Meditatii crestine,predici crestine, articole crestine

cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=420&Itemid=89

GENEZA



Titlul: Titlul din limba românã provine de la cuvîntul latin „genesis" care înseamnã „început", în limba ebraicã, cartea aceasta poartã numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început" („bereºit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit sã ne dea informaþii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscutã în care deschidem ochii prin naºterea biologicã.

Autorul: Cartea aceasta a fost scrisã de Moise ºi, împreunã cu urmãtoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupã de cinci cãrþi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise". Dovezi în sprijinul pãrerii cã Moise a fost autorul acestor cãrþi se gãsesc în: (1) textul acestor cãrþi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cãrþi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împãraþi 2:3; 2 Împãraþi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cãrþile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul cã descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trãit la multe secole dupã aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul cã autorul manifestã o cunoaºtere foarte exactã asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor ºi locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

Conþinutul: Cartea Genezei conþine informaþii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în care trãim noi astãzi. Descrierea acestor „începuturi" este fãcutã concentric, începînd cu informaþii globale despre realitatea creaþiei ºi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurãtoare omului. Aceastã apropiere cosmogonicã sugereazã cã întreaga carte este un rãspuns pe care Dumnezeu îl dã celor mai arzãtoare întrebãri ale fiinþei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am nãscut? Cine a fãcut-o? De ce m-am nãscut ºi care este raþiunea existenþei mele?

Textul Genezei apare de 60 de ori în conþinutul Noului Testament dovedind într-un sens profund cã germenii tuturor revelaþiilor dumnezeieºti sînt plantate aici ºi cã cine vrea sã înþeleagã pe deplin aceastã revelaþie trebuie sã înceapã cu aceastã carte.

Geneza este o carte istoricã. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am putea împãrþii întreaga Biblie în douã secþiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea cãderii omului (Geneza 1:1 pînã la Geneza 3:24) ºi evenimentele de dupã aceea (Geneza 4:1 pînã la sfîrºitul Bibliei). În cea de a douã secþiune istoricã sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire" a fiinþei umane, adicã acele evenimente cauzate de Dumnezeu sã se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veºnicã.

Sînt multe feluri în care se poate face istorie; existã o istorie a mijloacelor de producþie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcãtuire a societãþii umane (sociologie), o alta a diferitelor rãzboaie sau a cuceririlor teritoriale, o altã istorie a cuceririi spaþiului înconjurãtor ºi încã o alta a abilitãþii omului de a-ºi explica lumea ºi raþiunea ei de existenþã (filosofie). Biblia este o carte de istorie în mãsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veºnicã produsã de neascultarea din grãdina Edenului, în lumina destinului nostru veºnic, Biblia, ºi implicit cartea Genezei, este singura naraþiune istoricã care ne poate influenþa soarta noastrã eternã. Ignorarea celorlalte cãrþi de istorie ne poate dãuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinþa noastrã absolutã ºi de neînlãturat.

În mod normal, dupã cãderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit sã exercite pedeapsa ºi sã refacã echilibrul dreptãþii. Dumnezeu a ales însã sã nu ne facã ceva rãu care sã ne distrugã veºnic; pedepsele Lui sînt limitate în mãsurã ºi educative în scop. Hotãrîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustratã în cele 8 „legãminte" pe care El le-a fãcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legãminte din aceastã serie de 8 sînt redate în cuprinsul cãrþii Geneza. Iatã însã o listã completã a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) ºi (8) Legãmîntul cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).

Aºezatã la începutul celor 66 de cãrþi ale Bibliei, Geneza este ºi începutul „revelaþiei de Sine" a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinþei Lui cãtre fãptura creiatã. Aceastã descoperire treptatã este progresivã în esenþã ºi culmineazã în Cristos, Dumnezeu adevãrat fãcut trup ºi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoaºterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimatã în „numele" cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt reprezintã o realitate staticã, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinþei Sale ºi în posibilitãþile Lui de manifestare. Totuºi, cartea Geneza ne pune la dispoziþie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova ºi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilitã ºi desãvîrºitã care nu poate fi schimbatã fãrã a altera caracterul revelaþiei lui Dumnezeu cãtre oameni (Exod 6:3), precum ºi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mã vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijã (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).

Elohim este o formã de plural care denumeºte un aspect caracteristic al fiinþei divine: Dumnezeu întreit în fiinþã (Gen. 1:26), dar unic în naturã ºi persoanã (Deut. 6:4)

Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfãºoarã ceva din caracterul infinit al prezenþei ºi posibilitãþilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apãrut acest nume i-a fãcut pe mulþi sã se opreascã asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ºtiut însã cã evreii au pierdut ei înºiºi pronunþarea corectã a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH ºi semivocalele Y, W (lingviºtii de astãzi înclinã totuºi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai ºi astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova". Astãzi nimeni nu poate spune cã ºtie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul cã în textul Bibliei au apãrut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne aratã clar cã nu este bine sã ne legãm prea mult de aceastã singurã numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stãpîn" sau „Domn" ºi este aplicatã în textul Vechiului Testament ºi omului ºi divinitãþii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor „adonai" se scrie cu literã micã.

Faptul cã Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a fãcut cerurile ºi pãmîntul" este de o importantã covîrºitoare. Aceastã afirmaþie limiteazã rãtãcirile imaginaþiei noastre care-l cautã pe Dumnezeu în forme aberante ºi arbitrare.

„La început Dumnezeu...” - neagã totodatã ºi Ateismul ºi Politeismul. Între vidul nimicului ºi confuzia mulþimii de dumnezei, Geneza ni-L aºeazã înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul ºi scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a fãcut...” - neagã Fatalismul cu învãþãtura lui bazatã pe hazard.

„La început Dumnezeu a fãcut...” - neagã ºi Evoluþionismul haotic, maºinist ºi impersonal.

„La început Dumnezeu a fãcut Cerurile ºi pãmîntul" - neagã Panteismul care susþine cã Dumnezeu este totuna cu creiaþia Sa, dar neagã ºi Materialismul care, ameþindu-ne cu ceea ce se vede ºi pretinzînd cã materia este veºnicã, cautã sã ne ascundã izvorul creator, începutul ºi Judecãtorul desãvîrºit al tuturor celor create.

ÎMPÃRÞIREA CÃRÞII

Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divinã în creaþie, istorie ºi mîntuire", am putea sistematiza cuprinsul cãrþii dupã cum urmeazã:

I. Protoistoria Omenirii
Patru evenimente de seamã

CREAÞIA - Suveranitatea divinã asupra lumii fizice. Prioritãþile veºnice ale lui Dumnezeu.

CÃDEREA - Suveranitatea divinã în problemele umane. Autoritatea moralã divinã.

POTOPUL - Suveranitatea divinã în pedepsire. Autoritatea judiciarã supremã.

CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divinã în rãspîndirea ºi specificul raselor. Autoritate socialã supremã. Stãpînirea deplinã asupra societãþii.

II. Istoria patriarhilor
Patru persoane de seamã

AVRAAM - Suveranitatea divinã în alegere. Chemare supranaturalã.
ISAAC - Suveranitatea divinã în alegere. Naºterea supranaturalã.
IACOV - Suveranitatea divinã în alegere. Îngrijire supranaturalã.
IOSIF - Suveranitatea divinã în cãlãuzire. Cãlãuzire supranaturalã.

SCHIÞA CÃRÞII

I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25
a. Facerea universului, 1:1
b. Facerea pãmîntului, 1:2 - 2:3
c. Facerea Omului, 2:4 -25

II. CÃDEREA OMULUI 3:1-24
a. Ispitirea, 3:1-7
b. Pedepsele, 3:8-24

III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5
a. Cain ºi urmaºii lui, 4:1-24
b. Set, 4:25-26
c. De la Adam la Noe, 5:1-32

IV. VIAÞA LUI NOE 6:1 - 10:32
a. Cauzele potopului, 6:1-13
b. Potopul, 6:14-8:19
c. Evenimente de dupã potop, 8:20 - 9:29
d. Urmaºii lui Noe, 10:1-32

V. TURNUL BABEL, 11:1-9

VI. VIAÞA LUI AVRAAM 11:10-25:11
a. Strãmoºii lui Avraam, 11:10-26
b. Familia lui Avraam, 11:27-32
c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20
d. Despãrþirea lui Avraam de Lot, 13:1-18
e. Lot izbãvit de Avraam, 14:1-24
f. Legãmîntul Avraamic, 15:1-21
g. Naºterea lui Ismael, 16:1-16
h. Tãierea împrejur, 17:1-27
i. Nimicirea Sodomei ºi Gomorei, 18; 19
î. Avraam ºi Abimelec, 20:1-18
j. Naºterea ºi jertfirea lui Isaac, 21; 22
k. Moartea Sarei, 23:1-20
l. Cãsãtoria lui Isaac, 24:1-67
m. Moartea lui Avraam, 25:1-11

VII. URMAªII LUI ISMAEL, 25:12-18

VIII. VIAÞA LUI IACOV, 25:19-36:43
a. Iacov ºi Esau, 25:19-34
b. Isaac ºi Abimelec, 26:1-35
c. Iacov în tinereþe, 27:1 - 28:22
d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43
e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20
f. Bãtrîneþea lui Iacov, 34:1 - 36:43

IX. VIAÞA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26
a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36
b. Pãcãtuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30
c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57
d. Fraþii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28
e. Toatã familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31
f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22
g. Iacov îºi binecuvînteazã fii, 49:1-27
h. Moartea ºi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14
i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26

Meditatia Zilei
1 Petru 3:3-4


Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule de aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui DUMNEZEU.


Ca femeia sã se împodobeascã stã în natura ºi caracterul ei. „κi uitã fata podoabele, sau mireasa brâul?" (Ier. 2.32). Dar întrebarea cea mai importantã este CUM se împodobeºte, ºi mai presus de toate, cum se împodobeºte o credincioasã în aºa fel ca sã-i placã Domnului ºi Mântuitorului ei. Dacã se împodobeºte fiindcã este încrezutã sau ca sã atragã ochii altora, atunci nu face aceste lucruri dupã gândul lui Dumnezeu. Apostolii Petru ºi Pavel ne avertizeazã, mânaþi de Duhul Sfânt, aproape cu aceeaºi expresie, despre primejdia pe care o prezintã îngâmfarea ºi ridicarea în ochii noºtri proprii. Petru le îndeamnã pe femei la o umblare în supunere: „A cãror podoabã sã nu fie cea din afarã, care stã în împletitura pãrului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrãcarea hainelor", iar Pavel scrie cãtre Timotei: „Vreau de asemenea ca femeile sã se îmbrace în chip CUVINCIOS, cu ruºine ºi sfialã; nu cu împletituri de pãr, nici cu aur, nici cu mãrgãritare, nici cu haine scumpe” (1 Tim. 2.9).
Amândoi apostolii le îmbãrbãteazã pe credincioase în toatã liniºtea la „fapte bune" adicã sã facã „binele"; în aceasta sã-ºi gãseascã podoaba în faþa lui Dumnezeu ºi a oamenilor. În secolul trecut prin lucrarea plinã de îndurare a lui Dumnezeu mulþi s-au trezit la o stare înaltã în Cristos, sute ºi chiar mii de oameni pe întreg pãmântul, au lãsat la o parte podoabele imense ale caselor lor ºi au avut dorinþa de a fi modest îmbrãcaþi, ei ºi casele lor, ca semn al supunerii totale faþã de Cuvântul lui Dumnezeu. La tine se observã aceastã deosebire între un om din lume ºi un copil al lui Dumnezeu?

roboam.com/identitate/scurtistoricbaptistromani.htm

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin ... Rusia ?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o "invitatie" prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta "invitatie" a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de "colonisti." tarina stia ca "invitatia" ei va fi primita cu entuziasm de gruparile "separatistilor" reformati. Numirea de "separatisti" vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat "separatistii"?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de "reformatii" protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii "imperii ale exclusivismului protestant." Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa "inventeze" dogma "celor doua sabii", in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce este aceasta doctrina a "celor doua sabii"?

Doctrina "celor doua sabii" a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de "divina." Intreaga "smecherie" a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina "celor doua sabii" a fost "fundamentata" pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus: "Iata aici doua sabii", iar Domnul Isus ii raspunde: "Destul." In "interpretarea" (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: "sabia politica", garantoare a disciplinarii temporale in Stat si "sabia eclesiastica", garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.

In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate "dueluri", in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva "ereziilor doctrinare" practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au "schimbat un rau cu un altul" si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi "dogme a celor doua sabii", teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca "preferintele seniorului" determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii "catolice", in timp ce "reformatii" se adunau de peste tot in teritoriile "reformate." Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii "separatisti."

Cine au fost acesti "reformati separatisti"?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul "lumii" si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea "razboaielor sfinte", acesti credinciosi "evanghelici" numiti pe alocuri "frati moravieni", "frati elvetieni", iar prin alte parti "anabaptisti" (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit "separatisti", indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia "celor doua sabii" cu doctrina "separarii" dintre Stat si Biserica.

Pentru ca "separatisti" au protestat fata de greselile "protestantilor", ei au primit numirea de "neo-protestanti."

Menonitii

Aceasta ramura a "anabaptistilor" este cea mai veche comunitate din rindurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de "trezire". Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze "imparatia sfintilor" in Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de "presbiteri", fara alte organizarii eclesiastice. "Menonitii", urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru "operele de caritate" pe care le fac.

Ce i-a atras pe "reformatorii separatisti" in Rusia?

Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele "protestante", anabaptistii au primit cu bucurie "Invitatia" tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor "menoniti", s-a indreptata spre sudul Rusiei. "Invitatia" a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru "colonisti":

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi "separatisti" care au dat navala si au raspuns "Invitatiei" tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de "anabaptisti" au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati "inchise", pastrindu-si limba germana si cultura "de acasa", colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.

Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune ("stunden"). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea "sundista" si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite "bisericile fratilor menoniti." Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelstica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.

Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care "tulburau" viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la "sfintire." Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de "excesele" de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca "strainii" o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea "baptistilor." In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul "noutatilor" Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin "Invitatia" si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.

Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera "orice propaganda straina" pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca "discret" prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.

"Invitatia" tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale "separatistilor" germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre.

Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

†

CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)

2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.

Cu "apartinatorii" (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ 300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.

Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca.

Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.

Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la romini.

Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.

Patrunderea baptistilor in "fostul regat" al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind "Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia." Fiecare grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.

Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia "Southern Baptist" din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romini?

Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul "puritan" de vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi "a Domnului."

Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.

Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: "Indrumatorul Crestin Baptist."

Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat "carnetul" necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost transformati in "marionete" pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind "Alianta Evanghelica Romina." Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din Oradea.

Ce doresc baptistii din Rominia?

A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita "religie" sa fie declarata "nationala." Democratia contemporana nu permite "monopolul" nimanui asupra "sufletelor" oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o atmosfera propice exprimarii specificului individual.

Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura: "Istoria baptistilor din Romania", de Alexa Popovici, 2 vol, si "A short History of Romanian Baptists", Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, "A hundred Years of Baptist Life in Romania", Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

roboam.com/identitate/scurtistoricbaptistromani.htm
Vezi si: "Cum au ajuns baptistii in Romania ?"

CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ?

Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de "incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea "separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul care s-a "autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica "baptista." A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)

Numele de "baptisti" a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta "botezului" (in acelasi fel si-au primit numele si "anabaptistii", re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.

