poruncilor lui Isus este cuprinsã în aceste cuvinte din predica de pe câmpie:

“Voi, însã, iubiți pe vrãjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut fãrã sã sperați ceva în schimb. Și rãsplata voastrã va fi mare și veți fi fii ai Celui Preaînalt, cãci el este bun cu cei nemulțumittori și cu cei rãi. Fiți, dar, milostivi, cum și Tatãl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36)

Eu vãd aici trei porunci majore:

- Sã iubiți cum iubește Tatãl vostru cel ceresc;

- Sã fiți buni așa cum este Tatãl vostru, și

- Sã fiți milostivi cum este Tatãl vostru.

Dacã veți împlini aceste trei porunci, ne spune Isus, „veți fi fiii Celui Preaînalt.”

Cu alte cuvinte, nu puteți sã vã gândiți cã sunteți fii ai lui Dumnezeu dacã nu existã în voi caractrerul lui Dumnezeu, manifestat prin iubire, bunãtate și milã pentru toți oamenii, chiar și pentru cei ce vã fac rãu.

Ca sã fie și mai clar ceea ce vrea sã ne spunã prin aceste porunci, Dl Isus continuã prin aceste cuvinte explicative:

„Nu judecați, ca sã nu fiți judecați; nu condamnați, ca sã nu fiți condamnați; iertați și vi se va ierta; dați și vi se va da...

Cum poți sã zici fratelui tãu: Frate, lasã-mã sã-ți scot așchia din ochi și, când colo, tu vezi bârna din ochiul tãu? Fãțarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tãu și atunci vei vedea clar sã scoți așchia din ochiul fratelui tãu.

Nu existã nici un pom bun care sã facã rod rãu și nici un pom rãu care sã facã rod bun.

Cãci orice pom se cunoaște dupã rodul lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mãrãcini.

Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bunã a inimii lui, iar omul rãu scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. Cãci din prisosul inimii vorbește gura” (Luca 6: 36-37 și 42-45).

Acestea sunt învãțãturi (porunci!) esențiale ale Dlui Isus. Acum, sã ne gândim câți dintre noi ascultãm de porunca dlui Isus din marea trimitere, adicã sã luãm un ucenic și sã-i spunem: „Hai sã tre învãț ce m-a învãțat pe mine Dl Isus și sã te învãț sã-ți formezi acest caracter și sã trãiești în toate situațiile și cu toți oamenii în felul acesta“ și sã-i explicãm pe larg predica de pe munte și cea de pe câmpie?

Mulți vor zice în gândul lor: “Dar lucrurile acestea nu sunt posibile pentru noi!” Într-adevãr, dacã ne uitãm numai la aceastã cerințã din marea trimitere și la starea noastrã coruptã totul ni se pare imposibil. Dar sã ne uitãm între ce este încadratã ea: Dl Isus o încadreazã între cele douã declarații monumentale, dumnezeiești: (1) Toatã puterea din univers este la Mine, și (2) Eu sunt cu voi tot timpul!

Prin aceasta, Domnul Isus ne spune: Faceți-vã din învãțãtura Mea baza vieții voastre - asimilați-o, impregnați-vã gândirea cu ea, modelați-vã caracterul prin ea, faceți-vã țel primordial sã procedați în toatre situațiile dupã ea - și Eu vã garantez cã am toatã puterea ca sã fac ca toate acestea sã devinã reale în voi și Mã angajez sã fiu inseparabil unit cu voi. Dacã vreți cu toatã inima sã Mã ascultați, Eu vã voi da toatã puterea necesarã. Eu vã voi transforma și voi împlini toate acestea în voi. Eu vã foi face sã semãnați cu Mine și, astfel sã semãnați cu Tatãl Meu și Tatãl vostru!

Venirea Domnului Isus la noi, pe care o sãrbãtorim acum, este pusã de apostolul Pavel în aceste cuvinte:

„Dar când s-a arãtat bunãtatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit... prin spãlarea nașterii din nou și prin înnoirea fãcutã de Duhul Sfânt, pe care L-a vãrsat din belșug peste noi prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3: 4-6).

Nașterea Domnului Isus este manifestarea plenarã a bunãtãții lui Dumnezeu și a iubirii lui de oameni. Prin Domnul Isus și prin Duhul Sfânt, noi suntem nãscuți din nou (transformați radical în fii ai lui Dumnezeu!) și suntem înnoiți în caracter și comportament așa înct sã manifestãm practic cã suntem cu adevãrat fiii Lui. Pentru aceste scopuri ni L-a dat Dumnezeu pe Domnul Isus și pe Duhul Sfânt.

Pentru aceste scopuri a avut loc evenimentul pe care îl sãrbãtorim. Fie ca aceste scopuri sã fie împlinite în noi. Atunci sãrbãtoarea este cu adevãrat o realitate în noi.

Vã dorim la toți sãrbãtori fericite și un an nou plin de prezența transformatoare a Domnului Isus în voi.

Din Portland, Oregon,

Iosif și Elisabeta Țon

Meditatia Zilei
Psalmi 5:3


Doamne, auzi-mi glasul, dimineata! Dimineata eu imi indrept rugaciunea spre Tine, si astept!


„Cine se scoalã de dimineaþã departe ajunge", spune un proverb popular. Cât de preþioase sunt orele de dimineaþã pentru cel credincios, care simte nevoia sã stea în prezenþa lui Dumnezeu. Chiar David a recunoscut ºi a experimentat valoarea acestor ore de dimineaþã. Clipele de liniºte ale orelor de dimineaþã înaintea Domnului, înainte de a începe zarva zilei, sunt un nesecat izvor de putere ºi binecuvântare, de cãlãuzã sigurã pentru drumul nostru din ziua întreagã. Dacã ne înãlþãm dimineaþa inima cãtre Dumnezeu, cãutând în rugãciune faþa Lui, punând înaintea Lui toate nevoile noastre, citind Cuvântul Lui ºi cugetând în rugãciune asupra celor citite, atunci începem ºi noi lucrãrile zilei noastre într-o stare bunã ºi nedespãrþiþi de Domnul. Dacã ne-am pus în zorii zilei nãdejdea în El pentru toate lucrurile, atunci putem în odihnã ºi deplinã liniºte sã ne bizuim pe El ºi pe sprijinul Lui. Dacã îl privim, dacã nãdãjduim în El, negreºit îºi va coborî privirea cu îndurare spre noi ºi ne va cãlãuzi în dragoste ºi în har în toate cãile noastre. În legãturã cu Domnul, povara zilei va deveni mai uºoarã. Aducând prin credinþã toate îngrijorãrile la El, vom primi în acelaºi timp asigurarea, cã Domnul Isus ne va purta de grijã.
Zorii zilei este timpul cel mai potrivit sã ai legãturã cu Dumnezeu, deoarece inima noastrã nu este încã plinã de greutãþi, iar liniºtea casei te învãluie. Ar fi bine ca noi toþi sã cunoaºtem ºi sã preþuim aceste fericite ore de dimineaþã în legãturã cu Domnul! „Eu iubesc pe cei ce mã iubesc ºi cei ce mã cautã în zori mã vor gãsi", spune sfântul Cuvânt a lui Dumnezeu. Rugãciunea sã fie CHEIA zilei ºi LACÃTUL nopþii! „Lasã-mã sã aud în zori bunãtatea

Tu trebuie sa fi "bunicuta"acestui forum....macar ca te cam "scarpina"colegii de la cultele"sfintei TRADITII....Bunicuto...nu-i grea crucea????

Apel preluat de pe alt forum crestin, eu deja am semnat petitia, invit toti crestinii sa o faca.


Clujul va devini capitala lesbi - votati impotriva
Posted on ianuarie 29, 2009 de Vio Pop

nolesbiClujul va deveni pentru o saptamana, intre 9 si 15 februarie, capitala femeilor lesbi de pretutindeni, cu ocazia “Festivalului International Lesby” organizat de ONG-ul “Esti Unica”.

Sa ne rugam pentru acest eveniment, stim ca Dumnezeu este ofensat de astfel de atitudini si ca El va actiona impotriva acestor lucruri intr-un fel in care pe toti ne poate afecta.

Clujul - capitala Lesbienelor? Nicidecum! Haideti sa luptam impreuna pentru ca asa ceva sa nu aiba loc! Puteti vota:

www.petitieonline.ro/petitie/clu ... 72050.html

sursa: stiricrestine.ro/2009/01/29/cluj ... impotriva/

De la: gabrielasigiorgio, la data 2009-01-31 20:22:14



BINE AI REVENIT!!!

Articolul a fost publicat de Preot Vasile Filat la 12 Decembrie 2008

Cum sã rãspunzi nebunilor?
Am primit urmãtoarea întrebare:

Cum comentaþi/exemplificaþi pasajul din Biblie Proverbele lui Solomon 26:4−5?

Textul biblic
Textul biblic menþionat spune astfel:


Nu rãspunde nebunului dupã nebunia lui, ca sã nu semeni ºi tu cu el. — Rãspunde însã nebunului dupã nebunia lui, ca sã nu se creadã înþelept. (Proverbele lui Solomon 26:4−5)

Alege varianta trei
Potrivit cu textul biblic, atunci când eºti provocat sau atacat de un nebun, prima variantã ar fi sã rãspunzi cu acþiuni sau cuvinte similare celor pe care þi le face sau spune el. Cu alte cuvinte, îþi face el rãu, sã-i faci ºi tu la fel, te numeºte cu cuvinte rele, sã-l numeºti ºi tu la fel. Dar, în aºa caz, cum te mai deosebeºti de cel nebun? Printr-un astfel de comportament, te vei asemãna cu el ºi îþi vei face un nume rãu ca ºi cel al nebunului. Deci, nu accepta nicicum prima variantã.

A doua variantã este sã nu-i rãspunzi în nici un fel când un nebun îþi face rãu, te vorbeºte de rãu sau te batjocoreºte. Dar iarãºi, dacã faci aºa, nebunul se va crede înþelept, se va întãri mai mult în nebunia lui ºi va acþiona cu o ºi mai mare nebunie. Vor urma atacuri mai multe, mai mari ºi nu doar la adresa ta. De aceea, este important sã-i dai un rãspuns care îl poate ajuta sã-ºi vadã nebunia, lucru greu de realizat când ai a face cu un nebun. Deci, nu este totdeauna bine sã ignori acþiunile ºi vorbele omului nebun.

Varianta a treia este cea mai grea, pentru cã trebuie sã dai un astfel de rãspuns, încât sã nu te asemeni cu nebunul ºi în acelaºi timp nici el sã nu se creadã înþelept acþionând mai departe cu rãutate ºi împrãºtiind nebunia. Poate vom înþelege mai bine aceasta privind un exemplu din Sfintele Scripturi:

Exemplul Domnului Isus
Preoþii cei mai de seamã, fariseii ºi bãtrânii poporului, cãutau un prilej sã poatã învinui pe Isus ºi sã-l condamne la moarte. De aceea, ca niºte nebuni, au nesocotit adevãrul ºi Sfintele Scripturi ºi au cãutat prin întrebãri viclene, sã-i întindã curse Mântuitorului. Iatã un caz care ne aratã felul înþelept al Domnului Isus de a rãspunde la provocãrile lor:


Isus S-a dus la Templu; ºi, pe când învãþa pe norod, au venit la El preoþii cei mai de seamã ºi bãtrânii norodului, ºi I-au zis: «Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, ºi cine Þi-a dat puterea aceasta?» Drept rãspuns, Isus le-a zis: «Vã voi pune ºi Eu o întrebare; ºi dacã-Mi veþi rãspunde la ea, vã voi spune ºi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni?» Dar ei vorbeau între ei ºi ziceau: «Dacã vom rãspunde: „Din cer,“ ne va spune: „Atunci de ce nu l-aþi crezut?“ ªi dacã vom rãspunde: „De la oameni,“ ne temem de norod, pentru cã toþi socotesc pe Ioan drept prooroc.» Atunci au rãspuns lui Isus: «Nu ºtim!» ªi El, la rândul Lui, le-a zis: «Nici Eu nu vã voi spune cu ce putere fac aceste lucruri. (Evanghelia dupã Matei 21:23−27)

Preoþii cei mai de seamã ºi bãtrânii norodului au pus întrebarea aºteptându-se sã primeascã un rãspuns prin care sã-L învinuiascã pe Domnul Isus de blasfemie, ca sã-L poatã condamna la moarte. Domnul Isus le-a venit în întâmpinare cu o întrebare care a scos la ivealã cã ei de fapt singuri nu ºtiau ce vor ºi ce fac. Domnul Isus nu s-a oprit aici, ºi ca nebunii sã nu se creadã înþelepþi, a mai adãugat urmãtoarele:


Ce credeþi? Un om avea doi feciori; ºi s-a dus la cel dintâi, ºi i-a zis: „Fiule, du-te astãzi de lucreazã în via mea!“ „Nu vreau,“ i-a rãspuns el. În urmã, ia pãrut rãu, ºi s-a dus. S-a dus ºi la celãlalt, ºi i-a spus tot aºa. ªi fiul acesta a rãspuns: „Mã duc, doamne!“ ªi nu s-a dus. Care din amândoi a fãcut voia tatãlui sãu?» «Cel dintâi» au rãspuns ei. ªi Isus le-a zis: "Adevãrat vã spun cã vameºii ºi curvele merg înaintea voastrã în Împãrãþia lui Dumnezeu. Fiindcã Ioan a venit la voi umblând în calea neprihãnirii, ºi nu l-aþi crezut. Dar vameºii ºi curvele l-au crezut; ºi, mãcar cã aþi vãzut lucrul acesta, nu v-aþi cãit în urmã ca sã-l credeþi. (Evanghelia dupã Matei 21:28−32)

La încheiere aºi sugera cititorilor acestui articol sã citeascã alte cazuri care aratã cum cineva a rãspuns înþelept la provocãrile din partea nebunilor ºi anume Matei 22:15−22, 1 Samuel 25 ºi Judecãtori 9.

Articolul a fost publicat de Preot Vasile Filat la 29 Decembrie 2008

Ce a spus Isus Hristos despre post?
Fiind în perioada postului, am primit azi mai multe întrebãri cu referire la acest subiect. Voi rãspunde în articole separate la ele, prima fiind aceastã întrebare:

De ce în Biblie nu este nici un cuvânt venit de la Isus privind modul de a tine post? Nu este nici mãcar explicatã modalitatea de a þine post. Dupã ce «reguli» tine creºtinul post daca in Biblie nu este menþionat acest lucru? Isus nu a spus sa nu mâncam carne, lapte etc., dar noi aºa þinem postul. Ce explicaþie îmi puteþi da?

Domnul Isus a vorbit mult despre post, despre felul cum trebuie sã þinem ºi toate aceste învãþãturi sunt înregistrate pe paginile Noului Testament. Sã privim la câteva din ele.

Motivaþia conteazã
În renumita predicã de pe munte, Domnul Isus a abordat cele mai importante aspecte ale relaþiei noastre cu Dumnezeu, ºi cu privire la post a spus urmãtoarele:


Când postiþi, sã nu vã luaþi o înfãþiºare posomorâtã, ca fãþarnicii, care îºi sluþesc feþele, ca sã se arate oamenilor cã postesc. Adevãrat vã spun, cã ºi-au luat rãsplata. Ci tu, când posteºti, unge-þi capul, ºi spalã-þi faþa, ca sã te arãþi cã posteºti nu oamenilor, ci Tatãlui tãu, care este în ascuns; ºi Tatãl tãu, care vede în ascuns, îþi va rãsplãti. (Ev. Matei 6:16−18)

Este foarte important, înainte ca sã începi a posti, sã-þi pui întrebarea de ce faci aceasta? Ce vrei sã realizezi? Care este motivaþia ta? Vezi, potrivit pasajului biblic citat mai sus, unii posteau pentru cã aºa era în vremea ceea, se considera cã cine posteºte este un om evlavios, adicã un fel de a mãsura evlavia ºi unii îºi luau o înfãþiºare posomorâtã ca sã aratã ce mari eforturi depun ei pentru a trãi evlavios. Dar, efortul era pentru ai impresiona pe oameni. Motivaþia corectã când posteºti este ca sã te arãþi Tatãlui din ceruri. Mai spune textul de mai sus cã atunci când vrei sã impresionezi pe oameni, sau sã þii pur ºi simplu o tradiþie, aceasta ºi este tot ce ai realizat prin postul tãu, mai mult nimic. Adicã, te-au vãzut oamenii, poate unii te-au apreciat, sau pur si simplu ai respectat o tradiþie. Punct. Mai mult nimic.

Atitudinea greºitã zãdãrniceºte postul
Adevãrul acesta se vede bine din urmãtorul caz:


(Isus) A mai spus ºi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei însuºi cã sunt neprihãniþi, ºi dispreþuiau pe ceilalþi. «Doi oameni s-au suit la Templu sã se roage; unul era Fariseu, ºi altul vameº. Fariseul sta în picioare, ºi a început sã se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îþi mulþumesc cã nu sunt ca ceilalþi oameni, hrãpãreþi, nedrepþi, preacurvari sau chiar ca vameºul acesta. Eu postesc de douã ori pe sãptãmânã, dau zeciuialã din toate veniturile mele.“ Vameºul sta departe, ºi nu îndrãznea nici ochii sã ºi-i ridice spre cer; ci se bãtea în piept, ºi zicea: „Dumnezeule, ai milã de mine, pãcãtosul!“ Eu vã spun cã mai degrabã omul acesta s-a pogorât acasã socotit neprihãnit decât celãlalt. Cãci oricine se înalþã, va fi smerit; ºi oricine se smereºte, va fi înãlþat.» (Ev. Luca 18:9−14)

Fariseul a folosit religia sa pentru a se ridica în faþa altora ºi postul a fost parte componentã folositã tot pentru acelaºi scop. Lui Dumnezeu nu-i place un astfel de post ºi spune clar cã nu-l acceptã, atât timp cât omul nu se smereºte deplin ºi nu se pocãieºte de pãcatele sãvârºite aºa ca sã se lepede definitiv de ele. Te-ai smerit tu ca sã te pocãieºti? Sau doar posteºti aºa, ca sã fii în rând cu lumea?

Isus ºi ucenicii Lui nu practicau postul neîntemeiat
Cum am vãzut din pilda de mai sus, Fariseii obiºnuiau sã posteascã de douã ori pe sãptãmânã. Ucenicii lui Ioan Botezãorul au preluat ºi ei aceastã practicã. Iatã ce discuþie a avut loc odatã pe marginea acestui subiect:


Ucenicii lui Ioan ºi Fariseii obiºnuiau sã posteascã. Ei au venit ºi au zis lui Isus: «Pentru ce ucenicii lui Ioan ºi ai Fariseilor postesc, iar ucenicii Tãi nu postesc?» Isus le-a rãspuns: «Oare pot posti nuntaºii câtã vreme este mirele cu ei? Câtã vreme au pe mire cu ei, nu pot posti. Vor veni zile, când va fi luat mirele de la ei, ºi atunci vor posti în ziua aceea. Nimeni nu coase un petec de postav nou la o hainã veche, altfel, petecul de postav nou rupe o parte din cel vechi, ºi mai rea rupturã se face. ªi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, ºi vinul se varsã, iar burdufurile se prãpãdesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi.» (Ev. Marcu 2:18−22)

Cazul acesta este descris ºi în celelalte douã Evanghelii sinoptice, adicã la Luca ºi la Matei, care aduc niºte detalii interesante. Apostolul Matei spune cã Isus a rãspuns aºa:


«Se pot jeli nuntaºii câtã vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, când mirele va fi luat de la ei, ºi atunci vor posti.» (Ev. Matei 9:15)

Domnul Isus a vrut sã arate cã nu acceptã un post de dragul obiceiului, care a devenit rutinã, ci doar unul motivat, cum ar fi o jale. Apoi, în toate trei locuri din Scripturi unde este menþionat acest caz, totdeauna Isus a spus comparaþia cu petecul la haina nouã ºi cu burduful vechi ºi vinul nou. Prin ambele exemple arãta cã învãþãtura creºtinã adusã de El nu este o cârpealã nouã la o hainã vechie, tot aºa cum nici burdufurile vechi ale învãþãturilor ca cea a Fariseilor, nu pot þine învãþãtura nouã ºi dreaptã a Domnului Isus Hristos. Evanghelistul Luca spune cã Isus a mai adãugat apoi:


ªi nimeni, dupã ce a bãut vin vechi, nu voieºte vin nou, cãci zice: «Este mai bun cel vechi». (Ev. Luca 5:39)

Prin aceasta a arãtat cã atunci când oamenii se obiºnuiesc cu o tradiþie, nu doresc sã se dezicã de ea, chiar ºi atunci când ea nu mai face sens.

Postul este o necesitate în propovãduirea Evangheliei
Odatã ucenicii au venit la Isus ºi i-au spus despre un om îndrãcit din care nu puteau alunga duhul necurat. Dupã ce Isus a certat dracul ºi acela a ieºit din om, ucenicii L-au întrebat pe Isus de ce lor nu le-a reuºit aceasta.


«Din pricina puþinei voastre credinþe», le-a zis Isus. «Adevãrat vã spun cã, dacã aþi avea credinþã cât un grãunte de muºtar, aþi zice muntelui acestuia: „Mutã-te de aici colo“, ºi s-ar putea; nimic nu v-ar fi cu neputinþã. Dar acest soi de draci nu iese afarã decât cu rugãciune ºi cu post» (Ev. Matei 17:20−21)

Iarãºi se vede clar acelaºi principiu, cã postul trebuie sã aibã o motivaþie serioasã, în cazul acesta, slujitorii Evangheliei trebuie sã posteascã pentru a realiza eliberarea unui om de duhuri necurate care îl chinuiesc.

Cum vedeþi, Domnul Isus a vorbit suficient de mult despre post. Cum vei posti de acum înainte?

Articolul a fost publicat de Preot Vasile Filat la 29 Ianuarie 2009

Diferenþa dintre postul alimentar ºi cel spiritual?
Întrebare:

Ce este mai important pentru noi creºtinii — postul alimentar sau cel spiritual? Se ºtie expresia «nu este important ce bagi în gurã, ci ceea ce scoþi», în sensul cã dacã faci, vorbeºti ºi gândeºti bine faþã de aproapele tãu e mai important decât ceea ce mãnânci.

Relaþia dintre postul alimentar ºi cel spiritual
Atunci când omul se abþine de la mâncare pentru o perioadã fãrã un motiv spiritual, sau fãrã sã aibã o stare spiritualã corespunzãtoare, acesta este un post care cuprinde doar aspectul alimentar ºi îl omite pe cel spiritual. Biblia nu ne dã astfel de clasificãri ale postului, dar totuºi, sunt multe pasaje în Biblie care ne aratã cã postul care se limiteazã doar la abþinerea de la mâncare, fãrã o atitudine ºi o stare spiritualã plãcutã lui Dumnezeu, nu are nici un preþ ºi nu-ºi atinge scopul.

Lipsa unei atitudini corecte spirituale face postul zadarnic
În cartea proorocului Isaia, Dumnezeu spune cã poporul Israel avea urmãtoarele pretenþii faþã de Dumnezeu:


«La ce ne foloseºte sã postim» — zic ei — «dacã Tu nu vezi? La ce sã ne chinuim sufletul, dacã Tu nu þii seama de lucrul acesta?» — "Pentru cã, zice Domnul, în ziua postului vostru, vã lãsaþi în voia pornirilor voastre, ºi asupriþi pe sâmbriaºii voºtri. Iatã, postiþi ca sã vã ciorovãiþi ºi sã vã certaþi, ca sã bateþi rãutãcios cu pumnul; nu postiþi cum cere ziua aceea, ca sã vi se audã strigãtul sus. Oare acesta este postul plãcut Mie: sã-ºi chinuiascã omul sufletul o zi? Sã-ºi plece capul ca un pipirig, ºi sã se culce pe sac ºi cenuºã? Aceasta numeºti tu post ºi zi plãcutã Domnului? (Isaia 58:3−5)

Postul plãcut lui Dumnezeu implicã o schimbare de atitudine
În continuare Dumnezeu spune prin proorocul Isaia:


Iatã postul plãcut Mie: dezleagã lanþurile rãutãþii, deznoadã legãturile robiei, dã drumul celor asupriþi, ºi rupe orice fel de jug; împarte-þi pâinea cu cel flãmând, ºi adu în casa ta pe nenorociþii fãrã adãpost; dacã vezi pe un om gol, acoperã-l, ºi nu întoarce spatele semenului tãu. (Isaia 58:6−7)

Post înseamnã abþinere
În timp ce predam o carte din profeþii mici ai Vechiului Testament, studiam despre post ºi cineva din studenþi a spus cã dacã atât de important este aspectul spiritual al postului, nu mai conteazã dacã mãnânci sau nu. Nu este aºa. Post tocmai înseamnã abþinere ºi deci, neapãrat implicã abþinere de la mâncare sau ºi de la apã. Doar cã nu are nici un sens dacã nu este însoþit de o atitudine smeritã a inimii înaintea lui Dumnezeu ºi o trãire neprihãnitã. Aºa sã ne ajute Dumnezeu pe toþi sã trãim.

"Bunicuto""Maria,vad ca "crestinii""nu se prea inghesuie pe subiectul dumneavoastra...am mai citit din urma....d-ta esti de vina,i-ai trimis in IAD,pe multi care au postat.Asa ca iti ramane tie tot Paradisul

Primii 300 de ani ai Erei crestine
Fragmentul face parte din cartea "Identitate crestina in istorie" aparuta la editura "Multimedia" din Arad, 1999.
ISTORIA BISERICII IN PRIMELE TREI SECOLE
Nici o alta miscare religioasa nu a cunoscut o crestere asa de meteorica, asa de extraordinara ca si crestinismul. Cand Domnul Isus a fost rastignit, urmasii Lui erau in numar de cateva sute. In urmatoarele doua treimi ale primului secol, miscarea crestina s-a raspandit pretutindeni si a cuprins toate paturile sociale ale Imperiului roman. Istoricii estimeaza ca la sfarsitul secolului intai erau deja nu mai putin de 500.000 de crestini.

Cercetatorul David Barrett este de parere ca pe la anul 300 d.Ch., sau la noua generatii de la Christos, 10,4 % din populatia lumii era crestina, 66,4 % dintre acestia fiind din afara rasei albe. Scriptura era deja tradusa in zece limbi de circulatie. In primii 300 dea ani de crestinism, mai mult de 410.000 de persoane, sau un procentaj de 1 la fiecare 200 de crestini, isi dadusera viata ca martiri pentru Christos.

Facem bine daca tinem seama ca aceasta fenomenala raspandire s-a petrecut sub conducerea apostolilor si, in special, sub extraordinara putere a Duhului Sfant. Epocala infaptuire era rezultatul vizibil al impulsului exersat asupra acelei generatii de viata, invatatura, moartea si invierea lui Isus din Nazaret. Cand aceasta prima generatie de “martori oculari” ai invierii a inceput sa moara, elanul miscarii crestine s-a micsorat. Apostolii au disparut unul dupa celalalt, majoritatea suferind moarte de martiri, iar inspiratia “profetica” a incetat si ea dupa scrierea cartilor Noului Testament. Se incheia etapa de punere a temeliei, pe care avea sa-si zideasca Christos biserica in urmatoarele secole. Iata cateva cuvinte din gura unuia dintre lucratorii care au asezat “temelia” in primul secol:

“Iar Aceluia care poate sa va intareasca, dupa evanghelia mea si potrivit cu descoperirea tainei, care a fost tinuta ascunsa de veacuri, dar a fost descoperita acum prin scrierile proorocilor si prin porunca Dumnezeului celui vesnic, a fost adusa la cunostinta Neamurilor, ca sa asculte de credinta, a lui Dumnezeu, care singur este intelept, sa fie slava, prin Isus Christos, in vecii vecilor! Amin. (Rom 16:25-27).
“Asadar, voi nu mai sunteti nici straini, nici oaspeti ai casei, ci sunteti cetateni cu sfintii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. In El toata cladirea, bine inchegata, creste ca sa fie un Templu sfant in Domnul. Wi prin El si voi sunteti ziditi impreuna, ca sa fiti un locas al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:19-22).



“Eu, ca un mester zidar intelept, am pus temelia si un altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia bine seama cum cladeste deasupra” (1 Cor. 3:10).



Iustin Martirul



Inchinaciunea in biserica primara



Iustin Martirul a fost un "apologet" (aparator al credintei) in fata valului de acuze nedrepte din partea societatii.

Iata un fragment din "Apologia" lui, in care descrie modul de inchinare practicat de primii crestini in jurul anului 150:



"Noi ne aducem aminte unii altora continuu de aceste lucruri:



Cei bogati dintre noi poarta de grija saracilor; traim o viata de stransa partasie si pentru tot ceea ce avem binecuvantam pe Facatorul nostru prin Isus Christos, Fiul Sau si prin Duhul Sfant. In ziua care se cheama "Duminica", ne adunam impreuna intr-un loc anumit inainte de rasaritul soarelui si citim cat ne ingaduie timpul din "memoriile apostolilor" si din scrierile profetilor. Apoi, cand se opreate cel ce citeste, cel ce prezideaza tine o cuvantare in care ne indeamna sa traim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicam apoi toti la rugaciune si, cum am mai spus, cand sfarwim rugaciunile, sunt aduse painea, vinul ai apa. Cel ce prezideaza, dupa priceperea sa, se roaga atunci si multumeate lui Dumnezeu, iar restul celor adunati spun: Amin.



Se imparte apoi fiecaruia din cei prezenti, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasa.



Cei care au avere si vor s-o faca, daruiesc apoi cat vor si colecta care se aduna este data celui ce prezideaza si el se ingrijeste apoi ca din ea sa fie ajutati cei orfani, vaduvele, cei care, prin boala sau alte imprejurari au ajuns in lipsuri, cei care se afla in inchisori, cei care se afla in calatorie si ne viziteaza; intr-un cuvant toti aceia care au nevoie.



Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintai zi, in care Dumnezeu, schimband intunerecul si materia dintru inceput, a facut lumea, si, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mantuitorul nostru a inviat dintre cei morti. El a fost rastignit in ziua dinaintea zilei lui Saturn (sambata) si in ziua de dupa ziua lui Saturn, care se cheama ziua Soarelui (Duminica) a inviat si S-a aratat apostolilor si ucenicilor Lui, si le-a spus aceste lucruri pe care ti le scriem acum spre cunostinta si examinare."





Aparuta ca un torent irezistibil si navalnic, rezultat din ploaia binecuvantarilor divine, crestinismul a intrat in albia istoriei si i-a schimbat cursul. Ideile crestine au patruns in societate si au schimbat parerile oamenilor despre lume si despre ei insisi. Crestinismul a intrat in concurenta cu alte “fluvii de gandire” care marcau societatea. Din aceasta inclestare au iesit invinsi si invingatori. De la inaltimea pe care ne-o ofera perspectiva celor douazeci de secole, putem spune ca, in primul secol, crestinismul a influentat societatea, dar si societatea a influentat intr-o masura oarecare crestinismul.



Apa limpede din torentul crestin a intrat in confluenta istoriei in combinatie cu marile curente de gandire ale epocii. Influentandu-le, avea sa fie apoi el insusi influentat de ele. Care au fost aceste curente corupte si corupatoare?



Iata-le



(1) radacina incapatanata a pornirilor firesti din inima omului,

(2) invataturile pervertite ale iudaismului,

(3) foarte raspandita si indeobste acceptata filosofie greaca.



Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilandu-l ca sa incapa in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau comfortabili.



Mare parte din cuprinsul Noului Testament ne aseaza inaintea ochilor imaginea unei Biserici care este mai mult o suma de idealuri, decat o infaptuire reala. Majoritatea epistolelor au aparut din necesitatea de a “trata” niste Biserici care sufereau din cauza neajunsurilor si neimplinirilor. Alunecarile abea perceptibile in bisericile primului secol aveau sa ajunga in cel de al doilea, indepartari evidente de la invatatura clara si curata a Evangheliei. Wi aceasta fusese insa prevazuta in planul divin: “Wtiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30).