1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan "botezatorul" (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de "baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.

Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice "montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de "doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul "baptist".

In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si "ciudatii" din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept "apostat", inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.

2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte "fratii elvetieni", huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia "bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos", a "preotiei celor din banci" si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din "separatistii englezi" exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani separatisti" ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de "separare" a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile "traditionale", anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei locala, biserica "istorica" a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti "eretici".

Ironia este ca "separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte "separari." Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit "separatisti".

PURITANII

"Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa "purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru "traditii" si "invataturi" care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de "revolutionari" violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de "crestinism formal" amestecat cu "viciile si placerile lumii" care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.

"Maritata" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "doua sabii", biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.

In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost "dusmanii placerilor", ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a "crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau "sezatori" la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza ("Paradisului pierdut" este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.

Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)

Figura nr. 1 arata cum a "evoluat" amestecul de invataturi "nebiblice" in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.


A.D. 300 - Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 - Instituirea "impartasaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamata divina
A.D. 500 - Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 - Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 - Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 - Sarutarea papucului papal
A.D. 786 - Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfintite"
A.D. 995 - Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 - Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preotilor
A.D. 1090 - Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchizitia
A.D. 1190 - Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 - Transubstantierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 - Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papala
A.D. 1930 - Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamata ca Mama a Bisericii


(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama "pastratoarea adevarului apostolic" si "Roma neschimbatoare" ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre "traditia apostolica" si "traditia bisericeasca" exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.

Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la "rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti." Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre "lumea noua" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada "marii migratii" (1630-1640).

Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.

Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?

Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept "apostate" biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).

O simpla lectura a "crezurilor" bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos in istorie.

Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata "apostata." Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram "biserica".

Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei "biserici." Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem "lampa care afuma" sau "mucul care inca mai fumega".

In ce consta specificul credintei crestine baptiste?

In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi "popor al cartii", adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preotia universala a credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu."

Figura nr.2 contine "carta celor patru libertati cardinale" ale "separatistilor", deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.


Specificul credintei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.

Libertatea bisericii

Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.

Libertatea religioasa

Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.



In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre "magistratii bisericii". In general, protestantii Reformei sunt avocati ai "bisericilor teritoriale", suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de "credinciosi" sau de "pocaiti". In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au "biserici de Stat", ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este "lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt nici ele "catolice", in sensul exclusivist al cuvintului.


Practici specifice crestinilor baptisti

B - botezul credintei personale

A - autonomia Bisericii locale

P - preotia universala a credinciosilor

T - transformarea vietii prin sfintirea Duhului

I - inspiratia literala a Bibliei

S - separarea totala a Bisericii de Stat

T - trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii




De ce exista mai multe feluri de baptisti?

Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptista" este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte."

Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului istoric.

1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta "membralitatea deschisa" (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea "ecumenica."

2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.

3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul "separatist" la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de "separare fata de societate". Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.

Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.

Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.

(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinte contemporane

Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile "istorice" cauta sa-si recapete statutul de "biserica nationala", cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).

In tarile democratice si pluraliste, "pericolul" care-i paste pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:

Siminta pusa de "Reforma" si de "separatistii" secolului XVII a incoltit in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund "evanghelice in crez si in manifestare". Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala numele de "baptista".

In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un "sat global", in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult "evului mediu", decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici "ale comunitatii", in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al "clericilor", ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in "poporul cartii".

Vezi si: "Cum au ajuns baptistii in Romania ?"

CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ?

Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de "incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea "separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul care s-a "autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica "baptista." A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)

Numele de "baptisti" a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta "botezului" (in acelasi fel si-au primit numele si "anabaptistii", re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.

1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan "botezatorul" (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de "baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.

Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice "montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de "doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul "baptist".

In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si "ciudatii" din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept "apostat", inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.

2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte "fratii elvetieni", huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia "bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos", a "preotiei celor din banci" si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din "separatistii englezi" exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani separatisti" ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de "separare" a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile "traditionale", anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei locala, biserica "istorica" a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti "eretici".

Ironia este ca "separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte "separari." Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit "separatisti".

PURITANII

"Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa "purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru "traditii" si "invataturi" care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de "revolutionari" violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de "crestinism formal" amestecat cu "viciile si placerile lumii" care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.

"Maritata" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "doua sabii", biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.

In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost "dusmanii placerilor", ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a "crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau "sezatori" la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza ("Paradisului pierdut" este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.

Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)

Figura nr. 1 arata cum a "evoluat" amestecul de invataturi "nebiblice" in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.


A.D. 300 - Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 - Instituirea "impartasaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamata divina
A.D. 500 - Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 - Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 - Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 - Sarutarea papucului papal
A.D. 786 - Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfintite"
A.D. 995 - Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 - Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preotilor
A.D. 1090 - Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchizitia
A.D. 1190 - Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 - Transubstantierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 - Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papala
A.D. 1930 - Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamata ca Mama a Bisericii


(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama "pastratoarea adevarului apostolic" si "Roma neschimbatoare" ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre "traditia apostolica" si "traditia bisericeasca" exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.

Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la "rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti." Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre "lumea noua" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada "marii migratii" (1630-1640).

Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.

Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?

Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept "apostate" biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).

O simpla lectura a "crezurilor" bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos in istorie.

Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata "apostata." Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram "biserica".

Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei "biserici." Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem "lampa care afuma" sau "mucul care inca mai fumega".

In ce consta specificul credintei crestine baptiste?

In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi "popor al cartii", adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preotia universala a credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu."

Figura nr.2 contine "carta celor patru libertati cardinale" ale "separatistilor", deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.


Specificul credintei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.

Libertatea bisericii

Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.

Libertatea religioasa

Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.



In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre "magistratii bisericii". In general, protestantii Reformei sunt avocati ai "bisericilor teritoriale", suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de "credinciosi" sau de "pocaiti". In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au "biserici de Stat", ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este "lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt nici ele "catolice", in sensul exclusivist al cuvintului.


Practici specifice crestinilor baptisti

B - botezul credintei personale

A - autonomia Bisericii locale

P - preotia universala a credinciosilor

T - transformarea vietii prin sfintirea Duhului

I - inspiratia literala a Bibliei

S - separarea totala a Bisericii de Stat

T - trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii




De ce exista mai multe feluri de baptisti?

Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptista" este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte."

Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului istoric.

1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta "membralitatea deschisa" (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea "ecumenica."

2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.

3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul "separatist" la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de "separare fata de societate". Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.

Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.

Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.

(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinte contemporane

Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile "istorice" cauta sa-si recapete statutul de "biserica nationala", cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).

In tarile democratice si pluraliste, "pericolul" care-i paste pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:

Siminta pusa de "Reforma" si de "separatistii" secolului XVII a incoltit in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund "evanghelice in crez si in manifestare". Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala numele de "baptista".

In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un "sat global", in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult "evului mediu", decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici "ale comunitatii", in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al "clericilor", ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in "poporul cartii".

Vezi si: "Cum au ajuns baptistii in Romania ?"

CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ?

Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de "incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea "separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul care s-a "autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica "baptista." A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)

Numele de "baptisti" a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta "botezului" (in acelasi fel si-au primit numele si "anabaptistii", re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.

1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan "botezatorul" (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de "baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.

Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice "montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de "doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul "baptist".

In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si "ciudatii" din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept "apostat", inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.

2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte "fratii elvetieni", huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia "bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos", a "preotiei celor din banci" si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din "separatistii englezi" exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani separatisti" ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de "separare" a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile "traditionale", anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei locala, biserica "istorica" a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti "eretici".

Ironia este ca "separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte "separari." Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii Angliei", dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit "separatisti".

PURITANII

"Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa "purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru "traditii" si "invataturi" care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de "revolutionari" violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de "crestinism formal" amestecat cu "viciile si placerile lumii" care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.

"Maritata" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "doua sabii", biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.

In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost "dusmanii placerilor", ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a "crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau "sezatori" la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza ("Paradisului pierdut" este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.

Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)

Figura nr. 1 arata cum a "evoluat" amestecul de invataturi "nebiblice" in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.


A.D. 300 - Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 - Instituirea "impartasaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamata divina
A.D. 500 - Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 - Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 - Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 - Sarutarea papucului papal
A.D. 786 - Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfintite"
A.D. 995 - Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 - Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preotilor
A.D. 1090 - Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchizitia
A.D. 1190 - Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 - Transubstantierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 - Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papala
A.D. 1930 - Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamata ca Mama a Bisericii


(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama "pastratoarea adevarului apostolic" si "Roma neschimbatoare" ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre "traditia apostolica" si "traditia bisericeasca" exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.

Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la "rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti." Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre "lumea noua" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada "marii migratii" (1630-1640).

Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.

Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?

Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept "apostate" biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).

O simpla lectura a "crezurilor" bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos in istorie.

Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata "apostata." Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram "biserica".

Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei "biserici." Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem "lampa care afuma" sau "mucul care inca mai fumega".

In ce consta specificul credintei crestine baptiste?

In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi "popor al cartii", adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preotia universala a credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu."

Figura nr.2 contine "carta celor patru libertati cardinale" ale "separatistilor", deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.


Specificul credintei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.

Libertatea bisericii

Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.

Libertatea religioasa

Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.



In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre "magistratii bisericii". In general, protestantii Reformei sunt avocati ai "bisericilor teritoriale", suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de "credinciosi" sau de "pocaiti". In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au "biserici de Stat", ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este "lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt nici ele "catolice", in sensul exclusivist al cuvintului.


Practici specifice crestinilor baptisti

B - botezul credintei personale

A - autonomia Bisericii locale

P - preotia universala a credinciosilor

T - transformarea vietii prin sfintirea Duhului

I - inspiratia literala a Bibliei

S - separarea totala a Bisericii de Stat

T - trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii




De ce exista mai multe feluri de baptisti?

Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptista" este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte."

Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului istoric.

1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta "membralitatea deschisa" (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea "ecumenica."

2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.

3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul "separatist" la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de "separare fata de societate". Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.

Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.

Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.

(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinte contemporane

Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile "istorice" cauta sa-si recapete statutul de "biserica nationala", cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).

In tarile democratice si pluraliste, "pericolul" care-i paste pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:

Siminta pusa de "Reforma" si de "separatistii" secolului XVII a incoltit in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund "evanghelice in crez si in manifestare". Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala numele de "baptista".

In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un "sat global", in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult "evului mediu", decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici "ale comunitatii", in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al "clericilor", ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in "poporul cartii".

Psalmi 102
1 Doamne, ascultã-mi rugãciunea, si s-ajungã strigãtul meu pânã la Tine!
Exod 2.23;1Sam 9.16;Ps 18.6;

2 Nu-mi ascunde Fata Ta în ziua necazului meu! Pleacã-Ti urechea spre mine, când strig! Ascultã-mã degrabã!
Ps 27.9;Ps 69.17;Ps 71.2;Ps 88.2;

3 Cãci zilele mele pier ca fumul, si oasele îmi ard ca un tãciune.
Ps 119.83;Iac 4.14;Iov 30.30;Ps 31.10;Plîn 1.13;

4 Inima îmi este lovitã, si mi se usucã întocmai ca iarba; pânã si pâinea uit sã mi-o mãnânc.
Ps 37.2;ps 102.11;

5 Asa de mari îmi sunt gemetele, cã mi se lipesc oasele de carne.
Iov 19.20;Plîn 4.8;

6 Seamãn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvaie din dãrâmãturi;
Iov 30.29;Isa 34.11;Þef 2.14;

7 nu mai pot dormi, si sunt ca pasãrea singuraticã pe un acoperis.
Ps 77.4;Ps 38.11;

8 În fiecare zi mã batjocoresc vrãjmasii mei, si potrivnicii mei jurã pe mine în mânia lor.
Fapt 26.11;Fapt 23.12;

9 Mãnânc tãrânã în loc de pâine, si îmi amestec lacrimile cu bãutura,
Ps 42.3;Ps 80.5;

10 din pricina mâniei si urgiei Tale; cãci Tu m-ai ridicat, si m-ai aruncat departe.
Ps 30.7;

11 Zilele mele sunt ca o umbrã gata sã treacã, si mã usuc ca iarba.
Iov 14.2;Ps 109.23;Ps 144.4;Ecl 6.12;

12 Dar Tu, Doamne, Tu împãrãtesti pe vecie, si pomenirea Ta tine din neam în neam.
ps 102.4;Isa 40.6-8;Iac 1.10;ps 102.26;Ps 9.7;Plîn 5.19;

13 Tu Te vei scula, si vei avea milã de Sion; cãci este vremea sã te înduri de el, a venit vremea hotãrâtã pentru el.
Ps 135.13;Isa 60.10;Zah 1.12;

14 Cãci robii Tãi iubesc pietrele Sionului, si le e milã de tãrâna lui.
Isa 40.2;

15 Atunci se vor teme neamurile de Numele Domnului, si toti împãratii pãmântului de slava Ta.
Ps 79.1;

16 Da, Domnul va zidi iarãsi Sionul, si Se va arãta în slava Sa.
1Imp 8.43;Ps 138.4;Isa 60.3;

17 El ia aminte la rugãciunea nevoiasului, si nu-i nesocoteste rugãciunea.
Isa 60.1-2;Neem 1.6-11;Neem 2.8;

18 Sã se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni, si poporul, care se va naste, sã laude pe Domnul!
Rom 15.4;1Cor 10.11;Ps 22.31;Isa 43.21;

19 Cãci El priveste din înãltimea sfinteniei Lui; Domnul priveste din ceruri pe pãmânt,
Deut 26.15;Ps 14.2;Ps 33.13-14;

20 ca sã audã gemetele prinsilor de rãzboi, si sã izbãveascã pe cei ce sunt pe moarte;
Ps 79.11;

21 pentru ca ei sã vesteascã în Sion Numele Domnului, si laudele lui în Ierusalim,
Ps 22.22;

22 când se vor strânge toate popoarele, si toate împãrãtiile, ca sã slujeascã Domnului.

23 El mi-a frânt puterea în drum, si mi-a scurtat zilele,
Iov 21.21;

24 Eu zic: "Dumnezeule, nu mã lua la jumãtatea zilelor mele, Tu, ai cãrui ani tin vesnic!"
Isa 38.10;Ps 90.2;Hab 1.12;

25 Tu ai întemeiat în vechime pãmântul, si cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Gen 1.1;Gen 2.1;Evr 1.10;

26 Ele vor pieri, dar Tu vei rãmâne; toate se vor învechi ca o hainã; le vei schimba ca pe un vesmânt, si se vor schimba.
Isa 34.4;Isa 51.6;Isa 65.17;Isa 66.22;Rom 8.20;2Pet 3.7-12;ps 102.12;

27 Dar Tu rãmâi Acelasi, si anii Tãi nu se vor sfârsi.
Mal 3.6;Evr 13.8;Iac 1.17;

28 Fiii robilor Tãi îsi vor locui tara, si sãmânta lor va rãmâne înaintea Ta.
Ps 69.36

14 Februarie

-„Ca niºte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sã slujeascã altora dupã darul, pe care l-a primit.” I Pet.4:10-




Pentru foarte multi credinciosi, cuvantul „ispravnic”este un cuvand de care auzi numai la biserica.

În realitate însa, un ispravnic este persoana careia i s-a încredintat spre administrare ceva de mare pret.