Greselile care au aparut in secolul al doilea au fost deci mai mult indepartari fata de idealurile apostolice din scrierile Noului Testament, decat abateri de la realizarile crestinilor din primul secol. Iata cum au lucrat ele:



Confruntarea cu natura umana impotrivitoare lui Dumnezeu

Suprematia lui Christos si atotsuficienta Lui pentru rezolvarea tuturor problemelor umane nu place firii noastre pamantesti. Ea exclude competenta si contributia noastra. Principiile de baza ale Noului Testament intra in conflict categoric cu instinctul natural al omului, care, din momentul caderii in ispita, se jeneaza sa stea fata in fata cu Dumnezeu (“Mi-a fost frica, pentru ca eram gol si m-am ascuns” - Gen. 3:10).



In toate veacurile, omul a fost ingenios in iscodirea de cai si mijloace pentru a nu se infatisa direct, personal inaintea lui Dumnezeu. Tematoarea caprioara nu este mai timida fata de om si nu cauta sa-l evite cu mai multa silinta, decat este timid omul in fata Creatorului si decat cauta omul sa nu se intalneasca cu Creatorul sau. Dupa cum spunea cineva: “Un ateu nu se intalneste cu Dumnezeu din aceleasi motive pentru care un hot nu vrea sa se intalneasca cu un politai.”



Confruntarea cu iudaismul corupt al vremii

Evreii nu puteau accepta competenta si suficienta lui Christos fara a trebui sa arunce la gunoi o serie intreaga de credinte si traditii care devenisera una cu fiinta lor nationala. Amintiti-va de convertirea lui Saul din Tars, recititi marturiile lui din Fapte 22:1-21; 26:2-23; Filip. 3:2-7 si veti intelege cat de greu i-a fost unui evreu sa ajunga sa spuna: “toate cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Cor. 5:17).



Iudeii nu puteau accepta dreptul individului de a se inchina “in duh si in adevar” fara sa trebuiasca sa renunte la o intreaga institutie a preotiei levitice si a jertfelor cu care se obisnuisera din cea mai frageda pruncie. Cand evreii au trecut la crestinism, si un mare numar dintre ei au facut-o, nu-i de mirare ca, poate inconstient, multi dintre ei au cautat sa impleteasca noua invatatura cu traditiile lor milenare.



Confruntarea cu filosofia greaca

S-a spus pe drept cuvant ca “romanii i-au cucerit pe greci prin forta, dar pana la urma grecii s-au razbunat cucerindu-i pe romani prin ... filosofie.” Ca si evreii, grecii erau raspanditi prin toate partile imperiului roman, iar filosofia lor despre viata si activitate patrunsese adanc in gandirea vremii. Pentru greci, materia era rea cu desavarsire si imposibil de imbunatatit, iar divinitatea era izolata in sferele cerului, imposibil de “contaminat” prin ideia de “intrupare.” Omul trebuia sa-si lucreze singur inaltarea, pana la stadiul acceptarii in sferele intimitatii cu divinitatea. Evanghelia crestina era pentru greci “o nebunie” (1 Cor. 1:17-24).



Prin confruntarea si contaminarea cu aceste trei mari idei ale vremii contemporane, crestinismul primelor doua secole s-a deformat el insusi si s-a indepartat de puritatea invataturii Noului Testament. Adaptarea doctrinelor crestine la “convingerile” prevalente in societate a dus la modificarea unora dintre cele mai fundamentale adevaruri despre mantuire.



Deformarea invataturii despre sursa mantuirii

Prin influente din afara, s-a ajuns la invatatura ca mantuirea nu este in intregime o lucrare a harului divin, ci o forma de “colaborare intre Dumnezeu si om” in care “faptele bune” sunt strict necesare. Si grecii si evreii si romanii s-au poticnit in ideia ca mantuirea este doar prin credinta personala in lucrarea lui Christos, fara merit personal si fara necesitatea faptelor bune. Punctul in care a inceput alunecarea a fost invatatura despre importanta si semnificatia botezului crestin. Daca botezul este obligatoriu pentru crestini, au zis ei, atunci el constituie dovada ca exista cel putin o “fapta” meritorie: acceptarea botezului. Daca in Biserica se poate intra numai prin botez, atunci prin administrarea botezului, biserica este cea care hotaraste cine este mantuit si cine nu.



Botezul a inceput sa fie privit ca un garant al iertarii si tratat ca un ritual prin care toate pacatele din trecut sunt “spalate”. Din aceasta cauza, crestinii au inceput sa pastreze botezul doar pentru cei foarte in varsta, sau chiar pentru cei aflati pe patul mortii. Deoarece botezul nu poate fi aplicat de mai multe ori, spuneau ei, el trebuie pastrat pentru clipa in care omul se afla la capat de drum, altfel, pacatele savarsite “dupa botez” nu mai pot fi “spalate.” In felul acesta, crestinismul a fost corupt in chiar esenta sa: invatatura despre mantuirea prin har si credinta, fara fapte meritorii.



“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Wi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9).



Noul Testament spusese: “Doar prin Isus!” Biserica spunea acuma: “Prin Isus si prin botez!” Cum doar biserica putea administra botezul, oamenii au ajuns sa depinda pentru mantuire de acceptarea din partea bisericii. Acest “aluat” avea sa dospeasca apoi incredibil de repede si sa anuleze aproape cu desavarsire eficacitatea lucrarii mantuitoare a lui Christos. Abaterea a durat pana pe vremea Reformei, cand oamenii s-au intors la textul Bibliei si la strigatul: “Doar prin credinta!”



Deformarea invataturii despre botez

Scriitorul crestin Hippol]tus, ne-a lasat o descriere a felului in care era administrat botezul crestinilor din Roma. Iata ce scria el in anul 200 d.Ch.: “Candidatii se dezbracau de hainele lor si erau cufundati in apa de trei ori, dupa ce renuntau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credintei crestine. Ei se imbracau apoi in haine noi si se alaturau restului adunarii ca sa participe la Cina Domnului.”



La Botez nu era acceptat oricine. Candidatul, numit “catachumen”, trebuia sa treaca mai intai printr-un curs de pregatire si invatare. Acest curs putea dura uneori pana la trei ani, timp in care purtarea candidatului era supravegheata foarte de aproape. Biserica nu accepta la botez decat pe aceia care dovedeau ca sunt sinceri in dorinta lor de a imbratisa o viata noua, in sanul comunitatii crestine.



Trecand de la aceasta practica a bisericii primare la acceptarea ideii ca botezul trebuie aplicat doar spre sfarsitul vietii, ca un fel de “spalare” rituala a pacatelor, biserica a deformat invatatura despre botez.



Christos intentionase ca botezul sa fie “declarativ”, un act de marturie publica. Biserica il facea acum “procurativ”, garantul dobandirii neprihanirii. Christos il instaurase doar ca o “implinire a neprihanirii”, oamenii l-au pervertit in ceva care “aduce mantuirea”. Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobandeste harul. Diferenta de invatatura a parut la inceput foarte minora si nesemnificativa, dar la inceputul secolului doi ea a dat nastere la invatatura despre “botezul regenerator”, cu putere de a declansa nasterea din nou. Iata ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintai “Apologie” a sa: “Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati in acelasi fel in care am fost innoiti si noi. Caci ei sunt spalati in numele lui Dumnezeu Tatal, Stapanul universului, in numele Mantuitorului nostru, Isus Christos, si in numele Duhului Sfant.”



Odata modificat ca practica si semnificatie, botezul a trecut apoi printr-o alta transformare: i s-a modificat forma. Eusebiu, in cartea sa “Istoria Bisericii” (anul 289), scrie despre un novatian care era foarte bolnav si pe moarte. De teama ca nu cumva prietenul lor sa treaca “dincolo” nespalat de pacate si pentru ca nu era transportabil, prietenii sai au hotarat sa-l boteze prin “turnare”. Ei au turnat peste el o cantitate de apa echivalenta cu cea care ar fi fost necesara ca el sa se poate scufunda in ea.



Inovatia, odata acceptata, s-a raspandit peste tot, astfel ca pe la sfarsitul celui de al treilea secol era foarte des practicata botezarea “pe scaun” a celor foarte aproape de moarte. Cantitatea de apa turnata pe cap a fost micsorata din ce in ce mai mult pana cand s-a transformat intr-o simpla “stropire.” Paradoxal este ca s-a pastrat totusi numele de “botez”, care este o transliterare a cuvantului grec “Baptizo”, cu insemnatatea de scufundare, acoperire cu apa. Incepand cu secolul saisprezece, in Biserica Catolica, botezul prin turnare a devenit singura norma acceptata:



“Biserica Apuseana a pastrat practica botezului prin scufundare doar pana in secolul saisprezece, cum se poate vedea dintr-o multime de tablouri si din cronicile de botez ale reginei Elisabeta si ale regelui Iacob (James) I. Biserica Rasariteana a ramas pana astazi credincioasa botezului prin afundare, pe care il aplica tuturor, fara exceptie si in orice fel de circumstante”

(Dr. W.T.Whitley, istoric englez).



Dupa un timp, s-a produs cea de a doua modificare in practica botezului: aplicarea lui la copiii celor credinciosi. Desemnat, prin insasi natura sa, sa fie un gest al celor ce pot, pe picioarele lor, sa se pogoare in apa si sa marturiseasca credinta lor personala in Christos, botezul a inceput apoi sa fie aplicat unora care nu credeau inca in Christos, in anticiparea unei decizii si conformari viitoare.



Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au inceput sa creada ca botezul mantuieste si ca cel nebotezat se duce in iad, parintii grijulii si afectati au intrebat: “Dar ce facem atunci cu copiii nostrii care mor la putina vreme dupa nastere?” Ei au asupra lor “pacatul originar.” Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei in vesnicie?”



Astfel de oameni au inceput sa insiste sa fie botezati copiii, pe promisiunea parintilor lor, inainte de varsta la care pot lua ei hotarari personale. Prin induplecarea liderilor bisericii, botezul a fost astfel transformat dintr-un simbol, intr-un decret de acceptare a mantuirii. Practica s-a impamantenit insa greu. Oamenii si-au dat seama ca ceva nu este in regula. Botezul copiilor nu s-a generalizat decat dupa secolul VI. Din cele mai vechi timpuri insa si pana astazi exista crestini care, cu Noul Testament in mana i se opun cu inversunare.



Prima mentiune despre botezul copiilor o avem din anul 185, dintr-o scrisoare a lui Tertulian, care i s-a opus cu vehementa. Prima referinta favorabila se pastreaza intr-o scriere a lui Ciprian, in Sinodul de la Cartagina (253). Adresandu-se unui cetatean numit generic “fidus” (credinciosul), Ciprian este de parere ca toti copiii ar trebui botezati imediat dupa nastere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2).



Departe de a fi doar o inocenta indepartare de la adevarul evanghelic, botezul copiilor a adus asupra crestinismului un rau incomensurabil. In 16 Mai 1920, vorbind in imprejurari foarte solemne pe treptele Capitoliului din Washington D.C, George W. Truett, lider baptist american a spus:



“Daca am in fata mea in aceasta distinsa audienta un sustinator al botezului copiilor, dati-mi voie sa spun clar si sincer, in cel mai pur si fratesc spirit crestin, ca pentru baptisti, botezul copiilor este de neimaginat din toate punctele de vedere. Inainte de toate, baptistii nu gasesc nici cea mai mica marturie despre un astfel de botez in Cuvantul lui Dumnezeu. Aceasta realitate ii face pe baptisti sa recomande intregii crestinatati sa reconsidere pozitia si invatatura lor in problema botezului. Si nu numai atata. Dupa parerea baptistilor, botezul copiilor tinde sa ritualizeze credinta crestina si sa o reduca la o forma golita de adevarata viata. El tinde deasemenea sa duca la secularizarea bisericii si la stergerea oricarei linii de demarcatie dintre biserica si oamenii nemantuiti ai lumii.”



Deformarea invataturii despre Cina Domnului

La foarte scurta vreme dupa disparitia apostolilor, iudaizatorii, nostalgici incapatanati ai Legii lui Moise, au strecurat in biserica ideia “sacrificiului continuu” al lui Christos. Desi, epistola catre Evrei spune clar ca “Christos S-a adus pe Sine insusi jertfa o data pentru totdeauna”, fixand crucificarea ca eveniment unic si irepetabil in istorie, unii lideri ai bisericii au introdus la Cina Domnului ideia ca painea si vinul nu sunt doar simple simboluri, ci reprezentari ale unor realitati spirituale in care “jertfirea lui Christos” continua pana la sfarsitul lumii. “N-a spus Domnul Isus”, intrebau ei in mod ipocrit, “acesta ESTE trupul si sangele Meu?” De aici si pana la ideia “transubstantierii” n-a mai fost decat un singur pas.



De fapt, cuvintele rostite atunci de Domnul Isus nu pot fi interpretate “literal”, caci Isus se afla inca in viata, avea trup. Daca ar fi vorbit in sensul presupus de adeptii “transubstantierii”, in momentul vorbirii Domnul Isus ar fi avut ... doua trupuri. Unul in care era si altul pe care-l tinea in mana!



Mai mult, in 1 Corinteni 11 ni se spune ca unii crestini din Corint greseau prin atitudinea lor de la Cina Domnului, dar in corectia pe care le-o face apostolul Pavel nu intalnim nici o referinta la “transubstantiere”. In loc sa o ia cu respectul unei “mese de aducere aminte”, corintenii o bagatelizasera, transformand-o intr-o simpla ocazie de dezmat si de afisare de sine:



“Cand va adunati dar in acelasi loc, nu este cu putinta sa mancati Cina Domnului. Fiindca atunci cand stati la masa, fiecare se grabeste sa-si ia cina adusa de el, inaintea altuia; asa ca unul este flamand, iar altul este beat. Ce? N-aveti case pentru ca sa mancati si sa beti acolo? Sau dispretuiti Biserica lui Dumnezeu si vreti sa-i faceti de rusine pe cei ce n-au nimic? Ce sa va zic? Sa va laud? In aceasta privinta nu va laud.” (1 Cor. 11:20-22).



Este evident ca cei din Corint luau Cina mancand si band o mancare si o bautura pe care o consumau “ca de obicei” acasa. Pavel se simte obligat sa le spuna ca “masa de acasa” este una si “masa de simbol” este alta. Nici prin cap insa nu-i trece sa le scrie ca painea si vinul s-ar transforma cumva miraculos la Cina in chiar trupul si sangele Domnului Isus. Este evident insa ca lumea de atunci nu se putea lipsi prea usor de imaginea “jertfelor”, atat de prevalenta in toate religiile vremii.



Odata cu transformarea invataturii despre natura elementelor Cinei, in jurul ei a inceput sa se dezvolte un intreg ceremonial fastuos, in care semnificatia simpla a fost inlocuita definitiv cu una “tainica”, proprietara unor puteri supranaturale. Cina Domnului a incetat sa mai fie doar o masa “de aducere aminte” in care credinciosii aveau partasie unul cu celalalt si cu Domnul cel inviat si a devenit un ritual mistic, celebrat cu fast si cu teama. Dintr-un memorial simbolic, Cina a fost facuta in mod gresit un mijloc al harului indumnezeitor. Christos spusese: “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, nu “Sa faceti aceasta spre mantuirea voastra!” (1 Cor. 11:25)



In tendinta lor de a evita o intalnire personala si directa cu Dumnezeu, oamenii au inventat inca o forma si ceremonii pe care sa le aseze drept paravan intre ei si Tatal lor din ceruri. In loc sa accepte in mod simplu lucrarea terminata a lui Christos, ei si-au construit lucrari de merit personal de a caror indeplinire depindea accesul la mantuire.



Capatand caracter de “substanta” divina, Cina a inceput sa fie privita drept un act cu putere sa “ierte” prin impartasirea (impartasania) cu trupul si sangele jertfei. Elementul pagan si-a facut in acest fel casa buna in ograda bisericii crestine.