Ca urmasi ai Domnului Nostru Isus Hristos, Dumnezeu ne-a încredintat cateva valori foarte importante de care trebuie sa avem mare grija. Printre acestea putem enumera: viata, trupul, copiii, timpul, marturia crestina, darurile spirituale si toate posesiunile materiale.

În aceasta zi as vrea însa sa-ti atrag atentia asupra responsabilitatii pe care o avem fata de Evanghelie. Aceasta responsabilitate include nu numai datoria de a vesti Evanghelia, ci si pe aceea de-a pastra curat adevarul Evangheliei în mijlocul culturii în care traim, pentru care adevarul este relativ.

Despre aceasta trista realitate ne vorbeste si Cuvantul lui Dumnezeu care ne spune: „Preaiubiþilor, pe când cãutam cu tot dinadinsul sã vã scriu despre mântuirea noastrã de obºte, m-am vãzut silit sã vã scriu ca sã vã îndemn sã luptaþi pentru credinþa, care a fost datã sfinþilor odatã pentru totdeauna.

Cãci s-au strecurat printre voi unii oameni, scriºi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioºi, care schimbã în desfrânare harul Dumnezeului nostru, ºi tãgãduiesc pe singurul nostru Stãpân ºi Domn Isus Hristos.” Iuda 1:3-4

A fi un bun ispravnic al Evangheliei, înseamna însa nu numai a pastra nealterat mesajul Evangheliei, ci si a-l face cunoscut si altora.

Aceasta datorie este accentuata si de marturia apostolului Pavel care ne spune: „Eu sunt dator ºi Grecilor ºi Barbarilor, ºi celor învãþaþi ºi celor neînvãþaþi. Astfel, în ce mã priveºte pe mine, am o vie dorinþã sã vã vestesc Evanghelia vouã celor din Roma. Rom.1:14-15

Potrivit aceastor învataturi, în aceasta zi as dori sa te îndemn sa-ti împlinesti aceste responsabilitati, apãrand si vestind Evanghelia!




CA URMAS A LUI HRISTOS, AI RESPONSABILITATEA SA FII UN BUN ISPRAVNIC AL EVANGHELIEI !



15 Februarie

-„Naomi a zis: "Întoarceþi-vã, fiicele mele! Pentru ce sã veniþi voi cu mine? Mai am eu oare fii în pântecele meu, ca sã poatã fi bãrbaþii voºtri? Întoarceþi-vã, fiicele mele, ºi duceþi-vã!

Eu sunt prea bãtrânã ca sã mã mãrit din nou. ªi chiar dacã aº zice cã trag nãdejde; chiar dacã în noaptea aceasta aº fi cu un bãrbat, ºi aº naºte fii, aþi mai aºtepta voi pânã sã se facã mari ºi aþi vrea voi sã nu vã mãritaþi din pricina lor?

Nu, fiicele mele! Eu sunt mult mai amãrâtã decât voi, pentru cã mâna Domnului s-a întins împotriva mea." Rut.1:11-13-





Cand citim despre Naomi în prima parte a capitolului întai al cartii Rut, descoperim ca aceasta femeie era o persoana optimista si plina de viata, care traia dupa cum îi era numele: „placuta!”

În partea a doua a aceluiasi capitol, Sfanta Scriptura ne arata ca viata a fost foarte cruda cu Naomi. Atat sotul, cat si cei doi copii ai ei, au murit. Desi si-au planificat sa ramana în Moab doar pentru o vreme, au locuit în aceasta tara a mortii, mai multi ani.

Aceste necazuri au facut ca Naomi sa ajunga o femeie plina de amaraciune. Înfatisarea ei s-a schimbat, iar bucuria de alta data s-a dus!

Cand viata îti este tot mai grea, este usor sa te umpli de amaraciune; nu-i asa?

Ajunsi în aceasta situatie, foarte multi oameni spun ca este injust ceea ce li se întampla, si nu-i corect ca tocmai ei sa treaca prin astfel de încercari. De aceia în aceste situatii exista ispita sa-L acuzam pe Dumnezeu, pentru toate încercarile prin care trecem.

Cu toate acestea observam ca în viata lui Naomi, a ramas un sambure de credinta, care ne este confirmat prin declaratia: „ma voi întoarce înapoi la Betleem!”

Dupa ce a luat aceasta hotarare, viata Naomei a fost schimbata si credinta întarita, pentru ca în Betleem nu numai ca a castigat mostenirea pe care o pierduse, dar a gasit si noi binecuvantari.

Si pentru noi viata poate fi aspra si plina de amaraciune. În aceasta lume ne confruntam cu suferinta, necazuri ºi multa suparare cauzata de pierderea celor dragi . Cu toate acestea, si-n aceste împrejurari exista nadejde prin Hristos!

Indiferent de situatiile prin care treci, rugaciunea mea pentru tine în aceasta zi este: ca Dumnezeu sa te ajute sa gasesti nadejdea care este în Hristos, pentru ca sa poti trai astfel la fel ca Naomi, bucuria mangaierii si nadejdea unui nou început!




INDIFERENT DE NECAZURILE PRIN CARE TRECI, EXISTA O MARE NADEJDE ÎN HRISTOS!


16 Februarie

-„Rut a rãspuns: "Nu sta de mine sã te las, ºi sã mã întorc de la tine! Încotro vei merge tu voi merge ºi eu, unde vei locui tu, voi locui ºi eu; poporul tãu va fi poporul meu, ºi Dumnezeul tãu va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri ºi eu, ºi voi fi îngropatã acolo. Facã-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mã va despãrþi de tine decât moartea!" Rut.1:16-17 -




Declaratia pe care a facut-o Rut, pe care o gasim în versetele biblice de astazi, este cea mai mare marturisire de credinta pe care o putem gasi în Sfanta Scriptura si chiar în toata istoria omenirii.

Hotarand sa mearga împreuna cu soacra ei spre Betleem, Rut a ales calea binecuvantarilor lui Dumnezeu.Dupa ce a exprimat aceasta alegere, ea aramas statornica în credinta si în decizia pe care a luat-o, cu toate ca soacra ei i-a spus sa se întoarca!

În acele momente de rascruce de drumuri, Orpa cumnata lui Rut, a plans, a varsat multe lacrimi si-a aratat multe emotii. Dar cu toate acestea, dupa ce a sarutat-o pe soacra sa, Orpa s-a întors înapoi în Moab, unde a murit fara de Dumnezeu.

Si Rut a ajuns la aceiasi rascruce de drumuri din viata ei, dar cu toate ca a fost îndemnata sa se întoarca în Moab, ea a ramas statornica în decizia pe care a luat-o, îndreptandu-se cu hotarare spre Betleem.

Datorita acestui fapt, întreaga viata i-a fost schimbata pentru vesnicie.

Stii ce înseamna a fi dedicat total lui Hristos ? A fi dedicat lui Hristos, nu înseamna a balansa între doua optiuni încercand sa slujesti la doi stapani, ci a fi gata pentru a-ti purta crucea, hotarat sa-L urmezi pe Hristos idiferent de pretul pe care urmeaza sa-L platesti.

Chiar Domnul Isus ne-a spus ca nu va fi usor pentru cei ce vor sa-L urmeze, pentru ca cei ce au hotarat sa mearga pe urmele Lui, trebuie sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-L urmeze. Acestia nu aleg calea cea mai usoara, si nici n-o iau pe scurtatura, ci purtandu-si crucea, merg dupa Domnul indiferent prin ceea ce urmeaza sa treaca.

Prietene; în aceasta zi as dori sa te îndemn sa alegi sa-L urmezi pe Hristos cu o dedicare deplina. Asemenea lui Rut, fii gata sa te dedici total lui Dumnezeu si viata ta va fi schimbata pentru vesnicie!




PREDAREA PENTRU HRISTOS NU-I O SOVAIRE ÎNTRE DIFERITE ALTERNATIVE, CI O DEDICARE TOTALA PENTRU A-TI PURTA CRUCEA, MERGAND PE URMELE DOMNULUI ÎN FIECARE ZI!



17 Februarie

-„ Si Boaz a zis slujitorului însarcinat cu privegherea seceratorilor:” A cui este tanara aceasta?” Slujitorul însarcinat cu privegeherea seceratorilor a raspuns:” Este o tanara Moabita, care s-a întors cu naomi din tara Moabului. Ea a zis: „da-mi voie sa strang si sa culeg spice dintre snopi, ramase pe urma seceratorilor.” Si de azi dimineata de cand a venit, a stat în picioare pana acum, si nu s-a odihnit decat o clipa în casa.” Rut 2:5-7-




Rut este un exemplu pentru fiecare dintre noi, prin faptul ca a dovedit credinciosie în toate domeniile vietii si prin toate lucrarile pe care Dumnezeu i le-a cerut sa le faca.
Ea a fost gata sa mearga la camp si sa lucreze, muncind din greu de dimineata pana seara tarziu!

În versetele biblice de astazi ne este relatata acesta dedicare prin faptul ca Rut a ajuns la camp înaintea tuturor celorlalti slujitori, si a lucrat ramanand pe ogor mai tarziu decat toti, avand doar o scurta pauza de masa.

Ea a fost gata sa lucreze cu o asa credinciosie, fara sa fi avut vre-un interes. În acel timp nu stia nimic despre viitorul ce îi este pregatit, si nici despre faptul ca Boaz îi va fi sot si va ajunge strabunica lui David si un predecesor direct al Domnului Isus.

Cu toate ca nu stia nimic despre aceste binecuvantari, ea a împlinit întocmai tot ceea ce i se ceruse si a slujit cu dedicare, pentru ca L-a lasat pe Dumnezeu sa-i conduca viata.

Deoarece Dumnezeu ne conduce si viata nostra, suntem chemati sa aducem roada indiferent de locul unde suntem saditi. El nu ne va conduce nici un pas mai departe spre binecuvantare, decat potrivit cu masura dedicarii noastre pentru El, dovedita prin modul cum ne împlinim lucrarile încredintate. De aceia, trebuie sa lucram din greu si sa împlinim tot ceea ce am fost chemati sa facem, chiar acum!

Împlinesti voia lui Dumnezeu prin lucrurile pe care le faci chiar acum ? Aduci roada în locul în care Dumnezeu te-a asezat sa fii în aceasta zi ?

Slujeste-L si asculta-L pe Dumnezeu cu credinciosie în fiecare zi, lasand viitorul tau în mana Lui si vei avea parte de binecuvantari nebanuite!



DUMNEZEU NU NE VA CONDUCE NICI UN PAS MAI DEPARTE SPRE BINECUVANTARE, DECAT MASURA DEDICARII CU CARE NE ÎMPLINIM LUCARILE CARE NE-AU FOST DEJA ÎNCREDINTATE !





© Misiune.ro 2009

Meditatia Zilei
Filipeni 3:20


Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe DOMNUL ISUS CRISTOS.


La oamenii credincioºi care încã de pe acest pãmânt trãiesc aºa cum se trãieºte în locaºurile în care vrea sã ne ducã Domnul Isus, vom gãsi o viaþã cereascã. Este imposibil ca o inimã în comuniune cu inima lui Cristos sã fie în acelaºi timp ºi în legãturã cu lumea. Duhul Sfânt ne avertizeazã sã ne þinem ochii aþintiþi asupra lui Cristos în tot timpul cât þine cãlãtoria noastrã aici. Pavel dorea sã vadã descoperirea lui Cristos în slava Sa, de aceea ochii sãi erau aþintiþi cãtre cer de unde îl aºtepta pe Cristos. El s-a debarasat de tot ce ar fi putut sã se aºeze între el ºi Isus, ºi astfel trãia în aºteptarea Domnului.
OARE ESTE ACEASTA ªI AªTEPTAREA NOASTRÃ? Aceastã aºteptare dã mângâiere ºi putere pentru viaþa noastrã practicã. Dacã Domnul Isus ar fi mereu comoara inimii noastre nu am mai fi învinºi de necazurile ºi greutãþile prin care trecem. Dragostea care îl împinge pe Domnul sã ne ia acasã ne va lumina cu toatã puterea ei. Faptul cã El însuºi va veni pentru a ne lua la El este o dovadã a dragostei Lui. Cât de mult ar trebui sã fie inima noastrã încãrcatã de bucurie la acest gând mãreþ! El, care a murit pentru noi ºi acum trãieºte pururea, se preocupã îndeaproape ºi aºteaptã în dragostea Lui clipa când va înãlþa Mireasa Sa prea iubitã în casa Tatãlui. De-ar fi inima noastrã plinã de dorul de a fi acolo unde este El!
Un creºtin ar trebui sã aibã îndrãznealã ca Domnul Cristos: Fii viteaz pentru Dumnezeul tãu! Fii ca El în iubire: gândeºte cu bunãtate, vorbeºte cu bunãtate, lucreazã cu bunãtate! Fii ca El în sfinþenie! A fost El plin de râvnã? Fii ºi tu tot aºa. A fost El lipsit de iubire de sine? Fii la fel! A fost El evlavios? Fii plin de râvnã în rugãciunile tale! A fost El rãbdãtor? Deprinde-te ºi tu sã rabzi ºi sã suferi! El este marele Model de la care avem tot timpul de învãþat. Umblã în aºa fel încât sã cunoascã toþi cã eºti cu Isus.

www.moldovacrestina.net/doctrina/de-ce-dumnezeu-pedepseste-pe-co...

De ce Dumnezeu pedepseºte pe copii pentru pãcatele pãrinþilor?


Cu mai mult timp în urmã am primit aceastã întrebare de la un vizitator al portalului:


Nu prea înþeleg ºi de ce urmaºii mei ar trebui sã poarte pãcatele mele... Oare un copil nu se naºte pur?

Chiar dacã cu întârziere, vin în acest articol sã rãspund la întrebarea adresatã.

Copiii se nasc cu o fire pãcãtoasã
Voi începe sã rãspund cu a doua parte a întrebãrii ºi anume cã, copiii nu se nasc puri, adicã lipsiþi de pãcat, ci se nasc cu o fire pãcãtoasã. În cartea Psalmilor împãratul David, când se pocãia pentru pãcatul sãvârºit cu Bat-ªeba ºi pentru omorârea lui Urie Hetitul, a spus:


Iatã cã sunt nãscut în nelegiuire, ºi în pãcat m-a zãmislit mama mea. (Psalmul 51:5)

El nu spune prin aceasta cã mama lui ar fi fost o femeie cu purtãri uºuratice sau cã ar fi fost conceput în curvie, ci spune cã de la naºtere i-a fost transmisã natura pãcãtoasã pe care o au toþi oamenii ºi care se transmite prin ereditate. Lucrul acesta îl spune ºi Apostolul Pavel în Epistola cãtre Romani când zice:


De aceea, dupã cum printr-un singur om a intrat pãcatul în lume, ºi prin pãcat a intrat moartea, ºi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina cã toþi au pãcãtuit... (Romani 5:12)

Dumnezeu pedepseºte nelegiuirea pãrinþilor în copii
Lucrul acesta este confirmat chiar în a doua din cele zece porunci, când Dumnezeu avertizeazã pe oameni de seriozitatea consecinþelor idolatriei ºi spune:


Sã nu-þi faci chip cioplit, nici vre-o înfãþiºare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pãmânt, sau în apele mai de jos decât pãmântul. Sã nu te închini înaintea lor, ºi sã nu le slujeºti; cãci Eu, Domnul, Dumnezeul tãu, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea pãrinþilor în copii pânã la al treilea ºi la al patrulea neam al celor ce Mã urãsc, ºi Mã îndur pânã la al miilea neam de cei ce Mã iubesc ºi pãzesc poruncile Mele. (Exod 20:4−6)

Binecuvântarea lui Dumnezeu faþã de urmaºi întrece cu mult pedeapsa
Din a doua poruncã se vede clar cã Dumnezeu pedepseºte pânã la al treilea ºi la al patrulea neam pe cei ce-L urãsc, dar se îndurã pânã la al miilea neam de cei ce-L iubesc ºi pãzesc poruncile Lui. Când Dumnezeu i-a dat lui Moise a doua oarã textul celor 10 porunci, Domnul a trecut pe dinaintea lui ºi a strigat:


Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare ºi milostiv, încet la mânie, plin de bunãtate ºi credincioºie, care κi þine dragostea pânã în mii de neamuri de oameni, iartã fãrãdelegea, rãzvrãtirea ºi pãcatul, dar nu socoteºte pe cel vinovat drept nevinovat, ºi pedepseºte fãrãdelegea pãrinþilor în copii ºi în copiii copiilor lor pânã la al treilea ºi al patrulea neam!" (Exodul 34:6−7)

Cu siguranþã ca la oricine va apãrea întrebarea cum pot copiii sã poarte în acelaºi timp binecuvântarea unor pãrinþi, sau bunei ºi pedeapsa altora? Iatã un caz concret înregistrat pe paginile Sfintelor Scripturi.

Pãrinþii au murit în pustie ºi copii au intrat în Canaan
Dupã ieºirea din robia Egipteanã, sub conducerea lui Moise, poporul au ajuns la hotarele þãrii Canaan. Din Cades-Barnea, Moise a trimis 12 iscoade ca sã cerceteze þara. Când s-au întors, 10 din ei au vorbit rãu ºi au înspãimântat poporul aºa cã ei au cârtit împotriva lui Dumnezeu. Din pricina necredinþei lor, Cel Preaînalt a hotãrât cã ei nu vor întra în þara promisã ºi a mai spus:


Pe copilaºii voºtri, însã, despre care aþi zis cã vor fi de jaf, îi voi face sã intre în ea (þara Canaan), ca sã cunoascã þara pe care aþi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cãdea în pustie. ªi copiii voºtri vor rãtãci patruzeci de ani în pustie, ºi vor ispãºi astfel pãcatele voastre, pânã ce toate trupurile voastre moarte vor cãdea în pustie. (Numeri 14:31−33)

Datoritã binecuvântãrii lui Avraam, Isaac ºi Iacov, copiii au ajuns sã fie eliberaþi din robia egipteanã ºi sã între în moºtenirea þãrii Canaan, dar din pricina pãrinþilor care le-au dat naºtere, au avut sã rãtãceascã patruzeci de ani prin pustie. Nu este aºa ºi astãzi? Nu purtãm noi consecinþele generaþiei care atât de repede s-au dezis de Dumnezeu ºi pânã astãzi trãiesc în necredinþã privind înapoi spre Egiptul comunismului ateist? Dar ce moºtenire laºi tu urmaºilor? Nu va trebui cineva din ei sã rãtãceascã prin pustia disperãrii, sãrãciei ºi imoralitãþii din pricina necredinþei în care trãieºti tu azi?

Dumnezeu interzice oamenilor sã pedepseascã pe copii pentru crimele pãrinþilor ºi invers
În regimul comunist foarte mulþi au fost trimiºi în lagãre de concentrare ºi exilaþi în Siberia pentru cã pãrinþii lor au fost învinuiþi de ceva. Dumnezeu spune foarte categoric în Sfintele Scripturi:


Sã nu omori pe pãrinþi pentru copii, ºi sã nu omori pe copii pentru pãrinþi; fiecare sã fie omorât pentru pãcatul lui. (Deuteronom 24:16)

Oamenii totdeauna au întrecut mãsura în cruzimea lor ºi au cãutat sã pedepseascã pe pãrinþi pentru copii sau invers. Iatã de exemplu ce scrie una din legile celei mai vechi legislaþii din lume, codul lui Hammurabi:


Dacã un constructor construieºte o casã, ºi o construieºte bine, proprietarul va plãti doi ºekeli pentru fiecare suprafaþã a casei. Dacã, însã, nu reuºeºte, ºi casa se prãbuºeºte, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât. Dacã fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

Cum vedeþi, acel cod de legi prevedea sã fie omorât fiul pentru pãcatul tatãlui, lucru care era o nelegiuire ºi o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu doreºte moarte pãcãtosului
În vremea proorocului Ezechiel, unii din poporul Israel care se aflau în captivitatea babiloneanã credeau cã nu au vinã proprie înaintea lui Dumnezeu ºi cã se aflã în acea robie doar din pricina pãcatelor pãrinþilor. Astfel, chiar spuneau ºi zicala aceasta: «Pãrinþii au mâncat aguridã, ºi copiilor li s-au strepezit dinþii?» În tot capitolul 18 din cartea proorocului Ezechiel Dumnezeu abordeazã acest subiect ºi le aratã oamenilor cã El nu omoarã pe copilul care trãieºte drept pentru pãrintele care a trãit în nelegiuire ºi invers, nu scuteºte de la moarte pe copilul care trãieºte în nelegiuire din pricina cã tatãl a fost un om neprihãnit. Dumnezeu în bunãtatea sa este gata sã ierte pe fiecare ºi spune:


Dar dacã cel rãu se întoarce de la toate pãcatele pe care le-a sãvârºit, ºi pãzeºte toate legile Mele ºi face ce este drept ºi plãcut, va trãi negreºit, ºi nu va muri. Toate fãrãdelegile pe care le-a fãcut, i se vor uita! El va trãi, din pricina neprihãnirii în care a trãit. Doresc Eu moartea pãcãtosului? Zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabã ca el sã se întoarcã de pe cãile lui ºi sã trãiascã? (Ezechiel 18:21−23)

Pocãieºte-te!
Dragã cititorule. Nu ºtiu care este viaþa ta ºi problemele prin care treci. Nu cunosc nici cum au trãit pãrinþii sau strãbunii tãi ºi ce moºtenire spiritualã þi-au lãsat. Poate acum suferi consecinþele pãcatelor lor ºi consecinþele pãcatelor tale proprii. Nu crede cã Dumnezeu îºi gãseºte plãcerea în aceastã stare a ta. Nicidecum. El te iubeºte atât de mult cã a dat pe singurul Lui Fiu la moarte pentru ca prin aceastã jertfã desãvârºitã sã poþi cãpãta o iertare desãvârºitã ºi o inimã nouã. Vino din toatã inima la Domnul Isus, fã un legãmânt cu El prin credinþã ºi alege sã studiezi Sfintele Scripturi ca sã cunoºti ºi sã poþi urma calea Lui în toate. Aºa sã te ajute Dumnezeu.

Articole cu conþinut similar:
Este pãcat conceperea copiilor în post sau zi de sãrbãtoare?
Care este deosebirea dintre idol ºi icoanã?
Despre rugãciune pentru iertarea pãcatelor altor oameni
Ce sã faci când copiii vorbesc cuvinte urâte?
De ce a înviat Isus Hristos? (8 motive)
Nu merge la ghicitori !
Care este soarta copiilor avortaþi ºi a ucigaºilor lor?
Ce sã mai facem cu adolescentul nostru rãzvrãtit?
Cel neprihãnit va trãi prin credinþa lui
Ce sã faci când nu poþi ierta pe cei ce þi-au greºit?


ShareThis

Articolul a fost publicat de Preot Vasile Filat la 30 Noiembrie 2008

Meditatia Zilei
Matei 18:20


Caci acolo unde sunt doi sau trei adunati pentru Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor.


Cu câtã claritate relateazã aceste cuvinte despre dragostea ºi preocuparea lui Dumnezeu faþã de noi! El nu numai cã îl mântuieºte pe cel pierdut ºi-l face pãrtaº poporului Sãu, dar El ne ºi strânge în jurul PERSOANEI Fiului Sãu prea Iubit pentru a-l adora. Deºi acum El nu este în chip vãzut în mijlocul nostru cum a fost în ziua învierii, totuºi El este prezent în mijlocul poporului Sãu, prin acþiunea ºi adevãrul Sãu care este forþa motrice a creºtinilor. Deosebirea este cã atunci putea fi pipãit, putea fi privit cu ochiul firesc, pe când astãzi îl vede numai ochiul credinþei. El însuºi a spus: „Ferice de cei ce nu vãd ºi cred." Ce bucurie a fost pentru ucenici sã-l aibã pe Domnul în mijlocul lor! Tot aºa ºi azi unii creºtini pot sã spunã cât de minunat, de frumos ºi nespus de preþios este sã savurezi prezenþa Lui când credincioºii sunt adunaþi în Numele Lui. Domnul a spus odatã: „Unde sunt Eu sã fie ºi slujitorul Meu." De aceea este de o mare importanþã pentru fiecare credincios sã fie pãtruns de preocuparea pentru locul unde a prezis Domnul cã va fi prezent. Ce har de a descoperii prezenþa Lui ºi de a da loc Duhului Sfânt ca UNIC conducãtor în strângerile laolaltã. Acolo (ºi numai acolo) vor curge râuri de binecuvântãri ºi inimile vor primi ceea ce au nevoie. Prin rugãciune, Îi putem spune toate greutãþile noastre. ªi ce binecuvântare sã ne ocupãm locul la Masa Lui, amintindu-ne de moartea Lui, aducându-I jertfe de laudã ºi adorându-L. Este partea cea bunã a fiecãrui copil al lui Dumnezeu de a ocupa locul în prezenþa lui Dumnezeu. De ar cunoaºte ºi de ar savura fiecare copil al lui Dumnezeu locul acesta.
Adunarea lui Dumnezeu nu este un nume, o formã, o pretenþie, sau o închipuire. NU, ea este o realitate dumnezeiascã un aºezãmânt a lui Dumnezeu pe care El l-a pecetluit ºi l-a întãrit. Adunarea lui Dumnezeu este un Trup viu, mântuit format ºi adunat de Duhul Sfânt, pentru a mãrturisi în TOT universul cã Numele lui Isus este de AJUNS.

Cand luminile se sting nu mai ramane nimic, decat Adevarul care vorbeste despre tine, despre cine esti si arata clar pe ce drum iti traiesti viata.
Cand luminile se sting... nu mai ramane nimic, decat Constiinta care vorbeste despre alegerile pe care le-ai luat si arata clar ce trebuia facut dar n-ai facut sau trebuia sa nu faci si totusi ai facut.
Cand luminile se sting nu mai ramane nimic decat El, Cel care e mereu langa tine in orice situatie te-ai afla. Cel care te inconjoara mereu cu dragostea Lui acoperindu-ti imperfectiunile. Cel care iti da ce are El pentru ca tu sa ierti si sa iubesti, ca El, pe cei care te-a ranit si dezamagit... Cel care investeste in tine deoarece El vede acolo unde nimeni nu se uita si stie ca poti mai mult, mult mai mult.
El nu renunta niciodata la tine, desi tu poate uneori o faci. Cand luminile se sting...

Meditatia Zilei
Efeseni 6:11


Imbracati-va cu toata armatura lui DUMNEZEU, ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului.


În epistola cãtre Efeseni gãsim o bogatã revelare a binecuvântãrilor personale ºi comunitare în legãturã cu poziþia noastrã ÎN Cristos. Prin aceastã epistolã suntem conduºi pe culmi care sunt foarte înalte pentru credincios ºi primim înºtiinþãri ºi destãinuiri care sunt „taine ale Iui Cristos" privind Adunarea Sa. Bãrbaþilor Vechiului Testament nu li s-au fãcut asemenea descoperiri. Acela cãruia i s-a revelat o asemenea comoarã nesecatã a lui Cristos a fost Pavel. Primirea acestui adevãr dumnezeiesc impune responsabilitate ºi o purtare cu credincioºie. La Pavel gãsim acest lucru foarte clar. Lui i-a fost dat un þepuº în carne ca sã nu se umfle de mândrie. Iatã cum trebuie privitã tema capitolului Efeseni 6.
Când poporul Israel a intrat în þara fãgãduinþei a avut de luptat contra duºmanilor bãºtinaºi care locuiau în þarã. Noi suntem aºezaþi în locurile cereºti, în Cristos ºi partea noastrã sunt binecuvântãrile de sus. În momentul în care gustãm prin credinþã aceste binecuvântãri, se ridicã împotriviri ale duºmanilor din locurile cereºti, De aceea este necesar sã îmbrãcãm toatã armãtura lui Dumnezeu pentru a putea þine piept vrãjmaºului. Nu-i o luptã împotriva cãrnii ºi sângelui, ci împotriva stãpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rãutãþii.
Conduºi pe aceste culmi ale revelaþiei dumnezeieºti, este primejdios sã cãdem în trufia duhovniceascã. De aceea sã fim tari în Domnul ºi nu în noi înºine. Nici o parte a armãturii nu are voie sã lipseascã, cãci atunci duºmanul gãseºte locul neînarmat ºi nu putem rezista Ia împotrivirile lui.
De câte ori intenþionezi sã ieºi afarã din tabãrã (Evrei 13) ai de luptat cu argumentele minþii tale, care vrea sã se opunã. Dacã te supui acestor raþiuni, niciodatã nu vei putea gusta bucuria pe care o au cei din afara taberei.

biblia.crestini.com/meditatie.php

iosif-ton-mesaje.eu/index.php?option=com_content&task=blogcatego...


Omul dupã chipul lui Dumnezeu



Continuãm meditaþia noastrã pe baza textului din Coloseni 3:8-14. Esenþa lui este cã „omul nou", adicã omul unit cu Domnul Isus ºi cu Duhul Sfânt, intrã imediat în procesul de „înnoire" dupã chipul lui Dumnezeu (v. 10). Dar Pavel este conºtient de faptul cã ajuns la acest punct cititorul se va întreba în mod logic: Dar ce înseamnã om dupã chipul lui Dumnezeu? Cum aratã omul acesta? Eu vreau sã ºtiu încotro merg. Mi-ai spus, în versetele 3:8-9, de ce sã mã las, de lucrurile care-l caracterizau pe „omul cel vechi", adicã de curvie, necurãþie, patimi, pofte rele, lãcomie, mânie, vrãjmãºie, rãutate, vorbire de rãu, limbaj vulgar ºi minciunã. Dar ce pun în locul lor? Cum este ºi cum se poartã omul dupã chipul lui Dumnezeu?

Pavel ºtia cã aceasta este aºteptarea logicã ºi, cu siguranþã, s-a întrebat pe sine: De unde ºtiu eu cum este Dumnezeu? Am undeva un text prin care Dumnezeu Însuºi se descrie pe Sine? Sigur cã am! În Exodul 33:12-19 Moise Îi cere lui Dumnezeu sã Se descrie pe Sine ºi o face în Exod 34:6-7.

ªi Domnul a trecut pe dinaintea lui ºi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare ºi milostiv, încet la mânie, plin de bunãtate ºi credincioºie, care κi þine dragostea pânã în mii de neamuri de oameni, iartã fãrãdelegea, rãzvrãtirea ºi pãcatul, dar nu socoteºte pe cel vinovat drept nevinovat, ºi pedepseºte fãrãdelegea pãrinþilor în copii ºi în copiii copiilor lor pânã la al treilea ºi al patrulea neam!"