Deformarea invataturii despre slujitorii bisericii

In biserica Noului Testament, presbiterul sau pastorul era un egal intre egali, un frate intre frati. El nu detinea nici un fel de autoritate in afara aceleia care ii era incredintata de cei din adunare (! Tim. 4:17). Doar Domnul Isus era considerat Stapanul si Legiuitorul bisericii. Fiecare credincios avea acces direct la Dumnezeu Tatal prin mijlocirea Domnului Isus si a Duhului Sfant. Incet, dar sigur, si aceasta frumoasa ordine spirituala din biserica a fost modificata. In mod treptat, presbiterul sau pastorul a incetat sa mai fie slujitorul fratilor sai si, pe nebagate de seama s-a transformat intr-un “preot”, separat de restul credinciosilor si ridicat deasupra lor in autoritate. Faptul ca a oficiat la Cina Domnului, transformata asa cum am aratat intr-o “jertfire” perpetua a lui Christos, l-a intors pe presbiter la ordinea liturgica de la Templu. O astfel de randuiala s-a potrivit ca o manusa pentru “neamurile” pagane obisnuite si ele cu preoti, jertfe si temple. Pe nesimtite, presbiterii au devenit “preoti”, iar peste un grup de “presbiteri-preoti” locali a aparut “episcopul monarhic.”



Este greu sa stabilim momentul istoric in care s-a petrecut aceasta metamorfoza. Ce putem spune precis este ca trecerea de la simplitatea democratica (teocratia evanghelica) a Noului Testament la sacerdotalism (preotie) a avut un efect tot atat de destructiv asupra vietii spirituale a crestinismului ca si activitatea preotiei din Ierusalim pe vremea Domnului. Si una si cealalta a cautat sa inchida calea oamenilor spre Christos (Mat. 23:13).



Din documentele care ne-au ramas, putem spune cu certitudine ca bisericile Nou Testamentale au crescut rapid, mai ales in marele orase ale imperiului. Majoritatea lor erau conduse de o pluralitate de conducatori spirituali locali, numiti presbiteri, episcopi sau pastori, asistati in rezolvarea problemelor materiale de catre “diaconi.”



“Pavel si Timotei, robi ai lui Isus Christos, catre toti sfintii in Christos Isus care sunt in Filipi, impreuna cu episcopii si diaconii” (Filip. 1:1).



In mod natural, unii dintre acesti presbiteri au capatat o cinste mai mare prin abilitati specifice, prin spiritualitate sau printr-o intelepciune duhovniceasca deosebita. Personalitatea mai puternica a unora i-a facut sa se impuna in plan local si sa aiba un cuvant mai greu de spus in rezolvarea problemelor. Peste aceasta s-a suprapus fara indoiala si lupta multiseculara pentru o pozitie de autoritate si de control asupra celorlalti.







Apostolul Pavel



In invatatura apostolului Pavel, teoreticianul si intemeietorul a numeroase biserici crestine, liderii bisericii crestine sunt, ca maturitate, "presbiteri" adica batrani", ca pozitie "episcopi" adica "supraveghetori", iar ca lucrare "pastori". Toate cele trei numiri identifica unul si acelasi oficiu de slujire:



" ... din Milet, Pavel ... a chemat pe presbiterii Bisericii ... si le-a zis: "Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului ..." - Fapte 20:17, 28





Ca sa fie distins din numarul celorlalti presbiteri, un asemenea om a monopolizat titlul de “episcop” (in greaca, episcopos = supraveghetor). Cu timpul, in toate problemele bisericii, ultimul cuvant i-a revenit unui astfel de “episcop monarhic.”



Episcopii din bisericile marilor orase si-au extins autoritatea si asupra bisericilor aflate in teritoriile imediat invecinate. Astfel, peste toti episcopii dintr-o anumita regiune a fost promovat un “arhiepiscop” sau “mitropolit.” Cinci din acesti arhiepiscopi, cei din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopole si Roma si-au extins autoritatea peste regiuni intinse si au fost numiti “patriarhi.”



Intre acestia, patriarhul Romei, capitala Imperiului, a considerat ca are dreptul la autoritatea universala asupra bisericii si, cu trecerea vremii, s-a proclamat “papa” (tata al tuturor) - macar ca Domnul Isus le interzisese ucenicilor acest lucru: “Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti frati. Si “Tata” sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri” (Mat. 23:8-9).



Prin acest proces trist de evolutie eclesiastica s-a nascut Biserica Catolica (universala), cu papa de la Roma ca regent in locul lui Christos (vicar) si cu imensa ei masinarie preoteasca, intinsa ca o caracatita peste toata lumea. Clemet al Romei a fost cel dintai scriitor bisericesc care a sugerat o paralela intre preotia crestina si preotia levitica din Vechiul Testament si a fost cel dintai care a vorbit despre distinctia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios=popor) in sanul fratietatii crestine.



Procesul a fost justificat mai departe de Tertulian si Ciprian, astfel ca pe la sfarsitul secolului III, aparuse deja o casta preoteasca distincta si total separata de restul “laicilor.”



Acelasi instinct care a corupt preotia iudaica lucra acum si in crestinism, asezand inca o data bariera unor “mijlocitori” intre oameni si Creatorul lor. Simplitatea si spiritualitatea Noului Testament a fost astfel calcata in picioare si abandonata.



Existenta preotiei are o sursa indoita de vinovatie. Pe de o parte avem de-a face cu mandria unei “elite”, care a vrut sa puna mana pe autoritate si control asupra comunitatii, iar pe de alta parte, avem de a face cu “smecheria” unei majoritati care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei “preotii universale a credinciosilor.” Poporul a preferat atunci si prefera si astazi, sa-i aseze pe “clerici” pe un piedestal mai inalt, ca numai lor sa li se pretinda sfintenie, si ca majoritatii sa i se permita sa traiasca la nivelul firii pamantesti pacatoase.



Acceptand “ierarhia eclesiastica”, majoritatea crestina si-a fabricat de fapt niste “specialisti” care sa-i izbaveasca de vinovatia traiului lor pacatos de fiecare zi.



Evaluare

Pe la sfarsitul secolului III, intre biserica Noului Testament si biserica reala din societate mai exista doar o palida si fragmentara asemanare. Cititorul atent, a remarcat deja din cele spuse mai sus ca biserica pierduse exact acele principii fundamentale pe care Reforma si innoirile din teologia neoprotestanta evanghelica de azi cauta sa le reaseze in invatatura si viata bisericii contemporane.



Dupa doar doua secole de existenta, iudaismul, paganismul si etern prezenta natura corupta a omului razvratit impotriva lui Dumnezeu au dus biserica la compromis si decadenta. Trebuie sa tinem cont ca majoritatea populatiei de atunci era fara stiinta de carte, asa ca evangheliile si epistolele nu circulau decat in cercuri restranse, multi lideri ai bisericilor fiind fara pregatire academica. Imensa majoritate a credinciosilor au intrat astfel in ceea ce s-a numit Biserica Catolica, iar in randurile ei a domnit un climat de armonie si de intelegere in ceea ce priveste invatatura si practica. Armonia se datora mai mult indiferentei, iar intelegerea era mai mult rezultatul unei spiritualitati aproape inexistente. Au existat si glasuri “dezidente”, atat in afara bisericii, cat si in interiorul ei. Ele au fost insa reduse repede la tacere, in numele unei unitati a credintei care semana mai mult cu compromisul, decat cu adevarul.



“Dragostea dintai” caracteristica primului secol s-a racit in cel de al doilea si biserica, cu tot avertismentul Domnului Isus, nu s-a mai intors la “faptele ei dintai” (Apoc. 2:4-5).



Progres sub persecutie

Vorbind despre decadenta “institutionala” a bisericii crestine, nu trebuie sa uitam ca, dincolo de existenta ei ca “organizatie”, biserica este viata nenumaratilor crestini anonimi, prin care Domnul Isus se manifesta si se marturiseste. Extraordinara raspandire a crestinismului primelor secole nu s-a datorat “formei organizatorice” a bisericii, ci inflacararii cu care crestinii L-au marturisit pe Christos. Dispretuiti si persecutati de societate, crestinii au impresionat prin frumusetea caracterului, prin viata de intrajutorare si prin taria nadejdii lor in revenirea lui Christos.



Crestinismul a inceput ca o miscare in sanul iudaismului. Cea mai mare parte a proclamarii Evangheliei s-a facut la inceput in perimetrul sinagogilor. Totusi, crestinii nu s-au alaturat evreilor in revolta lor indreptata impotriva Romei in anul 66 d.Ch., iar pe la sfarsitul primului secol, Biserica crestina functiona ca o grupare distincta si cu totul separata de viata sinagogii. Din vremea lui Nero, pana la increstinarea imparatului Constantin si la edictul de la Milan (313 d.Ch.), prin care crestinismul a primit un caracter legal, credinta crestina a fost privita oficial drept o “religio prava”, o religie decadenta, depravata, rea.



Cei dintai crestini nu aveau o cladire dedicata in mod expres ca loc de intalnire si inchinare comuna. Adunarile lor se desfasurau cu precadere in case. Primele locasuri dedicate in mod special adunarii au aparut abia pe la inceputul secolului al II-lea.



Prima Biserica nu a cunoscut fenomenul “denominatiilor” asa cum le cunoastem noi astazi. Asta nu insemna catusi de putin ca in sanul crestinismului primar nu s-au produs disensiuni si contraziceri. S-au produs. Aceasta nu i-a mirat prea mult, caci aveau de a face cu probleme legate de adevarul absolut, iar in acest domeniu, procesul cunoasterii era individual si legat in mod direct cu maturizarea personala.



Persecutia

Crestinii au devenit foarte repede tinta persecutiilor de tot felul, unele de o ferocitate si cruzime de nedescris. De exemplu, in anul 64 d.Ch., ca sa isi ascunda propria vinovatie, imparatul Nero i-a invinuit pe crestini pentru incendiul care a mistuit 10 din cele 14 cartiere ale Romei. Istoricul roman Tacitus, un necrestin, spune ca Nero a poruncit ca acesti “crestini sa fie sfasiati de caini, tintuiti pe cruci, ... folositi chiar ca torte vii pentru iluminarea nocturna a gradinilor palatului.”



Crestinii nu au fost insa persecutati pretutindeni si intotdeauna. Valurile de persecutie au venit la rastimpuri, cu intervale de pace si relativa libertate. Atacurile impotriva crestinilor au avut, in general, un caracter local si au variat mult in intensitate.



Istoria consemneaza zece “valuri” de persecutie a crestinilor. Este si in aceasta o confirmare a faptului ca Dumnezeu a stiut dinainte prin ce va trece biserica sa. Iata ce gasim scris in cartea Apocalipsei despre epoca bisericii aflate sub persecutie:



“Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10).



Certificatul, va rog!

Au fost doar doua valuri de persecutii care s-au intins peste intreg teritoriul imperiului Roman. Ele au urmarit sa stearga Biserica crestina de pe fata pamantului. Cel dintai val de persecutie generalizata s-a dezlantuit in luna Decembrie, 249 d.Ch., pe vremea domniei lui Decius. Fiecare cetatean al imperiului a fost obligat sa se duca la un guvernator roman local si sa primeasca un “certificat” prin care se adeverea faptul ca numitul a “dat ofranda zeilor” - un act pe care nici un crestin curat la cuget nu-l putea face.



Al doilea val de teroare, numit si “Marea Persecutie”, s-a dezlantuit in 23 Februarie 303, din porunca imparatului Diocletian. Galerius, mana dreapta a imparatului a fost forta malefica din spatele persecutiei si a prelungit-o chiar si dupa moartea lui Diocletian. Timp de 8 ani interminabili, decrete oficiale i-au transformat pe crestini in “dusmani ai imperiului”, i-au scos din orice slujbe oficiale, le-au confiscat si le-au ars Scripturile, le-au daramat cladirile Bisericilor, le-au arestat conducatorii si au pretins ca test de “lepadare” “ofranda adusa zeilor.”



Impotriva crestinilor au fost folosite cele mai odioase forme de tortura: au fost aruncati in arene sa fie mancati de fiare salbatice, au fost arsi pe rug, injunghiati, decapitati, rastigniti, sfartecati in bucati. Toate acestea au fost insa zadarnice. Credinta crestina crestea, se latea si patrundea pana si in cele mai neasteptate locuri ale Imperiului. In anul 311 d.Ch., acelasi Galeriu, rapus de boala si aflat pe patul mortii, a dispus darea unui edict de “toleranta.” El prevederea ca “este datoria crestinilor sa se roage Dumnezeului lor pentru bunastarea noastra.”



Progresul

Cum de au supravietuit sub persecutie cei din Biserica primara? Cum de n-a disparut, asemenea atator alte miscari religioase din vechime? Omeneste vorbind, ei n-aveau nici o sansa sa propaseasca. Era de neconceput ca o miscare spirituala minuscula si dispretuita, germinata intr-un colt al Palestinei sa incolteasca si sa poata deveni o forta preponderenta in idolatrul si impresionantul Imperiu al Romei. In ciuda acestei perspective, crestinismul nu numai ca a “dat peste cap” toate socotelile imperiale, ci a si devenit forta care i-a modelat toate manifestarile ulterioare.



Raspandirea crestinismului in primele secole ale erei noastre constituie unul dintre cele mai uimitoare fenomene din toata istoria omenirii. Care a fost oare secretul reusitei primilor crestini?



Mult mai mult decat o simpla cladire

Crestinismul primar nu a avut cladiri desemnate oficial drept locasuri de inchinaciune. De obicei, ei se inchinau prin case (Cea dintai cladire de biserica propriu zisa a fost excavata la Dura Europos, pe raul Eufrat. Ruinele dateaza din preajma anului 231 i.Ch.). Cei dintai crestini nu au practicat ceremonii publice, n-au avut acces la “mijloacele de publicitate” ale vremii. Cum se poate deci explica fenomenala lor raspandire din primele trei secole?



Dupa disparitia apostolului Pavel din arena n-au mai aparut alte mari “personalitati” insarcinate sa colinde lumea cu Evanghelia. Dumnezeu a schimbat metoda si a raspandit “vestea buna” prin intermediul unei adevarate “armate de furnici”, credinciosi anonimi si nebagati in seama, ale caror nume au disparut de mult in uitare.



Spre orase!

Crestinismul primar a fost cu precadere o “credinta urbana, citatida”. Primele Biserici au luat fiinta in centrele importante de pe rutele comerciale ale Imperiului Roman. In aceste orase, oamenii locuiau aproape unul de celalalt, in ingramadiri citadine. In astfel de “cartiere” era greu sa tii un secret. Credinta crestina s-a raspandit ca o “epidemie” de sanatate spirituala, ai carei virusi treceau cu repeziciune dintr-o casa in alta. Convertirile se produceau ca un rezultat al impresiei pozitive pe care o facea asupra vecinilor “viata cea noua” din comunitatea crestina.



Ce era “deosebit” in felul lor de vietuire? Intr-o scrisoare de aparare a crestinilor indreptata catre Cezarul Antonius Pius, Iustin Martirul, renumit teolog crestin din vremea aceea, ii descrie pe crestini in urmatoarele cuvinte:



“Pana nu de mult, ne bucuram si noi de intinaciunile vietii, dar acum indragim doar castitatea; inainte foloseam si noi artele magice, acum ne-am consacrat in intregime adevaratului si eternului Dumnezeu (unbegotten God); inainte eram iubitori de bani si ne osteneam sa adunam o mare avere, dar acum impartim ce avem intre noi si dam cu bucurie celor aflati in lipsa; inainte ne uram unii pe altii, ne omoram unii pe altii si, plini de dispret, nici n-am fi stat la masa cu cineva de alta rasa, acum insa, de cand s-a aratat Christos, traim in pace unii cu altii, ne rugam chiar si pentru dusmanii nostrii si cautam sa-i aducem printre noi pe toti aceia care ne osandesc fara nici un temei justificat.”





“Tatal nostru”

S-ar putea ca o justificare a repeziciunii cu care s-a raspandit crestinismul sa fie si in extraordinarul impact pe care a produs-o in lumea romana una din invataturile lui de baza: prezentarea lui Dumnezeu ca “Tata al nostru, al tuturor”. In societatea de atunci, de fapt si in societatea de azi, oamenii se simteau victime in mainile unei soarte oarbe si lipsite de mila; la dispozitia “sansei” arbitrare, robi ai “norocului”, al caror destin era stabilit de “convergenta unor forte astrologice impersonale.”