Pavel ia aceastã descriere ºi o citeazã în continuarea declaraþiei sale despre înnoirea dupã chipul lui Dumnezeu în v. 12-14. Dar el face o modificare extrem de semnificativã: el lasã afarã din descrierea pe care ªi-o face Dumnezeu cuvintele „încet la mânie". De ce? Fiindcã Dumnezeu κi poate controla mânia ºi în final ºi în mod suprem El κi revarsã mânia Lui, provocatã de pãcatul omenesc, pe însuºi Fiul Sãu, ceea ce înseamnã cã El o ia asupra Lui Însuºi, cãci „Dumnezeu era în Cristos împãcând lumea cu Sine" (2 Cor. 5:19). Cu alte cuvinte, mânia lui Dumnezeu se manifestã prin jertfã de Sine!

În opoziþie cu aceasta, „mânia omului nu lucreazã dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1:20). De aceea, în Col. 3:8 Pavel ne porunceºte: „Lãsaþi-vã de mânie!" ªi imediat ne dã portretul lui Dumnezeu din care a scos mânia ºi a înlocuit-o cu smerenia ºi blândeþea, pe baza faptului cã Isus Însuºi S-a descris pe Sine ca fiind „blând ºi smerit cu inima". Prin urmare, portretul lui Dumnezeu din Exod 34:6-7 este combinat cu portretul Fiului lui Dumnezeu din Matei 11:29. Iatã portretul care rezultã ºi care trebuie sã urmãrim sã fie imprimat ºi în noi înºine:

Astfel, deci, ca niºte aleºi ai lui Dumnezeu, sfinþi ºi prea iubiþi, îmbrãcaþi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeþe, cu îndelungã rãbdare. Îngãduiþi-vã unii pe alþii, ºi, dacã unul are pricinã sã se plângã de altul, iertaþi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aºa iertaþi-vã ºi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrãcaþi-vã cu dragostea, care este legãtura desãvârºirii.

Iosif Ton

Unirea cu Cristos

Cum a fost ea creatã ºi cum sã trãim în ea


Faptul cã Domnul nostru Isus Cristos este în noi ºi cã noi suntem „în Cristos" este esenþa creºtinismului. Apostolul Pavel foloseºte expresia „în Cristos" sau „în El" de aproximativ 250 de ori în epistolele sale. Pentru el, realitatea exprimatã prin aceste expresii este faptul predominant al vieþii lui ºi al lucrãrii lui. Epistola cãtre Efeseni este una dintre scrisorile cele mai impregnate de acest concept ºi aici gãsim locul unde apostolul Pavel explicã modul în care Dumnezeu a creat aceastã unire între Cristos ºi cei care sunt ai Lui.

Cea mai mare minune care s­a întâmplat pe aceastã planetã a fost cea care a avut loc la învierea lui Cristos. Vã rog sã observaþi cã n­am spus cã cea mai mare minune este învierea lui Cristos ci cã minunea cea mai mare s­a întâmplat la învierea lui Cristos. Ceea ce s­a întâmplat acolo a fost un pachet întreg de evenimente. Totalitatea lor constituie minunea cea mare. Ceea ce s­a întâmplat acolo este ceva atât de mare încât Pavel scrie cã avem nevoie de toatã înþelepciunea lui Dumnezeu pentru a o înþelege, iar pentru Dumnezeu, ca sã o poatã produce a fost nevoie sã facã uz de întreaga Lui putere dumnezeiascã.

Iatã cum vorbeºte Pavel despre complexul acesta de minuni (vom cita doar liniile principale):

„Mã rog ca Dumnezeu... sã vã dea un duh de înþelepciune ºi de descoperire... ºi sã vã lumineze ochii inimii ca sã pricepeþi...

care este faþã de noi credincioºii nemãrginita mãrime a puterii Sale, dupã lucrarea puterii tãriei Lui, pe care a desfãºurat­o în Cristos prin faptul cã (sau, atunci când):

­ L­a înviat din morþi

­ L­a pus sã ºadã la dreapta Sa în locurile cereºti

­ I­a pus totul sub picioare

­ L­a dat cãpetenie peste toate lucrurile, Bisericii

­ care este trupul Lui, plinãtatea Celui ce plineºte totul în toþi

­ ne­a adus la viaþã împreunã cu Cristos

­ ne­a înviat împreunã cu El, ºi

­ ne­a pus sã ºedem împreunã în locurile cereºti, în Cristos Isus"

(Efeseni 1:17­23 ºi 2:5­6).



Pentru a putea capta ceva din magnitudinea a ceea ce este descris aici, ca o ilustrare, vreau sã ne gândim la douã dintre cele mai puternice arme inventate în timpurile noastre: bomba atomicã ºi bomba termonuclearã. Bomba atomicã funcþioneazã prin spargerea, sau dezintegrarea atomilor. Bomba termonuclearã funcþioneazã prin fuziune, care este un fel de interpenetrare a atomilor. Acest al doilea fenomen necesitã o bombã atomicã drept focos care sã o declanºeze. Dar atunci, prin fuziune, energia declanºatã este imensã.

Permiteþi­mi sã fac o micã speculaþie, tot cu valoare de ilustrare, care ne va ajuta sã înþelegem de ce aduc aceste fenomene în discuþia noastrã.

Cu toþii am auzit de giulgiul de la Torino, care se afirmã cã a învelit trupul lui Cristos pentru înmormântare. Ceea ce este ciudat la aceastã pânzã este cã imaginea care este imprimatã pe ea nu a intrat în interior, în stofã, ci este doar pe suprafaþa exterioarã a materialului. Câþiva savanþi atomiºti care au studiat acest giulgiu spun cã „umbra" care este pe pânzã este similarã cu „umbra" lãsatã de trupuri umane pe cimentul din piaþa de la Hiroºima dupã explozia atomicã de la 6 august 1946. Nu este aceasta o palidã indicaþie a faptului cã atunci când trupul mort al lui Isus nu numai cã a fost înviat ci a fost ºi transformat în trup ceresc, lucrul acesta a necesitat „nemãrginita mãrime a puterii" lui Dumnezeu? Astfel, prima mare minune întâmplatã la învierea lui Isus a fost acest nou element care a apãrut în lume: un trup uman transformat într­un trup ceresc cu care Dumnezeul­om a fost înãlþat la cer ºi aºezat la dreapta lui Dumnezeu.

Dar iatã un alt eveniment de o magnitudine care îþi taie respiraþia: în acelaºi timp când aceastã enormã putere acþiona asupra trupului lui Isus, ea acþiona ºi asupra noastrã, sau „faþã de noi credincioºii" (1:19). Cum ºi de ce? Iatã rãspunsul: Toþi credincioºii, toþi aleºii lui Dumnezeu din toate timpurile, prin nemãrginita mãrime a puterii lui Dumnezeu ­ printr­un act de fuziune ­ am fost aduºi laolaltã ºi cu noi toþi s­a constituit noua entitate numitã Biserica, Trupul spiritual al lui Cristos!

Cristos nu numai cã a primit un nou fel de trup (trupul ceresc). El a obþinut ºi „plinãtate", sau trupul spiritual, prin acest act de fuziune prin care toþi fraþii ºi surorile Lui au venit în El, „în Cristos".

Datoritã acestui fenomen al unirii noastre cu El au devenit posibile toate celelalte lucruri care se afirmã cã ni s­au întâmplat „împreunã cu El": am fost rãstigniþi împreunã cu el, am murit împreunã cu El, am fost îngropaþi împreunã cu El, am fost înviaþi împreunã cu El, am fost aºezaþi împreunã cu El în locurile cereºti, trãim în prezent împreunã cu EL, suferim împreunã cu El, suntem formaþi asemenea Lui împreunã cu El (Rom.8:29), vom moºteni totul împreunã cu El ºi vom domni în eternitate împreunã cu El.

Rezum partea aceasta spunând cã a fost nevoie de o putere similarã cu explozia bombei de la Hiroºima pentru a transforma trupul mort al lui Isus într­un trup ceresc ºi a fost nevoie de o putere similarã unei explozii termonucleare pentru a crea fuziunea noastrã în Trupul spiritual al lui Cristos care este Biserica.

Am folosit explozia atomicã ºi explozia termonuclearã ca ilustraþii pãmântene pentru a ne ajuta sã înþelegem nevoia nemãrginitei mãrimi a puterii lui Dumnezeu pentru a produce cel mai mare eveniment de pe planeta aceasta ºi din lume: învierea lui Isus Cristos ºi crearea Trupului Lui spiritual sau, cu alte cuvinte, unirea noastrã cu Cristos.

Lucrul principal pe care trebuie sã­l înþelegem ºi sã­l acceptãm este cã unirea noastrã cu Cristos este lucrarea lui Dumnezeu! Noi nu contribuim cu nimic la aceasta. Pavel se roagã doar ca ochii inimilor noastre sã fie iluminaþi pentru ca noi sã înþelegem aceastã minune extraordinarã pe care Dumnezeu a fãcut­o „faþã de noi credincioºii" ºi cu noi.

În acest context, trebuie sã observãm cã imediat dupã ce Pavel scrie cã „Dumnezeu... ne­a adus la viaþã împreunã cu Cristos" (Ef. 2:5), el adaugã: „Prin har aþi fost mântuiþi." Punerea de cãtre traducãtor a acestei afirmaþii în parantezã creeazã impresia cã este un adaos care nu aparþine acolo. Dar Pavel a adãugat aceastã afirmaþie în acel loc cu bunã ºtiinþe ºi cu scop precis. Când, dupã ce scrie cã am fost aduºi la viaþã împreunã cu Cristos, el adaugã cã prin har am fost mântuiþi, el vrea sã ne atragã atenþia cã harul este tocmai actul acesta prin care am fost fãcuþi una cu Cristos ºi am fost aduºi la viaþã împreunã cu El.

La începutul Epistolei, Pavel ne spune o serie de lucruri pe care Dumnezeu a hotãrât încã din veºnicie sã le facã pentru noi, în noi ºi cu noi în ºi prin Cristos. În versetul ºase, el aratã cã toate acestea Dumnezeu le face „spre lauda slavei harului Sãu pe care ni l­a dat în Preaiubitul Lui." Observaþi cã harul nu este ceva separat care ni s­a dat nouã. Harul ni s­a dat „în Preaiubitul Lui", adicã în Cristos.

Interpretarea aceasta este confirmatã de faptul cã imediat Pavel spune cã prin har am fost mântuiþi, mai face ºi explicaþia cã noi am fost puºi sã stãm „împreunã în locurile cereºti, în Cristos Isus", cu scopul ca Dumnezeu „sã­ºi arate... nemãrginita bogãþie a harului Sãu, în bunãtatea Lui faþã de noi în Cristos Isus" (v.6­7). Harul lui Dumnezeu s­a arãtat, sau s­a manifestat, în Cristos Isus, ºi, pentru noi, harul este aceastã includere a noastrã în Cristos Isus.

Dacã înþelegem cã harul este aceastã operaþie prin care Dumnezeu ne­a fãcut una cu Cristos, înþelegem în afirmaþia lui Ioan cã „harul... a venit prin Isus Cristos" (Ioan 1:17) ºi faptul cã una dintre cele mai repetate expresii ale lui Pavel este „harul Domnului nostru Isus Cristos" (1 Cor. 16:23; 2 Cor. 8:9; 13:14; Gal.6:18; Fil.4:23; 1 Tes. 5:28; 2 Tes. 3:18; Filimon 25; etc.).

Dupã ce Pavel ne vorbeºte mai pe larg despre har în Ef.2:8­9, ceea ce spune apoi el introduce prin conjuncþia „cãci", arãtând cã ceea ce urmeazã este o ºi mai largã explicitare a harului, adicã a acþiunii pe care a fãcut­o Dumnezeu „în Cristos":

„Cãci noi suntem lucrarea Lui ( a lui Dumnezeu) ºi am fost creaþi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le­a pregãtit Dumnezeu mai dinainte ca sã umblãm în ele" (Efeseni 2:10). Sã ne uitãm la expresia pe care am subliniat­o: „am fost creaþi în Cristos Isus". Cornilescu foloseºte cuvântul „zidiþi", dar sensul cuvântului în acest text este acela al unei noi creaþii: Când Dumnezeu ne­a fuzionat cu Cristos, a fost o acþiune echivalentã cu o nouã creaþie (asemãnãtoare cu crearea lumii!).

Acelaºi este ºi sensul cuvântului grecesc ktisis din 2 Corinteni 5:17:

„Dacã este cineva în Cristos Isus este o nouã creaþie." Existã aici douã concepte monumentale, legate organic împreunã. Primul este „în Cristos", a cãrui sens ºi importanþã le­am vãzut deja. Al doilea este „o nouã creaþie." Când Dumnezeu a declanºat nemãrginita mãrime a puterii Sale ºi a realizat unirea noastrã cu Cristos, El a fãcut un act care echivaleazã cu actul creãrii lumii!!!

Un lucru de extremã importanþã care trebuie semnalat aici este cã învãþãtura aceasta despre fuzionarea noastrã cu Cristos nu porneºte de la Pavel, ci a fost introdusã de Însuºi Domnul Isus Cristos. În camera de sus, Dupã ce a încheiat cu ei noul legãmânt, Domnul Isus le spune ucenicilor Sãi:

„În ziua aceea veþi cunoaºte cã Eu sunt în Tatãl meu, cã voi sunteþi în Mine ºi cã Eu sunt în voi" (Ioan 14:20).

Ca sã­i facã sã înþeleagã ºi mai clar cã aceastã unire ºi întrepãtrundere este organicã, vitalã ºi realã, Isus o comparã cu unirea dintre o viþã ºi mlãdiþele ei:

„Eu sunt Viþa, voi sunteþi mlãdiþele. Cine rãmâne în Mine ºi în cine rãmân Eu aduce multã roadã; cãci despãrþiþi de Mine nu puteþi face nimic" (Ioan 15:5). În rugãciunea Lui finalã, din grãdina Geþemani, Isus duce lucrurile ºi mai departe ºi aseamãnã unirea Lui cu noi cu unirea Lui cu Tatãl Sãu:

„Mã rog ca toþi sã fie una, cum Tu, Tatã, eºti în Mine ºi Eu în Tine, pentru ca ei sã fie una cum ºi noi suntem una...

Eu le­am dat slava pe care Mi­ai dat­o Tu, pentru ca ei sã fie una aºa cum suntem Noi una:

Eu în Ei ºi Tu în Mine....

... pentru ca dragostea cu care M­ai iubit Tu sã fie în ei ºi Eu sã fiu în ei" (Ioan 17: 21­23a, ºi 26b).

Tot ce scrie Pavel despre a fi „în Cristos" sau „în El" este doar o dezvoltare ºi o explicitare a ceea ce a învãþat el de la Domnul Isus!

A nu lua în serios învãþãturile acestea înseamnã a respinge esenþa a ceea ce vrea Dumnezeu sã fie relaþia dintre El ºi noi. Relaþia aceasta nu este numai una teoreticã sau juridicã. Dumnezeu intrã în relaþie cu noi când Îl trimite pe Fiul Sãu la noi. Când noi Îl primim pe Domnul Isus, adicã acceptãm ca El sã vinã în noi în aºa fel încât El sã fie în noi ºi noi sã fim în El, Domnul Isus aduce cu sine ºi pe Duhul Sfânt. Lucrul acesta ni­l face clar apostolul Pavel în 1 Corinteni 6:17­19. Vorbind în contextul unirii (Pavel foloseºte cuvântul „lipire" din Geneza 2:24) dintre un bãrbat ºi o femeie, el adaugã:

„Dar cine se lipeºte de Domnul este un singur Duh cu El". Pentru a ne arãta despre ce „Duh" este vorba, el adaugã:

„Nu ºtiþi cã trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieºte în voi ºi pe care l­aþi primit de la Dumnezeu?"