Prin contrast, crestinii se prezentau ca martori ai unui Dumnezeu viu si binevoitor, mai mult decat dornic sa-i primeasca pe toti la Sine, asemeni unui Tata iubitor gata sa poarte de grija tuturor copiilor Sai. Aceasta ideie “revolutionara” reaseza demnitatea in inimile sclavilor si readucea responsabilitatea in mintile celor coplesiti de resemnarea paralizanta si fatalista.



O certificare indirecta despre acest aspect s-ar putea sa existe in misterioasele patrate de cuvinte latine care au fost dezgropate de arheologi in diferite locuri presarate din Anglia pana in Mesopotamia. Doua au fost gasite in Pompei, ceea ce le dateaza inainte de anul 79 d.Ch. cand orasul a fost distrus de lava vulcanului din apropiere. Cuvintele pot fi citite si dinainte inapoi si dinapoi inainte pe orice rand sau coloana.







R O T A S

O P E R A

T E N E T

A R E P O

S A T O R



Literele pot fi rearanjate sub forma unei cruci cu mesajul: “Paternoster” (“Tatal nostru” in limba latina). Literele A si O raman pe afara, cu semnificatia de alfa si omega, inceputul si sfarsitul alfabetului grec, unul din numele Domnului Isus in textul Noului Testament. (vezi pagina urmatoare)

In alta parte a scrisorii sale, Iustin Martirul arata cum cei ce se impotrivisera crestinismului fusesera apoi convertiti la el prin marturia consistenta a vietii celor credinciosi, notand mai ales impresia pe care o facea rabdarea lor extraordinara cand erau inselati, precum si cinstea lor exemplara in afaceri.



A



P

A

T

E

R

A P A T E R N O S T E R A

O

S

T

E

R



O



Facere de bine si rugaciuni

Crestinii au ajuns renumiti prin grija manifestata fata de cei bolnavi si neputinciosi. Multi ajunsesera renumiti pentru faptul ca se vindecasera in urma rugaciunilor. Adunarile crestine au infintat multe “cantine ale saracilor”. Documentele ne spun ca in preajma anului 250 d.Ch., crestinii dadeau de mancare in fiecare zi la 1.500 de oameni saraci din Roma.



Tot cam pe atunci, imparatul Iulian, supranumit si “apostatul”, a vrut sa revitalizeze inchinaciunea pagana la zei. Din scrierile lui ne-a ramas aceasta apreciere facuta la adresa crestinilor:

“Raspandirea si inmultirea lor a fost favorizata de renumele pe care si l-au castigat prin ingrijirea dragastoasa pe care o manifesta fata de vagabonzi si nevoiasi si prin grija cu care fac o inmormantare celor morti. Este un scandal ca nu exista nici macar un singur evreu cersetor si ca ei (crestinii) poarta de grija nu numai de ai lor, ci si de saracii nostrii; caci ai nostri au ajuns sa astepte zadarnic un ajutor din partea noastra!”



La prima vedere, crestinii de atunci pareau slabi si fara putere, o tinta usoara pentru batjocora si ridiculizarea publica. N-aveau avere, nu aveau cladiri, nu se bucurau de pozitii sociale inalte, n-aveau aprobare legala, nu aveau asentimentul oamenilor de cultura si arta. Mai mult, dupa ce au fost alungati din sinagogile evreiesti, crestinii au pierdut si suportul milenar al unei religii cu traditii.

Dincolo de aparenta slabiciune insa, biserica a supravietuit pentru ca a avut “credinta”. Asta a fost secretul biruintei ei. Credinta lor i-a imbogatit cu o viata de “partasie”. O noua comunitate cu un nou stil de viata. Pe deasupra, au avut “nadejde”, o nadejde nestramutata in faptul ca Domnul lor este viu in cer si ca de acolo era stapan sa le calauzeasca pas cu pas viata, pana in clipa cand se va reintoarce sa-si instaureze triumfator Imparatia fara sfarsit.



Credinta, dragostea si nadejdea. Acestea au fost tainele Bisericii crestine, elementele temeliei pe care s-a construit mai tarziu ceea ce numim astazi admirativ “cultura occidentala.”



Crestinii au atras in mijlocul lor oameni din toate clasele si straturile sociale. Aceasta era in contrast izbitor cu practicile sociale ale vremii. In anul 217 d.Ch., un fost sclav, care trudise din greu in mina, a ajuns sa fie promovat ca episcop al Romei. Numele lui: Callistus.



“Trimiteti-mi scrisorile si ... darurile voastre!”

Folosirea Evangheliei pentru castig material nu este doar o marca a secolului XX. Escrocii care stiu sa profite de naivitatea celor “slabi de inger” au existat mereu. Biserica nu a stiut intotdeauna sa faca foarte necesara distinctie dintre credinta si ... credulitate.



Unul dintre cele mai vechi documente crestine “Didache”, un fel de manual pentru viata si organizarea Bisericii, contine un avertisment impotriva predicatorilor itineranti care apar din senin si se grabesc mereu sa ceara bani pentru cele mai diverse scopuri. Un autor satiric, Lucian, ii ironiza pe crestini pentru usurinta cu care se lasa pacaliti de tot felul de sarlatani care-i storc de toate resursele financiare. Lucian consemneaza un caz notoriu pe atunci. Un anume Peregrinus, filosof de profesie, reusise, pana ce a fost dat de gol, sa atraga o mare multime de urmasi (si o considerabila avere) din sanul comunitatii crestine. Instinctul sau de actor inascut si dorinta de celebritate l-au facut sa piara in mod spectaculos: Peregrinus si-a dat singur foc la sfarsitul jocurilor Olimpice din anul 165 d.Ch.



Pastorul din umbra

Socotita ca o turma buna de junghiat si nu de putine ori inselata de “personalitatea” unor “lupi rapitori imbracati in piele de oaie”, Biserica crestina a supravietuit paradoxal si s-a inmultit providential in lungul si latul Imperiului Roman. Aceasta “turma mica” era insa condusa din umbra de Marele Pastor, care-i promisese deja Imparatia. Istoria trecuta, prezenta si viitoare va fi dovada ca El isi respecta promisiunile!





roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

Meditatia Zilei
1 Petru 5:5


Si toti in legaturile voastre, sa fiti impodobiti cu smerenie.


Adevãrata smerenie se gãseºte acolo unde în lumina lui Dumnezeu se recunoaºte propria neputinþã ºi unde Domnul Isus este urmat pe calea lepãdãrii de sine. Atâta timp cât ne aflãm în aceastã lume rea, trebuie sã învãþãm multe în ºcoala smereniei, dar, spre ruºinea noastrã vor apãrea din loc în loc semnele aroganþei fireºti. Dar cine vrea în adevãr sã se smereascã nu trebuie sã se clatine. Domnul Isus vrea sã ne ajute pe calea smereniei. Mândria este un pãcat pe care îl avem în chip firesc; smerenia trebuie sã o învãþãm însã de la Domnul cãci numai El este smerit cu inima. Devenind pãrtaºi ai firii noi, prin har avem capacitatea sã învãþãm de la El aceastã lecþie. Cel smerit nu cautã nimic pentru folosul sãu. El socoteºte pe cel mai slab frate cu mult superior lui ºi aceasta din cauzã cã el îºi cunoaºte propriile slãbiciuni. El îl cautã ºi îl vede în fiecare mãdular al lui Cristos pe Domnul însuºi ºi acolo unde se gãseºte îl recunoaºte ca atare. Vai ce repede ne smulge câte un vânt mantaua smereniei ºi iese la ivealã trufia, aroganþa noastrã fireascã. Petru vorbeºte din propria lui experienþã ºi ne îndeamnã sã ne împodobim, sã ne îmbrãcãm în smerenie pentru a fi biruitori ºi pentru a fi o binecuvântare pentru alþii.
Pe bunã dreptate s-a spus cã smerenia creºte numai pe mormântul mândriei. De ce este o plantã aºa de rarã? Pentru cã trufia, aroganþa, stau înrãdãcinate în firea veche ºi sunt alimentate de creºterea personalitãþii ºi cea a avuþiei personale. Firea (natura) cea nouã doreºte sã fie cât mai asemãnãtoare cu Cristos care a fost blând ºi smerit cu inima. Celor smeriþi Domnul Dumnezeu le dã har, dar celor mândri le stã împotrivã. Cum reacþionãm când suntem supuºi criticii? Cãutãm imediat sã ne îndreptãþim? Critica ridicã în noi amãrãciune ºi împotrivire? Devenim imediat combativi? Astfel de reacþii dovedesc cã suntem stãpâniþi de mândrie. Un duh smerit va accepta sã fie judecat de oricine ºi va scoate din aceasta un profit duhovnicesc.

... practici crestine ... pe la noi gasim asa ceva ... ''idolatrie'' ... hello mister president ...

www.youtube.com/watch?v=9BvtcbmEnD0&feature=related

... spalarea de pacate ... nici nu mai ai nevoie de botez ...


www.youtube.com/watch?v=zdB8KY4B6BQ&feature=related

... pe la noi cum e ? ...

www.intercer.net/intercer_player.php?id=5920&type=inte



VIZIONARE PLACUTA.

RUGACIUNE
Domnul meu
... iarta-mi gandul ascuns si egoist, fapta, vorba care raneste. Te raneste pe Tine
... iarta-mi vointa slaba ce ma trage inapoi
... iarta-ma ca, de multe ori, fac ce stiu ca nu trebuie sa fac
... iarta-ma ca nu ma tin de promisiunile facute
... iarta-mi nemultumirea si nerecunostinta
... iarta-ma ca iau totul asa de usor...oamenii si ceeea ce mi-ai dat; invata-ma sa apreciez...
... iarta-ma ca nu ma gandesc mai des la Tine, ca nu ma rog mai mult, ca nu ma hranesc mai adanc din Tine
... iarta-mi pacatele pe care nu le stiu
... iarta-ma ca nu accept mustrarea, durerea, ca nu urmez in fiecare zi urma pasior Tai
... iarta-ma, Domnul meu

Acesta sunt, stii ce simt, ce gandesc, ce traiesc. Nimic nu este ascuns de Tine si nici nu doresc sa ascund ceva... caci cine Altcineva mai bun ca Tine este? si cine Altcineva ma iarta asa cum o faci Tu, in intregime? cine Altcineva ma "framanta", ma modeleaza mai bine si ma face mai de pret? Nimeni... doar TU!

Scuze, azi m-am trezit mai tarziu, pun imediat meditatia zilei.



Meditatia Zilei
Neemia 3:6


Ioiada, fiul lui Paseah, si Mesulam, fiul lui Besodia, au dres poarta cea veche. Au acoperit-o cu scanduri, si i-au pus usile, incuietorile si zavoarele.


Din faptele legate de zidul cetãþii Ierusalimului putem scoate învãþãturi preþioase. Zidul ne spune despre separarea cerutã de Dumnezeu. Nu totul însã a fost fãcut cum trebuia la aceste lucrãri de refacere. Eliaºib însuºi ca mare preot nu a dat un exemplu bun deoarece pentru pricini de rudenie nu a pus încuietorile ºi zãvoarele la poarta oilor (vezi cap. 13.4-7). Dar iatã cã oamenii care lucrau la restaurarea porþii celei vechi au pus iarãºi încuietorile ºi zãvoarele. Ce pildã serioasã ne stã înainte dacã privim cum aceºti oameni, plini de abnegaþie, se osteneau sã restaureze totul dupã chipul vechiului Ierusalim! Poate ei îºi dãdeau seama ce importanþã are Ierusalimul în ochii lui Dumnezeu. Ierusalimul era locul unde Dumnezeu vroia ca Numele lui sã locuiascã. Poarta din Nord-Est a Ierusalimului era în chip deosebit atacatã de duºmani. Nu numai acest lucru a stat însã în faþa ochilor reziditorilor, ci ºi însemnãtatea lucrãrii pe care o fãceau pentru generaþiile viitoare.
Dumnezeu are ºi în zilele noastre astfel de oameni al cãror nume nu este cunoscut, dar care lucreazã cu râvnã ºi cu tragere de inimã la poarta veche. Astfel de oameni plini de energie lucreazã cu entuziasm pentru a învãþa ºi aplica în viaþã gândurile lui Dumnezeu în privinþa Adunãrii Sale. Vor întâmpina împotriviri chiar de la cei apropiaþi ai lor, deoarece ceea ce este „vechi", ceea ce seamãnã cu „poarta veche" nu mai este astãzi actual. Stã scris însã: „Nu muta hotarul cel vechi pe care l-au aºezat pãrinþii tãi” (Prov. 22.28). Sã lucrãm ºi noi stãruind în lucrurile ºi în adevãrurile pe care n-i le-a transmis Dumnezeu prin Sfânta Sa carte!
Venirea Domnului Cristos este foarte aproape. Te va gãsi oare acolo unde lucrurilor cereºti li s-a dat o formã distractivã, lumeascã, acolo unde în loc sã fie lãsat Duhul Sfânt sã lucreze, lucreazã omul? Hotãrãºte-te chiar acum pentru a asculta NUMAI de El!

Anca, bine ai venit, te astept aici in fiecare zi, o sa citesc cu atentie tot ce o sa postezi.

x

De la: maria_tu, la data 2009-02-03 11:36:14Anca TC? Raspunde-mi in privat.

Gandul lui JOY
Nu voi renunta sa cred:
...ca in fiecare persoana exista ceva bun
...ca viata aceasta este doar o portita spre eternitatea cu al meu Isus
...ca se merita sa iubesti chiar dak esti mai expus dezamagirilor si suferintei
...ca am si eu partea mea de facut in planul minunat al Celui ce a creat totul
...ca "secretul" poate fi gasit in lucrurile mici
...ca nu exista concidente
...ca cel mai minunat lucru este sa investesti in oameni chiar daca poate, nu vei vedea "roadele" prea curand
..ca intotdeauna vei mai avea ceva de invatat
...ca niciodata nu esti destul de tare pt a nu putea cadea
...ca un prieten sincer si loial este o comoara rara ce merita apreciata si pretuita la adevarata ei valoare
...ca poti face o diferenta in lumea in care traiesti
...ca Cineva acolo sus ma iubeste...pt ceea ce sunt...si pt ceea ce pot deveni!

2009: 100 de ani de la nasterea lui Richard Wurmbrand

adaugat: 11/01/09 | sursa: www.richard-wurmbrand.ro



La 24 martie 1909 s-a nascut la Bucuresti, intr-o familie de evrei, Richard Wurmbrand - o persoana unica. Multe confesiuni crestine si-ar dori sa-l revendice, dar nu pot. Facand abstractie de criza in care pare a se cufunda lumea in care traim, nu putem sa nu semnalam centenarul nasterii lui Richard Wurmbrand, un titan al credintei crestine, fost detinut vreme de 14 ani, persecutat si torturat pentru Hristos, acest Apostol Pavel al Cortinei de Fier dupa cum a fost supranumit, campion al ajutorarii crestinilor si bisericilor prigonite, prin intermediul organizatiei infiintate de el, cu numele de Vocea Martirilor.



Ne facem datoria sa proclamam Anul 2009 - Anul Wurmbrand! Este un mic pas inspre recuperarea mostenirii spirituale a acestui om deosebit si e o responsabilitate de onoare a crestinilor romani sa-i onoreze memoria in aceste vremuri. Puteti afla mai multe detalii pe situl richard-wurmbrand.ro
**************************************************************
Concert cu trupa Decean la Cluj Napoca, 7 februarie

sursa: stiricrestine

Casa Tamplarului (Cluj Napoca) organizeaza un concert de muzica crestina cu trupa Decean, sambata 7 februarie, la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj Napoca. Concertul va incepe la ora 18.
Invitat special: Nicki Pfeifer (USA).

Meditatia Zilei
2 Corinteni 5:2-3


Si gemem in cortul acesta, plini de dorinta sa ne imbracam peste el cu locasul nostru ceresc, negresit daca atunci cand vom fi imbracati nu vom fi gasiti dezbracati de el.


Câte oftãri nu ne smulg necazurile ºi greutãþile ce intervin în trupul acesta chiar ºi pentru noi credincioºii. Unii au primit pe drumul vieþii lor o durere care din când în când parcã îi frâneazã ºi le furã toatã bucuria vieþii. Ce mângâiere cã aceste dureri ºi greutãþi ne sunt trimise de Dumnezeu ºi Tatãl nostru. Dacã le luãm din mâna Lui atunci ele devin adevãrate binecuvântãri. Cãci „noi ºtim cã toate lucrurile lucreazã spre binele celor ce sunt iubiþi de Dumnezeu."
În lumina acestei fãgãduinþe gãsim mângâiere în toate durerile noastre. Dar ceea ce este dureros la copiii lui Dumnezeu, este prezenþa firii pãmânteºti care cautã sã micºoreze ºi sã distrugã savurarea de cãtre credincioºi a bucuriei în Domnul Cristos. ªi Pavel ofteazã în acest trup, dar exprimã totodatã ºi o înºtiinþare. Cineva poate fi îmbrãcat ºi totuºi sã fie gãsit dezbrãcat. Este un lucru foarte serios - înseamnã cã cineva poate sã aibã o mãrturie bunã ºi totuºi sã nu aibã viaþã din Dumnezeu. Ce grav este acest lucru! O de s-ar cerceta fiecare, ca sã ºtie care este situaþia lui, personalã. Numai prin naºterea din nou se poate deveni copil al lui Dumnezeu. Ce mângâiere este în aceastã nãdejde: „sã fim îmbrãcaþi peste acest locaº." Aceasta se va întâmpla când Domnul Isus va veni la Mireasa Sa pentru a o lua în slavã. Toþi mântuiþii vor primi trupul slavei în care nu va mai exista nici o slãbiciune, nici o durere sau greutate. În aceastã stare vom fi pentru totdeauna cu Domnul în fericire. Care e starea ta? Eºti mântuit? Dacã nu, atunci nu mai amâna!
Veniþi la Isus Cristos. El a adus în Persoana Sa aceste bunuri veºnice care se numesc: iertarea pãcatelor, pacea inimii, împãcarea cu Dumnezeu, bucuria adevãratã, viaþa veºnicã. Aceste bunuri vrea sã þi le dea chiar acum. Primeºte-le din toatã inima!

Preuate de pe un forum crestin...

Jan 18O CÂNTARE NOUÃ…
Meditaþii 1 Comment »Cum pot sã-þi cânt Doamne-n încercare? Cum sã-þi cânt o cântare nouã?..

Învaþã-mã sã-Þi cânt in suferinþã,atunci când drumul e plin de gropi,când cerul e plumburiu lipsit de orice razã de soare ºi lipsit de orice speranþã…

Învaþã-mã sã-Þi cânt chiar ºi atunci când nu vãd capãtul drumului meu ºi când groaza mã cuprinde ºi mã impiedicã sã mai visez la ceva frumos….

Ajutã-mã sã inalþ laude curate spre Tronul Tãu,sã ridic capul din pãmânt ºi ca un viteaz sã merg înainte spre þinta iubirii Tale care mi-ai pregatit-o….

Învaþã-mã sã nu mai privesc nici în stânga nici in dreapta,ci sã calc pe urmele Tale, drept înainte…..

Dã-mi putere sã-Þi cânt chiar ºi atunci când suferinþa e din ce în ce mai mare,când rana se adânceºte tot mai mult ºi când credinþa,parcã scade la fiecare pas inainte….

Mielule Ceresc,spalã-mã în scumpul sânge al Tãu ºi acceptã azi cântarea vieþii mele ce zi de zi mã strãduiesc sã Þi-o compun!….

Tu ai fost Acela care m-ai ajutat la fiecare vers, la fiecare strofã,la fiecare refren ºi la fiecare trãire pe care Tu ai pus-o in mine ca sã-Þi gãseºti plãcerea în sufletul meu….

Sã-Þi cânte azi trãirea mea o cântare de pace….

Sã-Þi cânte azi faptele mele o melodie de dragoste…..

Sã-Þi cânte azi lucrarea mea o cântare de bucurie….

Sã-Þi cânte gândirea mea ºi tot ce eu sunt o cântare de laudã pentru Tine, Dumnezeul cerurilor si a pamânturilor….

Sã-Þi cânte azi inima ºi sufletul meu O CÂNTARE NOUÃ!…

Jan 14MA-NCRED IN TINE…
Meditaþii No Comments »Mã-ncred în Tine Doamne pentru cã Tu tot timpul ai fost partaº la fiecare zâmbet al meu,la fiecare lacrimã ce-a curs pe obrazul meu,la fiecare dezamãgire pe care o aveam din partea celor dragi care nu cunosc Cine eºti cu adevãrat, Dumnezeul Atotputernic….

Mã-ncred în Tine pentru cã Tu eºti Cel ce mi-ai promis cã dacã îmi vei fi desfãtarea Tu îmi vei da tot ce-mi doreºte inima….

Mã-ncred în Tine ºi las toate planurile mele,toate visele mele,tot ce eu sunt, pentru cã sunt deplin încredinþatã cã Tu vei lucra….

Mã-ncred în Tine pentru cã Tu vei face sã strãluceascã dreptatea mea ca lumina ºi dreptul meu ca soarele la amiazã…

Cât de scumpã este bunãtatea Ta Doamne, la umbra aripilor Tale gãsesc adãpost, mã saturi de belºugul Casei Tale ºi mã adapi din ºuvoiul desfãtãrilor Tale,cãci la Tine este izvorul vieþii,prin lumina Ta, eu vãd lumina…de aceea nãdãjduiesc in Tine….

Mã-ncred în Tine,pentru cã, la fiecare pas, Tu mi-ai arãtat câte o fãrâmã din Tine ºi atunci când am gãsit-o am simþit cã prind aripi sã zbor tot mai aproape de Tine….

Mã-ncred în Tine pentru cã la fiecare viscol care s-a nãpãdit asupra casei mele Tu ai þinut-o din temelii cu toatã puterea Ta ºi nu ai lãsat-o dãrâmatã…

Atunci când am alunecat, Tu m-ai prins de mânã, când am cazut Tu m-ai ridicat sã-mi pot continua drumul, dar niciodatã nu m-ai lãsat jos,de aceea mã-ncred in Tine….

Mã-ncred în Tine pentru cã Tu esti Singurul ce poate sã-mi scrie romanul vieþii mele, filele ce le-am scris eu ºterge-le Doamne ºi rescrie-le cu Dragostea ºi cu Pacea Ta…..

Mã-ncred în Tine fiindcã Tu m-ai îmbrãcat în haina mântuirii Tale ºi mi-ai câºtigat deplina ÎNCREDERE…

Se poate pierde mântuirea? (preluat de pe un site cestin- articol Iosif Ton)


Dupã reîntoarcerea mea în România de la studii în Anglia în 1972, am vorbit de foarte multe ori pe tema predestinaþie-liber arbitru. De regulã, am spus aºa: „Dacã mi se cere sã spun dacã cred în predestinaþie sau cred în liber arbitru, eu rãspund cã prin aceastã întrebare mi se cere de fapt sã cred numai jumãtate din Biblie, deoarece o jumãtate din Biblie spune cã Dumnezeu alege, iar cealaltã jumãtate spune cã omul este liber sã aleagã. Eu nu cred numai jumãtate din Biblie; eu cred întreaga Biblie. Singura mea problemã este cã dupã logica mea omeneascã este imposibil ca ambele sã fie adevãrate ºi deci sunt ispitit sã aleg pe una dintre cele douã. Dar, de vreme ce Dumnezeu îmi vorbeºte în Cuvântul lui despre amândouã, înseamnã cã amândouã sunt adevãrate. Cum pot sã fie amândouã adevãrate? Sunt sigur cã Dumnezeu are un „mecanism” prin care face ca amândouã sã fie adevãrate. De aici, de pe pãmânt, acest mod al lui Dumnezeu de a face ca amândouã sã fie adevãrate nu se vede. El se vede numai când te uiþi de sus în jos, din veºnicie cãtre sistemul nostru spaþiu-timp. Când mã voi duce acolo ºi mã voi uita de acolo încoace voi fi surprins ce simplu se rezolvã aceastã aparenþã contradicþie. Aºa cã, eu nu încerc sã o împac acum. Eu acum le accept prin credinþã pe amândouã. Acolo voi vedea soluþia lui Dumnezeu la aceastã aparentã problemã.”

Cu toate cã în ultimii ani am ajuns sã optez mai categoric pentru poziþia arminianã, totuºi pot sã afirm cã subscriu ºi astãzi la poziþia redatã mai sus.

Trebuie sã facem acum o importantã precizare:

Cine crede în predestinaþie, trebuie sã creadã cã mântuirea nu se mai poate pierde, deoarece mântuiþi sunt cei predestinaþi pentru mântuire; ºi predestinarea pentru mântuire înseamnã mântuire pentru eternitate.

Tot astfel, cine crede în liberul arbitru, trebuie sã creadã cã mântuirea se poate pierde, deoarece omul este liber sã primeascã mântuirea ºi el rãmâne liber ºi dupã ce o primeºte, adicã este liber sã o pãstreze sau sã renunþe la ea.

În 1999 am publicat o carte mai micã întitulatã "Mântuirea. Ce este ea?Se poate pierde?" În aceastã carte am explicat cã Dumnezeu este în afara sistemului spaþiu-timp ºi noi suntem în sistemul spaþiu-timp. Am spus cã veºnicia nu este un timp fãrã sfârºit ci este o stare de existenþã unde nu este timp, ºi de unde tot sistemul spaþiu-timp se poate vedea dintr-o datã, cu totul, cu trecutul, cu prezentul ºi cu viitorul ca fiind vizibile în acelaºi timp. Am afirmat în continuare cã din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cei ce au fost aleºi, au fost ºi chemaþi, ºi îndreptãþiþi, ºi sfinþiþi ºi glorificaþi. Adicã, întregul proces al destinului omului este, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un singur bloc. Pe de altã parte, din punctul de vedere al omului, care este în spaþiu-timp, unde tot ce a fost ieri cauzeazã ce este astãzi ºi tot ce se petrece astãzi cauzeazã ce va fi mâine, mântuirea este ºi ea condiþionatã de ceea ce decide ºi face omul.

Prin urmare, concluzia mea în aceastã carte a fost cã dacã priveºti lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu trebuie sã fii predestinaþionist, iar dacã le priveºti din punctul de vedere al omului, trebuie sã crezi în liberul arbitru.

Problema cu aceastã interpretare este cã ea depinde de modul de a concepe veºnicia ca o stare de existenþã în care nu este timp. Mulþi filosofi creºtin din ultima generaþie contestã ideea cã Dumnezeu ar fi în afara timpului ºi a spaþiului. Cartea aceasta ar necesita o revizuire ºi dacã Dumnezeu îmi va mai da timpul ºi rãgazul necesar o voi reface.

O problemã de procedurã.

S-au înºirat versete care vorbesc clar despre siguranþa pãstrãrii sfinþilor în har (afirmaþie mult mai corectã decât cã mântuirea nu se poate pierde), iar pe de altã parte s-au înºirat versete care aratã clar cã oamenii pot cãdea de la credinþã (expresie mult mai corectã decât cã se poate pierde mântuirea). Care dintre aceste texte au mai mare greutate, sau pe care sã ne bazãm noi gândirea (teologia) ºi existenþa?

S-a subliniat pe bunã dreptate cã prin metoda aceasta nu se poate ajunge niciodatã la o concluzie categoricã pentru o poziþie sau pentru cealaltã.

Atunci, care este cea mai bunã metodã de abordare acestei probleme spinoase?

Este necesar sã ne ridicãm ºi sã privim problema din punctul de vedere al planului lui Dumnezeu cu omul ºi din punctul de vedere al suveranitãþii lui Dumnezeu vis-a-vis de omul creat de Dumnezeu ca persoanã.

Am abordat aceastã temã în eseul meu despre Suveranitatea lui Dumnezeu.

Întrebarea este: Ce fel de Suveran este Dumnezeu? Este El suveran în sensul cã a fãcut un plan detaliat a tot ce are sã se întâmple în istorie ºi cã totul este astfel predeterminat ºi cã totul se desfãºoarã mecanic, urmând cu exactitate planul? În cazul acesta, omul este parte din acest mecanism ºi este doar un robot care funcþioneazã dupã programul înscris în el dinainte. Sau, când Dumnezeu a decis sã facã omul ca persoanã, adicã o fiinþã care gândeºte ºi alege pentru sine, El a decis în suveranitatea Lui sã-ªi limiteze suveranitatea pentru ca în sfera care este persoana umanã sã poatã decide persoana aceea?

Cu alte cuvinte, ce a decis Dumnezeu sã facã: Niºte fii care aleg liber sã-I aparþinã lui Dumnezeu, sã-L iubeascã liber ºi sã-L asculte liber? Sau niºte roboþi care îndeplinesc predestinarea pe care le-a scris-o Dumnezeu din veºnicia trecutã?

Un bun teolog va remarca imediat cã mai existã o problemã, ºi anume, care au fost consecinþele neascultãrii primilor doi oameni? Pânã la anul 400, s-a considerat cã neascultarea lui Adam a fost alunecarea unui copil. Ea a afectat grav omenirea, deoarece pãcatul ºi corupþia au intrat în omenire, dar omul ºi-a pãstrat totuºi chipul lui Dumnezeu în sine, adicã a pãstrat capacitatea de a gândi ºi de alege pentru sine ºi cã Dumnezeu i se adreseazã ca unuia care are capacitatea de a discerne ºi de a alege. Imediat dupã anul 400, Augustin a adus teoria cã neascultarea lui Adam a fost o catastrofã totalã: omul este totalmente depravat ºi, în special, el ºi-a pierdut capacitatea de a alege ºi de a decide pentru sine. Lui Dumnezeu nu I-a mai rãmas altceva de fãcut decât sã aleagã pe unii pentru mântuire ºi pe alþii pentru pierzare ºi Domnul Isus a murit numai pentru cei aleºi pentru mântuire.

La anul 1524, marele gânditor umanist, Erasmus de Roterdam, a scris o carte intitulatã Libertatea de voinþã. În 1525, Martin Luther, ca replicã, a publicat cartea lui Sclavia voinþei. Puþini ºtiu cã teologul anabaptist Balthasar Hubmaier a publicat în anul 1526 o carte în douã pãrþi despre libertatea de voinþã (se gãseºte în volumul în englezã Balthasar Hubmaier, Theologian of Anabaptism, translated and edited by H. Wayne Pipkin and John H. Yoder, Herald Press, Scottdale, Pa., 1989).

Puritanii englezi, apãruþi pe la 1600, au fost calviniºti. John Wesley (activ ca evanghelist ºi teolog între 1750-1791) a fost cel mai mare popularizator al arminianismului în lumea protestantã.

Aºadar, întrebãrile de bazã sunt:

Cum înþelegem Suveranitatea lui Dumnezeu? ªi
Cum înþelegem consecinþele neascultãrii primilor oameni?
Ce fel de fiinþã este omul? Mai este el persoana pe care Dumnezeu o cheamã la pãrtãºie cu Sine cu scopul de o face dupã chipul ºi asemãnarea Sa? Sau acest plan s-a prãbuºit ºi Dumnezeu se limiteazã la a rãscumpãra din pierzare un numãr restrâns de oameni pe care i-a predestinat pentru mântuire?
Pe rãspunsurile la aceste întrebãri ar trebui sã ne „batem”! De rãspunsurile la aceste întrebãri depinde cum înþelegem lumea ºi viaþa. În lumina acestor rãspunsuri trebuie sã înþelegem ºi textele care ne vorbesc despre siguranþa pãstrãrii sfinþilor în har ºi despre avertismentul cã pãcatul ne separã de Dumnezeu chiar ºi dupã întoarcerea la Dumnezeu.



Cealaltã problemã care trebuie adusã în discuþie este natura mântuirii. Este mântuirea un bun care mi se dã mie în aºa fel încât eu nu o mai pot pierde? Sau mântuirea este o relaþie a persoanei umane cu Persoanele din Sfânta Treime?



Dacã ea este un bun, un obiect, atunci o pot pãstra indiferent de ascultarea sau neascultarea mea de Dumnezeu.