Este clar cã „lipirea" noastrã de Cristos aduce cu sine prezenþa Duhului Sfânt în noi.

Acelaºi lucru îl vedem ºi din începutul Evangheliei dupã Ioan, unde ni se spune cã toþi cei ce L­au primit pe Cristos sunt „nãscuþi din Dumnezeu" (Ioan 1:11­13), apoi în 3:3­5 ni se spune cã naºterea aceasta din Dumnezeu o produce Duhul Sfânt.

Un foarte important text, care ne aratã lucrarea împreunã în noi a Duhului Sfânt ºi a Domnului Isus este Efeseni 3:16­17, unde Pavel ne spune:

„ºi­L rog ca, potrivit cu bogãþia slavei Sale, sã vã facã sã vã întãriþi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lãuntru,

aºa încât Cristos sã locuiascã în inimile voastre prin credinþã."

În comentariul sãu la Efeseni, în locul acesta, D. Martyn Lloyd Jones spune cã, aºa cum a fost nevoie de nemãrginita mãrime a puterii lui Dumnezeu pentru a ne face una cu Cristos, tot aºa avem nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru ca Domnul Isus sã locuiascã în noi! Iatã cum explicã el acest lucru:

„Când Cristos intrã în inimã, gloria este atât de mare, forþa este atât de puternicã, încât însuºi cadrul fizic al acelei persoane pare cã se prãbuºeºte sub greutate ºi persoana se cutremurã ºi se zguduie... Când Cristos vine ºi locuieºte în inimã prin credinþã ºi când noi suntem plini de toatã plinãtatea lui Dumnezeu, este nevoie sã fim tari. Este o experienþã zguduitoare ºi copleºitoare." (D. M. Lloyd­Jones, The Unsearchable Riches of Christ, p.136).

Eu cred cã textul acesta, extrem de important pentru viaþa noastrã în Cristos ºi cu Cristos , nu ne vorbeºte despre momentul iniþial când am fost încorporaþi în Cristos ºi când Cristos a venit sã locuiascã în inima noastrã, ci se referã la continuitatea locuirii Domnului Isus în noi.

În primul rând, sã observãm cã noi ne întãrim în putere prin Duhul Sfânt. Dacã legãm aceastã afirmaþie din 3:16 cu afirmaþiile despre „nemãrginita mãrime a puterii lui Dumnezeu" din 1:19­23 ºi 2:1­7, atunci ne devine evident cã Sursa acestei extraordinare puteri a lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. În toatã aceastã lucrare a lui Dumnezeu despre care am vorbit mai sus este implicatã în mod direct întreaga Sfântã Treime.

În al doilea rând, sã observãm cã Domnul Isus locuieºte in inimile noastre prin credinþã. Exact aºa cum L­am primit pe Domnul Isus în noi printr­un act de credinþã, tot aºa El continuã sã locuiascã în noi printr­un act permanent de credinþã.

Dar sã observãm, în al treilea rând, cã întãrirea prin Duhul Sfânt ºi locuirea Domnului Isus în noi nu sunt un scop în sine. Dupã ele urmeazã un „pentru ca".

Ceea ce urmeazã este lucrul cel mai colosal care poate fi afirmat vreodatã despre fiinþa umanã. Sã luãm însã aceste „pentru ca" pe rând:

1. Sã pricepem dimensiunile extraordinare ale iubirii lui Dumnezeu manifestate în Cristos;

2. Sã cunoaºtem aceastã iubire, adicã sã fim pãtrunºi de ea, sã ne transforme ea, sã ne condiþioneze ea viaþa ºi sã ne defineascã ea caracterul ºi comportamentul, pentru ca astfel

3. Sã ajungem „plini de toatã plinãtatea lui Dumnezeu"(v.19).

Scopul pentru care trebuie sã fim întãriþi în putere prin Duhul Sfânt ºi pentru care Domnul Isus vrea sã locuiascã în inimile noastre prin credinþã este realizarea acestor trei lucruri în fiinþa noastrã, în personalitatea noastrã, în caracterul nostru ºi în comportamentul nostru.

Dacã cumva ne îndoim cã aceste lucruri se vor putea realiza vreodatã în noi, care suntem atât de slabi ºi de inadecvaþi, Pavel adaugã cã Dumnezeu, „prin puterea care lucreazã în noi" poate sã facã mult mai mult decât putem noi sã gândim ºi sã cerem (v.20).



Urmãtorul lucru pe care trebuie sã­l facem este sã punem întrebarea: Pe lângã înþelegerea acestui miracol uimitor pe care l­a fãcut Dumnezeu cu noi, ce ni se cere nouã? Sau, cu alte cuvinte, acum cã suntem în aceastã unire ºi am cãpãtat o anumitã înþelegere a ei, cum trebuie sã trãim în ea? ªi este oare vreo diferenþã dacã o cunoaºtem cu adevãrat ºi dacã trãim în mod conºtient în ea ºi o practicãm în mod conºtient?

Vom fi surprinºi ºi uimiþi sã vedem cât de multe sunt instrucþiunile pe care ni le dã Scriptura despre modul în care suntem chemaþi sã trãim împreunã cu Cristos, sau în unire cu Cristos.

În cele ce urmeazã, eu doar le voi lista, adãugând câte o scurtã explicare la fiecare, aºa încât sã devinã inteligibilã ºi practicã pentru fiecare dintre noi.



1. Crede­o!

Eu consider cã ceea ce scrie apostolul Pavel în Coloseni 2:6 cuprinde cea mai de bazã dintre toate instrucþiunile:

„Aºa cum L­aþi primit pe Cristos Isus Domnul, aºa sã ºi umblaþi în El,

fiind înrãdãcinaþi ºi zidiþi în El, întãriþi prin credinþã, dupã învãþãturile care v­au fost date ºi sporind în ea cu mulþumiri cãtre Dumnezeu."

Noi L­am primit în noi pe Domnul Isus prin credinþã. Adicã, cineva ne­a spus cã Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, cã El ne­a iubit ºi a murit pe cruce în locul nostru; cã El a înviat ºi S­a înãlþat la cer ºi acum conduce lumea. Acestea au fost faptele fundamentale care ne­au fost comunicate ºi noi le­am crezut. În felul acesta L­am primit pe Domnul Isus Cristos. Acum ni se spune „sã umblãm în El" ­ care este un alt mod de a spune „sã trãim în unire cu El" ­ în acelaºi mod în care L­am primit la început. Este clar cã aceasta înseamnã „prin credinþã".

Ce înseamnã aceasta? Aceasta înseamnã cã începem din nou prim obþinerea unor informaþii. Trebuie sã începem prin a citi tot ce ne spune Dumnezeu despre faptul cã El ne­a fãcut una cu Cristos. Trebuie sã începem, de fapt, cu ceea ce ne spune Domnul Isus Însuºi în Ioan 15 despre faptul cã El este Viþa ºi cã noi suntem mlãdiþe altoite în El. Trebuie sã citim apoi tot ce ne spune Pavel despre locuirea ºi trãirea lui Cristos în noi ºi despre faptul cã noi suntem una cu El ºi cã suntem în El. Apoi trebuie sã spunem: Acestea sunt informaþii cam ciudate, dar sunt lucruri minunate ºi eu le cred!

Când le credem, le primim! Noi le facem sã devinã ale noastre! Ele ne intrã în gândire, o informeazã ºi apoi o determinã!

2. Socotiþi­vã... în Cristos! (Romani 6:11)

În Romani 6:5 ni se spune cã „ne­am fãcut una cu El" ºi apoi ni se spune cã ºi alte lucruri s­au întâmplat cu noi în unire cu El. Apoi ni se porunceºte sã ne socotim, sã ne considerãm, sã ne gândim pe noi înºine ca fiind „în Cristos", iar dacã suntem „în Cristos" suntem „morþi faþã de pãcat ºi vii faþã de Dumnezeu." Aceasta este o poruncã extrem de importantã. Ceea ce ni se cere este sã facem un exerciþiu de gândire. Trebuie sã ne gândim pe noi înºine ca fiind în Cristos. Trebuie sã ne vedem pe noi înºine ca fiind una cu El. Întreaga noastrã gândire trebuie sã fie penetratã sau impregnatã de aceastã realitate divinã: Noi suntem în Cristos ºi Cristos este în noi!

Aduceþi­vã aminte! Acesta este un fapt, este o realitate! Dumnezeu ne spune cã El Însuºi, prin uluitoarea Lui putere a realizat acest fapt. Dar noi îl facem sã fie al nostru numai când mintea noastrã devine conºtientã de el! ªi ea trebuie sã devinã atât de conºtientã de el încât acest fapt sã devinã baza pe care trãim: Noi nu mai suntem singuri ­ noi suntem într­o unire vitalã, realã, obiectivã cu Fiul lui Dumnezeu! Viaþa Lui curge în noi. Viaþa Lui ne energizeazã.

3. Aduceþi­vã aminte cã sunteþi în Cristos! (Efeseni 2:10­13)

În Efeseni 2:10 ni se spune cã „am fost zidiþi în Cristos Isus" (în original: „am fost creaþi în Cristos Isus") în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le­a pregãtit ca sã umblãm în ele („fapte bune" aici înseamnã „viaþã sfântã"). Apoi ni se porunceºte sã ne aducem mereu aminte ce am fost noi înainte de acest eveniment (v.11­12) ºi, mai ales, sã ne aducem aminte cã acum suntem „în Isus Cristos" (v.13).

Noi, oamenii, uitãm foarte repede. Când uitãm, lucrul pe care îl uitãm „ne iese din minte." E ca ºi când a dispãrut de acolo ºi nu mai existã. ªi, pentru noi, atunci realmente e ca ºi când nu mai existã ºi noi trãim ca ºi când n­ar mai fi.

Când noi uitãm cã suntem „în Cristos", noi trãim din nou „fãrã Cristos... ºi fãrã Dumnezeu în lume" (v.12). În realitate nu­i aºa, de sigur, dar noi trãim ca ºi când ar fi aºa. Iar când ne readucem aminte, noi aducem aceastã realitate înapoi în propria noastrã realitate. Noi o facem sã fie realã pentru noi din nou.

4. „Îmbrãcaþi­vã în Domnul Isus Cristos" (Romani 13:14)

Este foarte instructiv sã vedem contextul acestei porunci. În versetul 13, Pavel scrie:

„Sã trãim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri ºi în beþii, nu în curvii ºi în fapte de ruºine, nu în certuri ºi invidie." ªi apoi, dupã porunca sã ne îmbrãcãm în Cristos, Pavel adaugã:

„ºi nu purtaþi grijã de firea pãmânteascã, pentru ca sã­i treziþi poftele."

Contextul acestei porunci este lupta cu ispitele vieþii, sau, lupta cu pãcatul. Cum putem noi sã biruim în aceastã luptã? Rãspunsul este: „Îmbrãcaþi­vã în Domnul Isus Cristos." Înainte de a ne întreba cum sã facem lucrul acesta trebuie sã ne amintim cã în Galateni 3:27 Pavel a scris:

„Cãci toþi cei care aþi fost botezaþi pentru Cristos, v­aþi îmbrãcat cu Cristos."

A fi îmbrãcaþi în Cristos este un alt fel de a zice cã ne­am fãcut una cu El ºi cã suntem „în El." ªi noi toþi cei care L­am primit ºi am mãrturisit lucrul acesta în mod public prin actul botezului ne­am îmbrãcat cu Cristos. Unirea noastrã cu Cristos este o realitate împlinitã de puterea lui Dumnezeu. Noi suntem doar informaþi despre acest fapt.

Dar noi tindem sã­l uitãm ºi astfel realitatea lui înceteazã sã fie realã pentru noi. ªi tocmai când suntem într­o astfel de uitare, vine un puternic val de ispite. Ce­i de fãcut? Cum sã facem rost de puterea necesarã sã le facem faþã?

Rãspunsul pe care l­am primit deja în Efeseni 2:10­13 a fost „Aduceþi­vã aminte cã sunteþi în Cristos!" Când ne aducem aminte, noi Îl readucem pe Domnul în conºtientul nostru, adicã în realitatea noastrã interioarã. ªi aceasta este acelaºi lucru cu a spune „Îmbrãcaþi­vã cu Cristos."

Aºadar, când ne vine ispita sã facem ceva extrem de plãcut ºi de atrãgãtor, dar pãcãtos, ºi când brusc ne aducem aminte cã noi suntem una cu Cristos, cã El este în noi ºi noi suntem în El, cã noi suntem înfãºuraþi în Cristos, prin actul acesta noi devenim conºtienþi cã noi nu suntem singuri în faþa acelui lucru atrãgãtor, dar pãcãtos: Cristos Însuºi, Preaiubitul nostru Domn, locuieºte în noi ºi este cu noi.

Pavel scrie cã el se laudã „cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este rãstignitã faþã de mine ºi eu faþã de lume" (Gal.6:14). Acelaºi Pavel ne spune cã noi totdeauna suntem faþã în faþã cu doi stãpâni ºi cã atunci când ne decidem sã­l ascultãm pe unul sau pe celãlalt, noi de fapt ne dãm sã fim al celui pe care­l ascultãm (Rom.6:16). Prin urmare, pãcatul este dãruirea de noi înºine Celui rãu ºi, în acelaºi timp, este trãdarea lui Cristos. Crucea lui Cristos este lemnul pe care El ºi­a demonstrat suprema lui dragoste pentru noi. Crucea este întotdeauna obiectul care ne aduce aminte de uluitoarea lui dragoste jertfitoare pentru noi. ªi când noi ne aducem aminte de cruce sau vedem cu ochii minþii crucea ºi ne aducem aminte cã Preaiubitul nostru este acum în noi, iubirea Lui ne copleºeºte ºi din prezenþa ºi din Fiinþa lui în noi curge în noi puterea de a spune „Nu" ispitei ºi de a­I rãmâne credincioºi Preaiubitului nostru!

5. Iubiþi­Mã!

Iatã condiþiile pe care ni le pune Domnul nostru ca sã trãim în unire cu El:

„"Cine iubeºte pe tatã ori pe mamã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; ºi cine iubeºte pe fiu ori pe fiicã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10:37).

„Dacã Mã iubiþi, veþi pãzi poruncile Mele" (Ioan 14:15).

„Cine are poruncile Mele ºi le pãzeºte, acela Mã iubeºte" (Ioan 14:23).

Iatã punctul de plecare pentru a înþelege aceste condiþii. Nu poþi sã iubeºti pe cineva dacã nu­l cunoºti. Dacã o persoanã este uimitor de frumoasã, de înþeleaptã ºi de bunã ºi în toate privinþele este minunatã, cu cât cunoºti mai mult persoana aceea cu atât te îndrãgosteºti mai mult de ea. Exact aºa stau lucrurile ºi cu Isus. Te surprinde faptul cã Pavel spune cã lucrul cel mai preþios din lume pentru el, pentru care a pierdut tot ce­i fusese drag înainte, este sã­L cunoascã pe Cristos? ªi el vrea sã­L cunoascã pe Cristos nu numai înþelegând ce este El în Sine, ci vrea sã­L cunoascã în intimitatea suferinþelor Lui ºi în procesul prin care Cristos îºi împlineºte propriile Lui scopuri prin el (Filipeni 3:4­11).