Dacã este o relaþie, atunci se pune problema dacã dupã ce am intrat în relaþie cu Dumnezeu, prin Domnul Isus ºi prin Duhul Sfânt, ºi astfel am devenit fiu al lui Dumnezeu, mai pot sã ies din aceastã relaþie, sau „sunt bãtut în cuie” în ea ºi nu mai pot ieºi din ea?

Arunc aici în discuþie pilda fiului risipitor. Toatã lumea e de a cord cã Tatãl din pildã este Dumnezeu. El zice în final despre unul dintre fiii Sãi: „Acest fiu al Meu a fost mort ºi a înviat.”

Întrebare: Este aceastã pildã conformã cu realitatea spiritualã, sau Domnul Isus ne-a spus o pildã care nu este oglinda acelei realitãþi? Þineþi cont cã unii spun cã istoria lui Lazãr ºi a bogatului este doar „pildã”, dar ea este o imaginaþie care nu e conformã cu ceea ce se întâmplã dupã moarte! Aceasta ar face din Domnul Isus un inventator de poveºti neconforme cu realitatea. Vedeþi implicaþiile pentru divinitatea Domnului Isus?

Aceste douã pilde reflectã exact ceea ce este în lumea spiritualã ºi în lumea celor trecuþi în veºnicie!

Concluzia este cã aici pe pãmânt unul ca re a devenit fiu al lui Dumnezeu poate sã fie ispitit de lume ºi sã decidã sã plece din casa Tatãlui în lume! Când face aceasta el este „mort”. Dar slavã Domnului cã El poate sã învieze!

Tot aºa este cu Ioan 15:1-10, unde Domnul Isus ne descrie relaþia Lui cu noi ca relaþia dintre o viþã ºi o mlãdiþã. El pledeazã cu noi: „Rãmâneþi în Mine” ºi ne spune care sunt consecinþele pentru mlãdiþa care nu rãmâne îl El: este tãiatã, se usucã ºi este aruncatã în foc.

Întrebare: Exprimã Domnul Isus aici o realitate, sau ieºirea din El nu mai este posibilã, ºi atunci avertismentul Lui referitor la mlãdiþa aruncatã în foc este fictiv?

Dacã omul ºi-a pãstrat capacitatea de a decide ºi dupã neascultarea lui Adam ºi dacã el îºi pãstreazã libertatea de a alege ºi dupã intrarea în relaþie cu Dumnezeu, atunci demnitatea omului este înãlþatã imens de mult, chiar de Dumnezeu Însuºi!

Dumnezeu κi doreºte fii care Îl aleg pe El în libertate, care învaþã sã-I vadã frumuseþea ºi valoarea ºi care rãmâne în relaþie de dragoste cu El de dragul Persoanei Lui! Dar atâta timp cât omul este aici pe pãmânt, Satan dã târcoale ºi cautã sã-l atragã înapoi. Avertismentul oglindeºte o realitate, nu o situaþie fictivã, imposibilã. Omul este tot timpul între Dumnezeu ºi Satan. Pânã când Satan va fi aruncat în adânc, „ca sã nu mai înºele naþiunile” (omenirea).

Iosif Ton

Meditatia Zilei
Romani 5:11

Si nu numai atat, dar ne si bucuram in DUMNEZEU, prin Domnul nostru ISUS CRISTOS, prin care am capatat impacarea.

Înaintea împãcãrii trebuie sã fi fost o duºmãnie. Noi eram duºmanii Iui Dumnezeu, de aceea peste faptele noastre rele, peste pãcatele noastre se aºternea blestemul. Unica ºi inevitabila lor urmare era moartea. În vederea unei împãcãri, þinând seama de dreptatea Iui Dumnezeu, trebuia achitatã mai întâi plata pãcatului. De aceea când Noul Testament vorbeºte de împãcare, vorbeºte totdeauna de moartea Domnului în trupul Sãu. Acest adevãr este arãtat în Romani 5.10: „când eram vrãjmaºi am fost împãcaþi cu Dumnezeu prin MOARTEA Fiului Sãu.” În Efeseni 2.16 ne este spus cã Domnul a împãcat cu Dumnezeu „pe cei doi (evrei ºi neamuri) într-un singur Trup." Iar la Coloseni 1.21: „El ne-a împãcat acum prin trupul lui de carne, prin moartea Sa.” În 2 Corinteni 5 ne este arãtat cã Dumnezeu era în Cristos ca sã împace lumea cu Sine însuºi.
„El a purtat pãcatele noastre în trupul Sãu pe lemn” (1 Petru 2.24). Dar mai mult: Ca om în trup a fost fãcut PÃCAT. Datoritã vrãjmãºiei faþã de Dumnezeu El a fost pus deoparte, ca prin judecatã, noi care odinioarã am fost duºmani, sã primim împãcarea. Aceasta-i în ÎNTREGIME lucrarea lui Dumnezeu în Cristos Isus; noi n-am putut face nimic ºi nici nu puteam sã ne împãcãm cu Dumnezeu prin noi înºine.
Ce har minunat cã Dumnezeu nu are nimic sã ne reproºeze pentru starea noastrã veche, ba mai mult ne-a dat Duhul Sãu. „Duhul care vine de la Dumnezeu ca sã putem cunoaºte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu” (1 Cor. 2.12). Da, cãtre noi El spune ca odinioarã cãtre Avraam: „Scoalã-te strãbate þara în lung ºi în lat cãci þie þi-o voi da."
Sfinþenia vieþii unitã cu o supunere adâncã a sufletului trebuie sã izvorascã din adevãrata pãrtãºie cu suferinþele lui Cristos; cãci nu se poate ca rãul moral ºi suferinþele sufleteºti sã poatã sta în faþa acestor suferinþe.

Articol preluat de pe www.joshua.4t.com/custom4.html

DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE ÎNTINDE TELEVIZORUL

În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o invenþie a minþii omeneºti - care în sine nu este nocivã; însã modul în care el este folosit, cu precãdere în ultimii unsprezece ani la noi ºi în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivã armã din lume - pentru suflet.

Televiziunea are o tendinþã tot mai acceleratã ºi mai accentuatã de a nu mai îndeplini funcþia de divertisment, informaþie, culturã, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spãlat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare "religioasã", o influenþã spiritualã de netãgãduit. El a reuºit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel - sã uneascã toatã omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca sã-i opreascã de la rãu, Dumnezeu a împãrþit limbile, iar astãzi, prin televizor, de la un capãt al pãmântului la celãlalt o singurã limbã huleºte tot ceea ce este sfânt.

Televizorul alungã pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului ºi îl înlocuieºte cu toate pornirile diavoleºti. Televizorul nu strecoarã în mod pervers în om o singurã patimã, ci toate patimile mari - sodomia, curvia, iubirea de aur ºi de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismul, setea de putere si de slavã deºartã, precum ºi pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepãsarea, curiozitatea nefolositoare ºi bolnãvicioasã. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi.

Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai pãcãtos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totuºi o putere distructivã cu mult mai mare decât acesta, pentru cã în fiecare casã introduce un bordel, în care intrã cu uºurinþã toþi (pãrinþi ºi copii) ºi la orice orã.

Omul intrã în contact cu lumea prin cele cinci simþuri: vãz, auz, miros, gust, pipãit. Dintre aceste simþuri, vederea este cea prin care intrã cele mai multe imagini ºi informaþii. Personalitatea omului, prin facultãþi ale ei precum sunt: cunoaºterea, înþelegerea, memoria, imaginaþia, este foarte dependentã de ceea ce primeºte prin acest simþ. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupãm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adreseazã auzului. Televizorul se adreseazã vãzului, în primul rând, dar ºi auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adreseazã si ele vãzului, dar imaginile sunt nemiºcãtoare - par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, miºcãtoare: de aici puterea lor.

Omul împãtimit de televizor nu mai înþelege cã imaginile pe care acesta i le oferã le priveºte nu la rece, ci acestea intrã în viaþa lui interioarã, pe care o influenþeazã, o modeleazã dupã chipul lor (spune-mi cu cine te însoþeºti, ca sã-þi spun cine eºti). În timp se produce o simbiozã între om ºi televizor, o întovãrãºire în care însã primul este factorul pasiv, cel care primeºte orice, fãrã nici un discernãmânt. Omul devine pur ºi simplu un material care se lasã, fãrã sã-ºi dea seama, prelucrat în duhul tovarãºului sãu, care treptat îi devine chiar ºi stãpân. Astfel televizorul devine de fapt adevãratul dumnezeu al omului, cãruia i se închinã, îl ascultã, îi slujeºte, chiar dacã privitorul este creºtin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevãrat este cel cu care ai o legãturã conºtientã. Cei cãrora li se pare cã exagerez sã facã o comparaþie între timpul pe care îl petrec în faþa micului ecran ºi timpul pe care îl petrec în rugãciune, între interesul ºi emoþia cu care primesc imagini cel mai adesea murdare, ºi formalismul cu care fac o rugãciune, prea adesea nãlucitã de imagini pãtimaºe, demonice.

Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplificã la maxim rãul în lume, îl rafineazã, îl generalizeazã, îi dã o putere pe care acesta nu a mai avut-o pânã astãzi. Rãul exista ºi fãrã televizor, dar nu avea forþa ºi întinderea pe care le are în prezent.

"Sunt oare numai rele la televizor?"

Sunt ºi bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în mãsura în care, acceptând aceastã "amestecare rea", ajung, oarecum, sã le motiveze, sã le gireze. Acolo unde rãul e amestecat cu binele nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut ºi binele, ºi rãul, dar a ajuns rob numai al rãului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scãpa de osânda lui Dumnezeu pentru cã a ajutat pe unele femei sã nascã. Când pe aceeaºi conductã (ecranul televizorului) curge apã de izvor curatã ºi mizeria dintr-un grajd de vite, cel care se adapã de acolo, ce gust va simþi: al apei sau al bãlegarului? Comparaþia între televizor ºi aceastã conductã pare durã, dar în privinþa filmelor pornografice ºi a aºa-numitelor filme "sexy" este foarte elocventã ºi exprimã realitatea.

Omule care te uiþi la televizor, trebuie sã ºtii cã asimilezi tot ceea ce vezi acolo ºi încet-încet vei ajunge ºi sã fii ceea ce asimilezi!

Dacã într-o revistã de patru pagini toate sunt pline de articole creºtine, dar jos, pe ultima paginã, se dã un numãr de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticreºtinã. "Nu puteþi sluji lui Dumnezeu ºi lui Mamona" (Matei 6, 24).

"La televizor sunt ºi lucruri bune, noi le despãrþim de cele rele".

Ca sã alegi trebuie un criteriu în funcþie de care sã te orientezi în privinþa binelui ºi a rãului. Adulþii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea sã aibã un criteriu în bunul lor simþ. Dar dacã nu sunt bine ancoraþi într-o viaþã religioasã, vor fi ºi ei foarte îngãduitori în privinþa rãului. Ce criteriu are însã generaþia tânãra (sub 50 de ani) care din copilãrie s-a hrãnit cu filme erotice, de groazã ºi de incredibilã violenþã? Personalitatea adolescentului se va forma pe aceastã temelie spurcatã ºi subredã. Rãul ºi binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodatã vârsta discernerii binelui de rãu, pentru cã n-a trãit niciodatã numai în bine. în lumea fizicã, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie sã te apropii de el. În lumea spiritualã, aceastã lege este valabilã numai în cazul virtuþilor. În ceea ce priveºte pãcatul, nu-l poþi vedea decât dacã te distanþezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfinþii îºi plâng pãcatele ºi se mãrturisesc pãcãtoºi, iar homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradã ºi cer drepturi.

Televizorul nu este un singur diavol, ci iadul întreg. Când a apãrut televizorul marele stat major al iadului l-a primit ca pe cea mai plãcutã surprizã din istorie. Nu se aºtepta ca însuºi omul sã-i procure invenþia cea mai potrivitã spre a-i dezvolta ºi finaliza toate intenþiile sale infernale.

Televizorul este periculos nu numai pentru cã ne aratã rele, ci ºi pentru cã ne învaþã sã facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilitãþi de "înaltã calificare" în toate domeniile malefice

Dintre toate relele televizorului, douã sunt cele mai mari:

- desfrânarea

- calomnierea, judecarea ºi dispreþuirea aproapelui, ºi prin aceasta distrugerea psihologicã ºi sufleteascã a oricãrei persoane, ca ºi compromiterea oricãrei idei, intenþii sau instituþii benefice.


Cum intrã prin micul ecran desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retinã este transmisã sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (raþiune, sentiment, voinþã) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea "sexy" face raþiunea sã treacã încet prin etapele urmãtoare: la început respinge ceea ce a vãzut, apoi acceptã imaginea ºi, în cele din urmã, o primeºte cãci bariera, împotrivirea raþiunii a fost doborâtã de patimã.

Simþirea, mai întâi se scârbeºte de mizeria moralã de acolo, apoi este indiferentã, iar la urmã doreºte sã facã întocmai ceea ce a vãzut.

Voinþa – nemaifiind condusã de raþiune ºi întãritã de afectivitate, trece ºi ea de la împotrivire la cãutarea desfrânãrii. Aceastã trecere se face în timp, dacã omul vede mai multe filme ºi secvenþe cu scene pornografice. Biruinþa pornografiei asupra psihicului este atât la nivel conºtient, cât ºi la nivel subconºtient. în subsolurile fiinþei, în subconºtient, videoteca pornograficã creeazã miºcãri care se ridicã în conºtient ºi constrânge pe om sã facã unele lucruri cu o putere (demonicã) pe care el nu o înþelege de unde provine ºi cãreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânãr care mai înainte pe când trecea pe lângã o tarabã cu cãrþi cãuta romanele lui Sadoveanu sau poeziile lui Eminescu, astãzi cautã manualele chinezeºti sau indiene de iniþiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astãzi trezeºte în el dorinþe josnice. Aceastã schimbare se datoreazã acumulãrii pornografice din subconºtientul sãu. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluitã cu "numãrul fiarei" (Apoc. 15, 8).

Imaginaþia este terenul în care aceste influenþe se vãd cel mai clar. Filmele lucreazã aici în douã moduri: unii tineri, vãzând de ce sunt capabili "eroii" lor, capãtã complexe de inferioritate faþã de sexul opus, se vãd urâþi, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închiºi în sine, triºti ºi recurg la "defulãri" sexuale (onanie ºi altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Alþii (bine îndoctrinaþi de filme) devin obsedaþi de desfrânare, incapabili de înfrânare ºi cu manifestãri sexuale care depãºesc în perversitate Sodoma si Gomora. Unii ca aceºtia, dacã se cãsãtoresc, vor spurca patul conjugal ºi vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Cãsãtoriile în care se fac pãcatele sodomice nu rezistã în timp. Dacã acestea ar fi cazuri izolate, rãul n-ar fi aºa de mare. Din pãcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma ºi Gomora cu foc din cer ºi ploaie de pucioasã (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scripturã), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la aceastã pierzãtoare extindere? Televizorul, "educatorul" poporului nostru.

Iatã cã treptat imaginea de la televizor devine viaþã. Treptat, imaginarul a reuºit batjocorirea ºi schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat ºi biruit de pornografie) ºtiu ºi conºtientizeazã perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului cã ºtiu este însuºi rezultatul obþinut. Deci care este scopul acestor filme? Sã facã din fiecare cetãþean al împãrãþiei lui Dumnezeu (creºtin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) - iar dacã va muri fãrã pocãinþã ºi un viitor osândit în iad.


Dar oare de ce în primul rând desfrânare, si nu alte pãcate?

Aceasta deoarece nimic nu-l desfigureazã pe om sufleteºte atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede ºi mai ireversibil, nimic nu-l scârbeºte pe Dumnezeu la un om mai mult decât pãcatul acesta. Oare de atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii sã fie educaþi sexual prin televizor pentru a se înmulþi? nicidecum. Scopul real al prezentei în fiecare film a imaginii desfrânãrii este de fapt cel cu totul contrar: distrugerea omenirii. Se ºtie prea bine cã desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este cea mai intensã activitate sexualã, nu se naºte nici un copil. Mamã smeritã, grijulie ºi iubitoare, ºi amantã senzualã, rafinatã ºi perversã sunt douã feluri de însuºiri ale femeii, care se exclud.