Dacã vrem sã ajungem sã­L iubim cu adevãrat pe Domnul Isus Cristos, noi trebuie sã începem prin a asimila în gândirea noastrã cele patru Evanghelii, ca primã sursã a cunoaºterii Lui. Apoi trebuie sã continuãm prin a asimila tot ceea ce ne spun apostolii despre El în epistolele lor. Apoi trebuie sã practicãm pãrtãºia sau comuniunea directã cu El prin meditaþie, dialog, rugãciune ºi adoraþie. ªi cu cât Îl vom cunoaºte mai mult, cu atât Îl vom iubi mai mult.

Adãugaþi la aceasta cã dupã ce­l cunoaºtem aºa, dorinþa noastrã cea mai mare va fi sã­I facem Lui plãcere. ªi pentru aceasta vom dori cu toatã fiinþa sã trãim dupã poruncile Lui.

6. Mâncaþi­Mã!

Cea mai dificilã învãþãturã a Domnului Isus a fost cea pusã în aceste cuvinte:

„Cine mãnâncã trupul Meu ºi bea sângele Meu rãmâne în Mine ºi Eu rãmân în El...

Cine Mã mãnâncã pe Mine, va trãi ºi El prin Mine" (Ioan 6:56­57).

Este bine cunoscut faptul cã Ioan ºi­a scris Evanghelia lui cu o bunã bucatã de timp mai târziu decât s­au scris celelalte trei Evanghelii. Cu siguranþã cã el cunoºtea aceste Evanghelii. În multe privinþe, Ioan a intenþionat sã completeze ceea ce a vãzut cã lipsea din celelalte Evanghelii. Un fapt semnificativ este cã, în timp ce Ioan ne redã foarte pe larg evenimentele din seara Cinei Domnului, el nu ne relateazã actul frângerii pâinii ºi al luãrii paharului noului legãmânt. În loc de aceasta, el ne relateazã, mult mai înainte în Evanghelia sa (în cap.6) învãþãtura Domnului Isus despre nevoia ca sã­I mâncãm trupul ºi sã­I bem sângele, cu semnificativa reformulare generalizatoare: „cine Mã mãnâncã pe Mine."

Savanþii dezbat la nesfârºit motivele pentru care a fãcut Ioan lucrurile acestea. Cea mai plauzibilã explicaþie este dupã cum urmeazã. Ioan a observat cã în multe locuri ºi pentru mulþi oameni celebrarea „frângerii pâinii" a devenit un ritual, cu credinþa cã ritualul însuºi le dã trupul ºi sângele lui Cristos. Ioan a reacþionat la aceastã cãdere în ritualism prin a ne spune de fapt:

„Staþi puþin. Domnul Isus ne­a dãruit o învãþãturã mult mai detaliatã despre actul de a­L mânca pe El aºa cum mâncãm pâinea (sau mana) ºi a fãcut lucrul acesta cu mult mai de vreme în cursul ºederii Lui cu noi pe pãmânt, ºi ne­a spus sã facem lucrul acesta fãrã sã menþioneze vreun ceremonial în care sã o facem. Actul acesta foarte important de a ne hrãni cu Cristos este un act spiritual ºi nu un act ritual."

Probabil cã aceasta este ºi semnificaþia cuvintelor pe care le spune Isus ucenicilor imediat dupã ce­i invitã sã­I mãnânce trupul:

„Duhul este cel care dã viaþã; carnea nu foloseºte la nimic, cuvintele pe care vi le­am spus Eu sunt duh ºi viaþã" (v.63).

Oricum am explica fenomenele acestea din Evanghelia dupã Ioan, elementul esenþial este cã Domnul Isus ne invitã „sã­L mâncãm" pe El. ªi lucrul acesta se poate întâmpla oriunde am fi noi ºi fãrã ajutorul vreunui ritual, deoarece acest act al mâncãrii Lui este un act spiritual. ªi, fiindcã Domnul Isus a început toatã discuþia pornind de la mana din pustie, putem sã extrapolãm ºi sã spunem cã mâncarea lui Cristos ar trebui sã fie un act zilnic (mana nu þinea de la o zi la alta, ci trebuia culeasã în fiecare dimineaþã).

Dar ce înseamnã aceasta? Iatã cum înþeleg eu semnificaþia acestui eveniment. Domnul Isus ne spune ceva în felul urmãtor:

„Întocmai cum trupurile voastre au nevoie de hrãnire zilnicã, omul vostru interior are ºi el nevoie de hrãnire zilnicã. În mod simplu, fiþi conºtienþi cã Eu sunt acolo în faþa fiecãruia dintre voi, întocmai cum am fost acolo când M­aþi primit în voi prima datã. Printr­un nou act de credinþã, luaþi­Mã în lãuntrul vostru. Hrãniþi­vã cu Mine. Asimilaþi­Mã în mintea voastrã, în sistemul vostru nervos, în sentimentele voastre rãnite, în întreaga voastrã fiinþã. Invitaþi­Mã sã vã penetrez completamente fiindcã exact lucrul acesta vreau sã­L fac Eu, dacã Mi­o cereþi!"

Printr­un astfel de act, conºtiinþa noastrã cã El este în noi ºi cã noi suntem în El este extrem de mult consolidatã. Realitatea unirii noastre devine cu adevãrat realã pentru noi.

7. Veniþi dupã Mine!

Când Domnul Isus i­a invitat pe ucenicii pe care ªi i­a ales sã­L urmeze, El le­a cerut sã vinã ºi sã fie împreunã cu El zi ºi noapte, sã meargã cu El oriunde va merge, sã treacã prin tot ce va trece El. Dupã cum scrie Marcu, El i­a ales „ca sã fie cu El" (Marcu 3:14). Lucrul acesta nu se aplicã numai la primii Lui ucenici. Noi suntem de asemenea ucenicii Lui. Însuºi scopul pentru care a murit El în locul nostru a fost, cum scrie Pavel, „pentru ca, fie cã veghem fie cã dormim, sã trãim împreunã cu El" (1 Tes. 5:9­10).

Pentru noi, lucrul acesta înseamnã înainte de toate, sã lãsãm sã ne pãtrundã pânã în adâncuri faptul cã suntem uniþi cu El ºi, în al doilea rând, sã învãþãm sã trãim în aceastã unire cu El. Înseamnã sã ne aducem aminte din nou ºi din nou cã nu suntem singuri: El este în noi ºi noi suntem în El.

În al treilea rând, înseamnã cã noi trebuie sã stãm la picioarele Lui ºi sã ascultãm cu atenþie învãþãtura Lui ºi sã o asimilãm. Sã citim Predica de pe munte ºi sã o învãþãm pe de rost. Sã facem acelaºi lucru cu alte blocuri de învãþãturã a lui Isus pe care le gãsim mai ales în Matei ºi în Ioan. Sã facem ca aceste învãþãturi sã ne pãtrundã gândirea. Sã facem din ele structura cea mai de bazã a minþii noastre.

„Veniþi dupã Mine" înseamnã ºi „Imitaþi­Mã." Uitaþi­vã cum Mã port Eu, cum vorbesc Eu, cum reacþionez Eu, ºi fiþi ºi voi aºa ºi faceþi ºi voi aºa.

Numai dacã trãim împreunã cu El putem sã devenim ca El. ªi, iarãºi, dacã ajungem sã vedem cât de minunat este El ºi dacã ne îndrãgostim de ce vedem la El, atunci, cu toatã fiinþa noastrã, dorim sã fim ca El ºi ne strãduim sã fim ca El.

8. Învãþaþi de la Mine! (Matei 11:29)

Aceastã poruncã înseamnã douã lucruri. Primul l­am discutat mai sus:

Uitaþã­vã cum sunt Eu ºi învãþaþi sã fiþi ºi voi aºa.

Al doilea:

Ascultaþi cu mare atenþie ce vã spun Eu; memorizaþi învãþãtura Mea ºi trãiþi conform cu ea. Eu v­am învãþat cum sã trãiþi. Eu aºtept sã trãiþi în conformitate cu învãþãtura Mea ºi cu poruncile Mele.

Este o mare tragedie cã mulþi teologi evanghelici spun cã la Domnul Isus mergem doar pentru mântuire iar apoi, pentru învãþãturã, ori mergem la Lege ori la epistole. Motivul pentru aceastã atitudine este simþãmântul cã învãþãtura Domnului Isus este prea exigentã, ba chiar imposibilã.

Respingerea învãþãturii Domnului Isus este una dintre cele mai mari tragedii din creºtinismul protestant ºi evanghelic.

Acum câþiva ani s­a întâmplat un eveniment foarte semnificativ în Statele Unite. Unul dintre cei mai mari prezentatori de teme biblice din aceastã þarã îºi avea timpul lui de pãrtãºie cu Domnul ºi a citit pentru aceasta din Ioan 14. A ajuns la versetul 15 ºi a citit: „Dacã mã iubiþi, veþi pãzi poruncile Mele." La care i­a venit imediat o întrebare: „Care sunt poruncile Domnului Isus?" ªi, spre surprinderea lui, n­a putut sã­ºi aducã aminte de nici o poruncã a Domnului Isus. ªi atunci i­a venit gândul: „Cum pot eu spune cã Îl iubesc pe Domnul Isus când eu nici mãcar nu cunosc care sunt poruncile Lui, dar sã mai ºi trãiesc dupã ele?"

Atunci a început un studiu amãnunþit în cele patru Evanghelii ca sã identifice în ele toate poruncile Domnului Isus. Ca rezultat final al acestui proces, a scris ºapte broºuri mari, fiecare cu cate ºapte porunci ale Domnului Isus, pe care le analizeazã în modul lui caracteristic, adicã foarte sistematic. Acum a introdus cursul despre poruncile Domnului Isus în sistemul lui de învãþãmânt.

Poate cã fenomenul acesta va avea ecou ºi va produce o întoarcere masivã la învãþãtura ºi la poruncile Domnului Isus.

9. Leapãdã­te de tine ºi mori faþã de tine însuþi!

Ajungem cu aceasta la ceea ce se pare a fi aspectul cel mai dificil al trãirii noastre în unire cu Cristos. Iatã cerinþa Lui:

„Dacã vrea cineva sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã­ºi ia crucea în fiecare zi ºi aºa sã Mã urmeze" (Luca 9:23).

Trebuie sã începem prin a ne uita la contextul acestor porunci. Ele sunt condiþiile pentru admitere în ºcoala lui Isus. Invitaþia iniþialã de a veni în ºcoala Lui a fost formulatã astfel: „Veniþi dupã Mine ºi vã voi face pescari de oameni" (Marcu 1:17).

Cei cãrora le vorbea Isus erau pescari. El le­a fãcut o invitaþie referindu­se la ce erau ei atunci ºi, de fapt, El le spunea: „Veniþi în ºcoala Mea ºi Eu voi face din voi ceva cu totul diferit de ceea ce sunteþi astãzi." Eu cred cã acceptul Lui a fost pe cuvintele: „vã voi face." ªi noi astãzi, când intrãm în ºcoala lui Isus, El ne spune:

„Scopul Meu este sã vã fac. Eu am o imagine foarte clarã în gândul Meu despre ceea ce vreau Eu sã deveniþi. Eu nu Mã voi lãsa ºi nu voi renunþa pânã când veþi deveni ceea ce vreau Eu sã fiþi."

O mare problemã cu oamenii aceºtia era cã ei au venit la Marele Rege cu speranþa cã vor deveni miniºtri în Guvernul Majestãþii Sale, dar Regele Isus intenþiona sã­i facã ambasadorii (reprezentanþii) Sãi ºi sã­i trimitã într­o lume extrem de ostilã în care fiecare dintre ei urma sã moarã ca martir! Pentru ca Isus sã­i poatã face ceea ce voia El, ei trebuiau în final sã renunþe la ceea ce voiau ei sã devinã!

ªi cu acestea ajungem la cerinþele lui Isus: „Lepãdaþi­vã de voi înºivã" ºi „Luaþi­vã crucea în fiecare zi."

A te lepãda de tine înseamnã a zice „Nu" dorinþei tale de a­þi guverna viaþa ºi a acepta ca Stãpânul ºi Învãþãtorul tãu sã þi­o guverneze El. Înseamnã sã spui „Nu" felului tãu de a fi ºi sã accepþi sã te schimbi în ceea ce vrea El sã fii. Înseamnã sã te predai pe tine însuþi ca sã devii proprietatea altuia. Înseamnã sã intri în supunere totalã ºi în totalã ascultare de învãþãtura ºi de poruncile noului tãu Proprietar.

Dar oare nu echivaleazã lucrul acesta cu un fel de moarte? Exact aceasta e! ªi Isus, ca bun pedagog evreu, cãruia îi plãcea sã reformuleze o afirmaþie ºi sã o repete cu alte cuvinte, adaugã: „ªi ia­þi propria ta cruce în fiecare zi!" Crucea era un instrument cu o singurã folosinþã: uciderea. Tu îþi iei propria ta cruce pentru a muri pe ea! ªi Isus vrea ca tu sã faci lucrul acesta în fiecare zi!

Întrebarea cheie este: Pentru ce sã mor? Sau, mai exact, faþã de ce sã mor? Rãspunsul este cã Isus vrea sã mori faþã de ceea ce ai fost pânã acum, pentru ca El sã te poatã face ceea ce intenþioneazã El sã devii.

Primul ºi cel mai fundamental lucru este sã accepþi ºi sã admiþi cã ceea ce eºti tu acum nu este ceea ce intenþioneazã Dumnezeu sã fii. ªi admiterea acestui lucru este foarte dificil de fãcut pentru mulþi oameni mândri ºi foarte încrezãtori în sine.

Isus vrea sã mori pentru planurile tale, pentru programul tãu de viaþã ºi sã accepþi ca El sã­ªi trãiascã propriile Lui planuri prin tine.

ªi cu aceasta ajungem la cheia întregii probleme. Dacã tu te uiþi numai la lucrurile faþã de care trebuie sã mori ºi la lucrurile la care trebuie sã renunþi, tu nu vei face lucrul acesta cu adevãrat niciodatã, chiar dacã teoretic sau de formã vei admite cã vrei sã o faci. Inima ta va fi legatã de lucrurile acelea ºi, mai de vreme sau mai târziu, te vei întoarce la ele. Cheia stã în faptul cã trebuie sã te uiþi la lucrurile pe care þi le oferã Cristos. Tu trebuie sã ajungi sã vezi clar ce fel de persoanã vrea El sã te facã. El vrea sã te facã, nici mai mult nici mai puþin, decât o persoanã dupã propriul Lui chip. ªi, dacã reuºeºte acest lucru, El vrea ca astfel sã te califici sã conduci cu El treburile cosmosului, ale universului, ale tuturor lumilor lui Dumnezeu. Ca fiu de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu trebuie sã fie ºi al tãu. Dar pentru a te califica pentru aceasta trebuie sã se formeze în tine chipul lui Cristos. Acum întreabã­te: Este þelul acesta vrednic sã mor pentru el? Numai când compari lucrurile la care trebuie sã renunþi cu lucrurile pe care le are Cristos în gând pentru tine ºi pentru care trebuie sã renunþi la ce eºti ºi ai acum, numai atunci vei fi în stare sã zici din toatã inima: „Eu mor pentru tot ceea ce sunt eu acum ºi­L las pe Preaiubitul meu Domn sã mã facã ceea ce vrea El sã mã facã."