Iatã numai un exemplu - din multe altele asemãnãtoare care s-ar putea da spre a arãta modul în care rafineazã televizorul pãcatul curviei. În urmã cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îºi mãrturiseau sentimentele, dar în privinþa manifestãrilor fizice totul se reducea la o privire caldã, la o strângere de mânã ºi (sau) la o îmbrãþisare nevinovatã. Apoi au apãrut sãruturile din ce în ce mai lungi, mai "apetisante" ºi mai dese. încet, încet au apãrut femeile semiîmbrãcate, dezbrãcate ºi scenele erotice din ce în ce mai "curajoase" ºi mai variate. Astãzi existã o adevãratã artã ºi industrie a pornografiei (extrem de bãnoasã). Rãul nu s-a oprit aici. Dupã 1989 s-a îndesit la noi în þarã folosirea cuvântului: "homosexual". Prima reacþie a fost cea de scârbã. La televizor, mai întâi totul s-a redus la niºte aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai apoi cenzura constiinþei, treptat a fost doborâtã. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale homosexuali, au apãrut spectacole "vesele", de divertisment ºi interviuri cu ei. Care este mesajul acestor fãcãturi, care de care mai perfide ºi mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela cã, de fapt ºi de drept (?!) ºi ei sunt oameni ca ºi noi, obiºnuiþi, ba chiar cu unele calitãþi deosebite - fiind invocate chiar nume de personalitãþi artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici pãcate, nici manifestãri patologice, ci alternative "cumsecade" la manifestãrile heterosexuale. Iatã cum s-a escaladat astfel o altã culme îngrozitoare a rãului.

Ni se sugereazã cã ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmã), ºi astfel înaintarea în rãu îºi continuã acþiunea îndobitocitoare, deºi a ajuns deja foarte departe. Au început sã aparã (deocamdatã sporadic) ºi secvenþe cu aluzii la pãcatul zoofiliei, al desfrânãrii cu animale: "Va veni vremea ca oamenii sã înnebuneascã ºi când vor vedea pe cineva cã nu înnebuneºte, se vor scula asupra lui, zicându-i cã el este nebun, pentru cã nu este asemenea lor".

Nimeni nu poate sã ajungã într-o singurã zi un mare pãcãtos. Diavolul ºtie lucrul acesta ºi acþioneazã în consecinþã: dãrâmã treptat toate puterile bune ale sufletului ºi ridicã în locul lor templul sãu. "Împãrãþia lui Dumnezeu este înlãuntrul vostru" spune Mântuitorul. Tot acolo vrea ºi cel rãu sã îºi zideascã întunecata sa împãrãþie.

Legislaþia, câtã vreme a rãmas supusã legilor divine, a fost categoricã în privinþa acestui pãcat: pedeapsa cu moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum, practica homosexualã nu mai este pedepsitã de lege. Rãul însã nu se opreºte nici aici, pentru cã mai sunt bariere care trebuie sã cadã. Homosexualii vor sã înfieze copii (vã daþi seama la ce va fi supus un copil care are pãrinþi doi bãrbaþi), vor sã se cãsãtoreascã în bisericã, vor sã fie hirotoniþi preoþi, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care sã-i permitã sã ajungã majoritate, pentru ca sã poatã atunci sã impunã noi legi, nelegiuite. în Sodoma ºi Gomora Dumnezeu a coborât foc din cer pentru cã locuitorii acestor cetãþi (bogate) nu numai cã fãceau acest pãcat, ci îi forþau pe toþi cei ce veneau acolo sã sãvârºeascã ºi ei rãutatea.


Cum se poate distruge o persoanã nevinovatã prin televizor

Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însã aceste emisiuni creeazã atitudini ostile fatã de persoana vizatã. Chiar dacã dupã zece astfel de emisiuni mincinoase va apãrea o emisiune care restabileºte adevãrul, totuºi sãmânþa rãului a fost aruncatã. Omul acela, înconjurat de neîncredere, suspiciune ºi duºmãnie din partea celorlalþi, începe sã-ºi piardã echilibrul lãuntric chiar dacã este nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzaþiile de care nu se poate apãra si sentimentul neputinþei îl dãrâmã lãuntric. Nu numai oameni, dar si idei si instituþii pot fi distruse prin aceastã metodã. Iatã ce forþã au la îndemânã cei care conduc televiziunea în România ºi în lume.

Cine amendeazã un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea ºi umilirea unei persoane? Cine dã certificat de corectitudine oamenilor care lucreazã în massmedia?

Desenele animate - nevinovate numai în aparenþã, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creeazã viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uitã la desene animate, iar dupã 12-14 ani la filme de "acþiune", de rãzboi, la filme pornografice, "sexy", de extremã violenþã ºi de groazã. În afarã de aceasta, desenele animate de astãzi umblã tot mai vãdit la modelarea unei concepþii false a copilului despre Dumnezeu ºi lume. în unele desene animate, eroul principal, "demonicã", este un personaj pus pe pozne ºi, chiar dacã are corniþe, este prezentat astfel încât sã devinã cât mai simpatic. Potrivit învãþãturii creºtine însã, demonul - chiar mic dacã este ("demonicã") - nu este decât tot un lucrãtor viclean al rãutãþii ºi împreunã colaborator cu fraþii sãi încornoraþi mai mari, în urzirea de planuri meºteºugite spre pierderea neamului omenesc.

Roboþii cu ochi roºii ºi aripi (draci moderni) care se rãzboiesc între ei ºi ucid cu aberantã cruzime, inoculeazã copiilor setea de violenþã. Imaginile desenelor animate care se miºcã cu repeziciune zãpãcesc mintea copilului, îl fac ºi pe el sã fie sucit, sã n-aibã astâmpãr, îi rãpesc dorinþa de învãþãturã. Violenþa desenelor animate trece în realitate. în Rusia sunt astãzi 100 000 de copii asociaþi în grupãri ucigaºe. La noi, în România, crimele îngrozitoare sãvârºite de unii copii i-au fãcut pe responsabilii de la Televiziune sã însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri ºi pãtrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor filme de cãtre copii, ai cãror pãrinþi sunt ei înºiºi în gravã confuzie moralã, iar celor care dau pe post asemenea producþii cinematografice ucigãtoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele si celelalte semne spre a se apãra la dreapta ºi înfricoºata Judecatã a lui Hristos?

Trei exemple spre a arãta cum trece imaginea micului ecran în realitate

1. În urmã cu câþiva ani a apãrut la noi în þarã o casetã video intitulatã "Sirenele - satanismul în muzica rock". Autorul acestei casete, grec de origine, fost cântâreþ rock, mãrturiseºte cã filosofia de viaþã ºi-a format-o pe când era copil, din filmele stiinþifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme ("Rãzboiul stelelor" ºi altele) a tras concluzia cã universul este condus de douã forþe impersonale, a binelui ºi a rãului, care se aflã într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul ºi gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii înºelaþi care s-au întors la adevãr. Însã câþi tineri, care în copilãrie s-au "hrãnit" cu "Rãzboiul stelelor", n-au murit fãrã sã ºtie cã Dumnezeu este unul singur ºi preþuieºte mai mult iubirea decât ura, smerenia decât mândria, iertarea decât rãzbunarea!

2. Filmele stiinþifico-fantastice au rãspândit în omenire o nouã credinþã: aceea în existenþa extratereºtrilor. Nimeni astãzi nu se mai îndoieºte de existenþa lor. Un ieromonah ortodox din America, Pãrintele Serafim Rose, aratã în cartea sa "Ortodoxia ºi religia viitorului" cã apariþiile extraterestre sunt de fapt experienþe mediumistice de naturã demonicã. Un fel de ºedinþe de spiritism în care pãmântenii intrã în contact cu duhurile rãutãþii, pentru care nu este nici o greutate sã ia chipul "cetãþenilor" unor alte civilizaþii.

3. Existã astãzi în lume aproximativ 1500 de "vampiri" (cei mai mulþi în America) - oameni ce dorm în coºciuge, beau sânge, etc. Toþi aceºti "vampiri" sunt copiii care odinioarã au vizionat filmele de groazã având ca "eroi" astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcatã, încât le-a deformat total imaginea asupra realitãþii propriei lor persoane. În loc sã se considere ºi sã trãiascã precum oamenii, ei au ajuns sã se considere ºi sã trãiascã efectiv ca "vampiri".

Vrãjitoarele, al cãror meºtesug este osândit ºi ameninþat cu grele urgii dumnezeieºti în toate paginile Sfintei Scripturi, astãzi îºi demonstreazã abilitãþile pe micul ecran, dau interviuri, îºi fac reclamã ºi îºi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrãji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrãjitoarelor, iar astrologia este nelipsitã din programele TV, sub forma, de rãtãcire ºi înºelare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scripturã.

Jocurile de noroc n-ar putea îmbogãþi atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, mulþi dar creduli, dacã n-ar fi televizorul. Naivul telespectator vãzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se ºi vede câºtigãtorul unuia dintre ele. El nu ºtie cã adevãraþii câºtigãtori sunt - matematic - cei ce organizeazã jocurile. Puþinii premiaþi culeg firimiturile, iar cei mai mulþi rãmân cu iluziile spulberate.


Invazia publicitãþii

În vinderea unui produs, pe piaþã, un rol important îl are reclama. Atunci când un film serial are succes la public, produsele cãrora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, aºa încât omul care iubeºte un film serial "înghite" fãrã sã vrea pe lângã acesta ºi produsul cãruia i se face reclamã. Ce este rãu în aceasta? Rãul este cã televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de aºa-zis divertisment, stãpânul întregii noastre vieþi, care ne porunceºte cum sã ne îmbrãcam, ce sã mâncãm, cum sã vorbim, cum sã gândim .

O firmã americanã care comercializa cafea ºi-a sporit cu mult vânzãrile în urma apariþiei la televiziune a unui serial a cãrui acþiune se învârtea în jurul unei ceºti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânãr ºi o tânãrã, au o pasiune comunã: marca de cafea comercializatã de acea firmã americanã. Pe mãsura ce americanii îndrãgeau personajele acestui film le creºtea ºi apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare rãbdarea prosteascã de care dau dovadã unii oameni care, pe lângã un film de 45 de minute, înghit ºi 15 minute de publicitate.

Americanizarea. Majoritatea covârºitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia rãspândirii stilului de viaþã american, strãin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizeazã de fapt o colonizare ideologicã de la distanþã, o înrobire a mentalitãþii ºi a sensibilitãþii creºtine a unui întreg popor. Chiar dacã cea mai mare parte a americanilor sunt creºtini neoprotestanþi, trebuie spus cã aceste filme n-au în ele nici un fel de nuanþã creºtinã. Sunt pur ºi simplu pãgâne ºi anticreºtine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de neruºinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic ºi rapid.

ªtirile, care - chipurile - ar trebui sã fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit ºi ele. Violenþele, uciderile între rude, morþi terifiante, incesturi, violuri umplu astãzi mai tot spaþiul lor. Oare ce fel de informaþie poate fi aceasta, cã în cutare sat un om beat a venit acasã, a luat toporul ºi l-a omorât pe tatãl sãu? Sau altele de acest gen. Aceste "ºtiri" reprezentau înainte subiectul de discuþie ºi de bârfã al babelor de pe la sate ºi al celor lipsiþi de orice orizont spiritual ºi intelectual, iar astãzi se transmit la ore de maximã audienþã, de oameni ºcoliþi special pentru o asemenea activitate. Pe de altã parte zvonurile ("în ziua cutare va fi un cutremur devastator", "iarna aceasta va fi polarã" etc.) terorizeazã, streseazã pe bieþii oameni care doresc sã afle ultimele noutãþi. Televizorul devine astfel un puternic factor de stres.

Ne cultivãm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de culturã pierzând timpul în faþa micului ecran, ci citind cãrþi, tocindu-ºi coatele. Televizorul cautã cu insucces sã se substituie actului de culturã; dimpotrivã, s-a observat cã interesul pentru carte dispare la copiii ce-ºi petrec timpul în faþa televizorului.

Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipã a vieþii omului are o valoare infinitã. În timp omul câºtigã sau pierde veºnicia. Cumplite sunt, în inconºtienþã ºi iresponsabilitatea lor, expresiile: "îmi pierd timpul cu... Mi-am omorât timpul cu...".

Copiii mei nu se uitã la prostii. Aºa zic ºi cred pãrinþii care nu ºtiu ce programe vizioneazã copiii în absenþa lor, sau chiar în prezenþa lor, atunci când "bãtrânii" dorm. Unii copii ºi adolescenþi þin telecomanda în mânã ºi filmul erotic se transformã într-o secundã, printr-o simplã apãsare de buton, într-un nevinovat film documentar.

Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncã în aer bunul simþ, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violenþã ºi anarhie ºi refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânãrului. Sunt posturi de radio ºi televiziune care de dimineaþa pânã noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzicã, prin care se demonizeazã mai ales mintea tinerilor (viitorii adulþi). Cu umoru-i inegalabil, în "Jurnalul fericirii". Ca ºi filmele, ºi cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român ºi a lumii întregi. Tinerii ºi tinerele de pe stradã aratã prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astãzi.

Cele spuse în aceste rânduri vor pãrea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate rãul care vine prin micul - aºa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare ºi mai greu de evaluat. Însã fiind de naturã spiritualã nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul ºi nici nu poate fi cântãrit cu cântarul.


Care este poziþia creºtinã fatã de televizor?

Creºtinul care îºi trãieºte cu seriozitate fãgãduinþele botezului ("Mã lepãd de satana si de toþi slujitorii lui si de toate lucrurile lui si de toatã trufia lui si mã alipesc cu Hristos") va elimina cu desãvârºire din casa lui ºi din viaþa lui acest lucru necreºtinesc. Mai ales acolo unde sunt ºi copii, nu existã altã soluþie.

Aºa cum spune un bun creºtin biblia, postul ºi rugãciunea sunt televizorul creºtinului. Cei care vor un adevãrat "divertisment", îl pot afla curat, folositor ºi ziditor în "Rugãciuni „. Cei care vor mai mult decât aceste "emisiuni" sã deschidã biblia între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaºte "senzaþii tari" duhovniceºti ºi vor avea negreºit trãiri cereºti, vor înþelege ºi experimenta cât este de adevãrat cuvântul care spune: "Dulce este somnul, dar mai dulce este rugãciunea".

Cãci toþi trebuie sã ne înfãþiºãm înaintea scaunului de judecatã al lui Hristos,

pentru ca fiecare sã-ºi primeascã rãsplata dupã binele sau rãul, pe care-l va fi fãcut când trãia în trup.

2 Corinteni 5:10

Maria, pana la dumnezeu te mananca sfintii.
maria pana la dumnezeu iomul este o fiara ,dar si un lash si un umil care se lasa dezumanizat.
Dumnezeu este Perfectiune, iar omul este dator sa tinda spre perfectiune.

A tot citi psalmi, a tot spune rugaciuni, in secte religioase ,sau in biserici in care sunt falsi preoti,in realitate adepti ai crimelor comuniste savarsite pe teritotiul Romaniie de -a lungul a 60 ded ani de ocupatie comunista este noncredinta.
NU VA MAI LASATI UMITILI,NU VA MAI LASATI PROSTITI, NU MAI FITI NISTE FIINTE BIPEDE CARE SALIVEAZA LA POMENILE DATE DE TORTIONARII VOSTRI ,DOAR INTR-UN SINGUR SCOP, ACELA DE A VA MANTINE IN PROSTIE SI DEZUMANIZARE.

Nu uitati unica lege ,care apara Iubirea si Perfectiunea si Absolutul adica pe Dumnezeu este LEGEA TALIONULUI.

Vreti sa auziti predici crestine,vreti sa stiti mai multe despre religie adresati-va unor specialisti in materie, nici un profan nu are dreptul sa denatureze religia si s-o transforme intr-o propaganda sectanta.

Livia, pe mine inca nu m-a macat nici un "sfant" cat despre "specialisti in materie da-mi cateva nume ca sa ii cunosc si eu . Oricum, bine ai venit!