Adu­þi aminte! Tu intri în ºcoala lui Isus, care este ºi atelierul de lucru al lui Isus. El te va învãþa ­ învaþã de la El! El te va face ­ supune­te lucrãrii Lui asupra ta. ªi trebuie sã o faci în fiecare zi. Non stop. Fãrã vacanþã. Perseverând pânã la sfârºit.

10.Rãmâi în Mine!

Am vãzut deja cã atunci când uitãm ceva, lucrul acela sau persoana aceea iese din mintea noastrã. Ceva similar se întâmplã cu relaþia noastrã cu Isus. În momentul în care uitãm de El, în mod subiectiv noi ne separãm de El. Din momentul acela acþionãm ca ºi când El n­ar exista, ca ºi când am fi complet singuri. Când ne aducem aminte de El, este ca ºi când L­am aduce înapoi în noi ºi noi ne reîntoarcem în El. Subliniez cã aceasta este o experienþã subiectivã, dar totuºi este o experienþã realã.

Sã punem acum laolaltã aceste douã afirmaþii:

„Despãrþiþi de Mine nu puteþi face nimic" (Ioan 15:5) ºi

„Pot totul în Cristos care mã întãreºte" (Filipeni 4:13).

Dacã vrem puterea care este în Cristos, trebuie sã rãmânem în El. Þine lucrul acesta în minte. Adu­þi aminte de el.

Dumnezeu cunoaºte tendinþa noastrã de a uita ºi El cunoaºte ºi importanþa ca noi sã­L avem atât pe El Personal cât ºi cuvintele Lui mereu în faþa ochilor noºtri. Iatã de ce le­a dat el israeliþilor aceste instrucþiuni:

„Sã iubeºti pe Domnul, Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu ºi cu toatã puterea ta.

ªi poruncile acestea pe care þi le dau astãzi sã le ai în inima ta.

Sã le întipãreºti în mintea copiilor tãi, ºi sã vorbeºti de ele când vei fi acasã, când vei pleca în cãlãtorie, când te vei culca ºi când te vei scula.

Sã le legi ca un semn de aducere aminte la mâini ºi sã­þi fie ca niºte fruntarii între ochi.

Sã le scrii pe uºiorii casei tale ºi pe porþile tale" (Deut.6:5­9).

Acestea sunt instrucþiuni amãnunþite pentru modul în care sã folosim mijloace vizuale ca ajutoare pentru memorie pentru a ne ajuta sã trãim tot timpul în prezenþa lui Dumnezeu.

Toate aceste instrucþiuni sunt intensificate de instrucþiunea pe care le­o dã Dumnezeu israeliþilor pentru timpul când vor deveni bogaþi în Canaan:

„Vezi sã nu uiþi pe Domnul" (v.12), ºi apoi avertizarea:

„cãci Domnul, Dumnezeul tãu este un Dumnezeu gelos în mijlocul tãu" (v.15).

Exact aºa cum israeliþii au fost învãþaþi cum sã trãiascã întotdeauna în prezenþa lui Dumnezeu, acum suntem ºi noi instruiþi cum sã trãim întotdeauna în unire cu Cristos.

Þinându­le pe toate acestea în minte, sã ne mai aducem aminte încã de un lucru: Neascultarea ne separã de Cristos!

„Dacã pãziþi poruncile Mele veþi rãmâne în dragostea Mea" (Ioan 15:10). Pãcatul ( un alt cuvânt pentru neascultare) întotdeauna ne separã de Dumnezeu!

Am introdus deja conceptul de separare subiectivã. Neascultarea ne separã în mod subiectiv de Cristos. Oare neascultarea permanentã ºi conºtientã nu ne va separa obiectiv ºi permanent de Cristos?

Las întrebarea aceasta deschisã, ca rãspunsul sã­l dea fiecare dintre noi.

11.Sã aduceþi roadã!

Domnul Isus ne spune cã scopul pentru care El vine în unire organicã ºi vitalã cu noi este ca noi sã aducem roadã. În textul acesta (Ioan 15), Isus nu ne spune ce înseamnã „roadã."

Dupã o viaþã întreagã de strãdanie sã înþeleg gândirea Domnului meu, am ajuns sã vãd cã Domnul Însuºi rodeºte în noi, în cooperare cu Duhul Sfânt, în douã feluri.

Primul rod al lui Cristos în noi este propriul Sãu chip în noi. Pavel scrie cã Domnul Isus Cristos a dat Bisericii Sale o varietate de slujitori care sã lucreze asupra noastrã pânã când vom ajunge „la cunoaºterea Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înãlþimea staturii plinãtãþii lui Cristos... sã creºtem în toate privinþele ca sã ajungem la Cel ce este Capul, Cristos" (Efeseni 4:13­15).

Trebuie sã fim conºtienþi cã cele nouã trãsãturi de caracter care formeazã „roada Duhului" în Galateni 5:22­23 sunt trãsãturile de caracter ale lui Cristos.

Al doilea rod este faptul cã noi facem ucenici. Orice fiinþã vie, ajunsã la maturitate, se multiplicã (rodeºte). Domnul Isus le spune ucenicilor Sãi cã fiecare ucenic (student) din ºcoala Lui, la absolvirea ºcolii trebuie sã fie ca Învãþãtorul lui (Luca 6:40). Când le­a poruncit sã meargã în toatã lumea ºi sã facã ucenici, El le­a spus sã facã cu ucenicii lor exact ceea ce a fãcut El cu ei. Voi parafraza aici instrucþiunile Lui:

„Învãþaþi­i tot ce v­am învãþat Eu ºi învãþaþi­i sã trãiascã aºa cum v­am învãþat Eu pe voi sã trãiþi" (Matei 28:20). Mã întreb câþi oameni fac astãzi ucenicizare (un cuvânt în mare vogã) exact aºa cum ne­a învãþat Domnul nostru?

A face ucenici este un proces complex. El începe prin evanghelizare, care are ca scop sã­i aducã pe oameni la o cunoaºtere mântuitoare a Domnului Isus Cristos. Ea continuã prin a­i învãþa pe cei convertiþi învãþãturile Domnului Isus ºi cum se trãieºte în unire cu Cristos ºi sub autoritatea lui Cristos.

Având în vedere faptul cã viaþa în trupul lui Cristos este atât de diversã pe cât de diverse sunt organele din trupul omenesc, a aduce roadã nu înseamnã numai a aduce oameni la Cristos (evenimentul iniþial), ci înseamnã orice activitate care produce creºtere ºi zidire în trupul lui Cristos.

A aduce roadã cu Cristos înseamnã a­L lãsa pe Cristos sã­ªi împlineascã scopurile pe care le alege El pentru noi ºi prin noi. Înseamnã a coopera cu El la realizarea acestor scopuri.

12. Bucuraþi­vã în Domnul!

Cea mai cuprinzãtoare învãþãturã pe care ne­o dã Domnul Isus Însuºi despre unirea noastrã organicã ºi vitalã cu Sine se gãseºte în Ioan 15, unde El ne spune cã El este Viþa, iar noi suntem mlãdiþele. Drept concluzie la aceastã învãþãturã esenþialã, El adaugã:

„V­am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea sã rãmânã în voi ºi bucuria voastrã sã fie deplinã" (Ioan 15:11).

Poruncile sã ne lepãdãm de noi înºine, sã ne luãm crucea în fiecare zi, sã ne predãm viaþa în totalitate unei alte persoane, sã renunþãm la dorinþa profundã dupã independenþã, dupã conducerea vieþii de cãtre noi înºine aºa cum credem noi de cuviinþã, sunã oribil de sinistru pentru multe minþi ºi pentru multe inimi. Cine este gata sã intre în sclavie voluntarã?

Nu este oare straniu (sau, mai de grabã, trepidant) sã auzi cã acelaºi Isus care ne cheamã sã ne ucidem pe noi înºine zilnic ºi sã fim sclavii Lui pentru totdeauna, ne spune apoi:

„Dacã Fiul vã face liberi, veþi fi cu adevãrat liberi!" (Ioan 8:36)?!

Lucrul straniu (nu, ci mai de grabã vestea cea mare ºi bunã) este cã numai dupã ce noi renunþãm voluntar la libertatea noastrã ºi acceptãm sã fuzionãm cu El ºi sã ascultãm de poruncile Lui, El se întoarce roatã ºi ne spune:

„Nu vã mai numesc sclavi.

Voi sunteþi prietenii Mei dacã faceþi ce vã spun Eu" (Ioan 15:15 ºi 14. Am inversat ordinea versetelor pentru a crea contrast mai puternic).

Libertatea pe care o descoperim, adevãrata libertate, este libertatea „în Cristos."

Cea mai preþioasã prietenie pe care o poþi câºtiga vreodatã este prietenia Fiului lui Dumnezeu!

Când ne dãm lui ca sclavi, descoperim cã El este Eliberatorul nostru ºi Prietenul nostru!

ªi toate aceste descoperiri uimitoare ne inundã întreaga fiinþã cu „bucurie negrãitã ºi strãlucitã", cum o numeºte Petru (1 Petru 1:8).

Apostolul Pavel comparã unirea cu Cristos cu o cãsãtorie (Efeseni 5:23­32). O adevãratã cãsãtorie începe cu o predare plinã de iubire ºi totalã a unui bãrbat ºi a unei femei unul altuia. Amândoi mor pentru toþi ceilalþi pentru a­ºi aparþine unul altuia în exclusivitate.

Într­o adevãratã cãsãtorie, personalitatea bãrbatului ºi a femeii nu sunt diminuate, ºi cu atât mai mult nu sunt sufocate sau înãbuºite. Dimpotrivã, fiecare dintre ei este menit sã înfloreascã, sã fie totalmente împlinit prin celãlalt. De fapt, împlinirea persoanei umane are loc tocmai în procesul acesta de învãþare de a trãi într­o comuniune de iubire ºi de perfectã armonie cu o altã persoanã.

Scopul lui Dumnezeu este sã ne dezvolte ºi sã ne împlineascã personalitatea. ªi El ne­a structurat într­un aºa fel încât noi putem înflori ºi ne putem realiza numai în aceastã unire de cãsãtorie cu Fiul Sãu, Isus Cristos. Aceasta nu este sclavie! Acesta este mediul divin conceput pentru formarea noastrã dupã chipul Sãu.

Cãci noi trebuie sã avem tot timpul în minte faptul cã scopul Lui ultim cu noi este sã ne facã asemenea chipului Fiului Sãu pentru ca el sã fie cel dintâi nãscut dintre mai mulþi fraþi (Romani 8:29). ªi aceastã formare a noastrã dupã chipul Lui se poate realiza numai ºi numai într­o uniune vitalã cu El ºi într­o coabitare realã cu El. ªi aceastã unire în cãsãtorie cu Cristos este sursa celei mai mari bucurii pe care a cunoscut­o vreodatã omenirea.



În concluzie, voi repeta cã cea mai mare minune din lume este crearea uimitorului organism numit Biserica, sau Trupul lui Cristos. Fiecare dintre noi cei care facem parte din acest organism avem dreptul sã particularizãm ºi sã spunem cã cea mai mare minune din lume este faptul cã Dumnezeu a fuzionat într­o unire realã pe Fiul Sãu etern împreunã cu mine, aºa încât aºa cum Dumnezeu este în Cristos ºi Cristos este în Dumnezeu, aºa Cristos este în mine ºi eu sunt în Dumnezeu (dacã aceastã din urmã declaraþie þi se pare uluitoare sau inacceptabilã, verificã ºi vezi cã o spune Isus în Ioan 17:21, 23 ºi 26).

Aceasta este o minune care este dincolo de priceperea mea, Dar Dumnezeu îmi spune cã este adevãratã ºi obiectivã.

În ceea ce am scris mai sus am accentuat de mai multe ori cã noi trebuie nu numai sã credem aceastã minune ci trebuie sã devenim conºtienþi de ea, trebuie sã facem ca mintea sã ne fie impregnatã de ea într­un aºa fel încât gândirea noastrã sã fie permanent ºi constant determinatã de ea. Mintea apostolului Pavel era impregnatã exact în felul acesta de ea ºi era determinatã de ea.

Conºtiinþa cã aceastã minune este adevãratã cu mine îmi produce uimire, adoraþie, închinare ºi bucurie, bucurie inexprimabilã ºi plinã de glorie.

Când Pavel scrie „Bucuraþi­vã în Domnul", el ne spune de fapt sã fim conºtienþi de miracolul uniri noastre cu Cristos ºi a lui Cristos cu noi ºi sã ne bucurãm în acest miracol! Iatã cea mai mare sursã de bucurie ºi de delectare pe care ºi­o poate imagina cineva.

ªi aceasta este cea mai mare motivaþie pentru închinare, pentru a­I da slavã lui Dumnezeu Tatãl, Dumnezeu Fiul ºi Dumnezeu Duhul Sfânt.

iosif-ton-mesaje.eu/index.php?option=com_content&task=view&id=42...

AMIN...

symy-apocalipsa.blogspot.ro

www.crestin.ro/vezi_articol.php?id_art=45

Acesti frumosi nebuni pentru Hristos
adaugat la data 2005-06-22

Ce ai zice daca ai vedea pe cineva imbracat ciudat, stand undeva pe camp afara din oras, mancand lacuste si miere salbatica si invatandu-i pe oameni ceva complet diferit fata de ceea ce stiau ei. Ei stiau de jertfe animale pentru iertarea pacatelor, el le vorbeste despre o cale mult mai simpla pentru iertare: botezul pocaintei.
(Cineva care s-a pocait dupa varsta de 80 de ani spunea: ?Dar chiar nu trebuie sa fac nimic pentru plata pacatelor mele, dupa tot ceea ce am facut o viata intreaga? Nici o pomana, nici o slujba, nimic?? - NU! Nu trebuie. A platit El totul. si-a dat viata)
Ioan spune: ?Dupa mine vine Cel care este mai puternic decat mine, caruia eu nu sunt vrednic sa-I desleg curelele incaltamintelor.?
Isus spune: ?S-a implinit vremea?. Cu alte cuvinte: ?Gata, am venit?.
Ioan spune: ?Eu v-am botezat cu apa; dar El va va boteza cu Duhul Sfant.?
Isus spune: ?Pocaiti-va si credeti in Evanghelie.?
Dar punctul culminant este glasul care s-a auzit din cer: ?Tu esti Fiul Meu prea iubit, in Tine imi gasesc toata placerea Mea.?
Glasul care s-a auzit din cer, s-a auzit pentru cine are urechi de auzit.
Ioan propovaduia in pustie, dar nu in zadar.
si cu toate ca a fost cel mai mare dintre cei nascuti din femeie, nu a avut un sfarsit fericit, pentru ca ?Dragostea adevarata nu are un sfarsit fericit; dragostea adevarata NU are sfarsit.? G.W.C.Thomas
?Ei, de care lumea nu era vrednica,? au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati cu cojoace si in piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti? au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului? Dar doreau o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate.? Se numeste Dumnezeu - Dumnezeul meu si al tau?
?????
ti se pare uneori ca propovaduiesti si in pustie si in zadar?
ti se pare ca cei carora le vorbesti nu au urechi de auzit si habar n-au cine este Cel in care Dumnezeu isi gaseste toata placerea? Mai mult, intr-o ?vara a ispitelor? parca nici macar nu-i intereseaza.
???.
in cine isi gaseste Dumnezeu toata placerea? in Fiul Sau prea iubit - Domnul Isus Cristos. Dar in mine? Dar in tine? Ce gaseste?
??..
?9 din 10 persoane care merg la psihiatru nu au nevoie sa mearga. Au insa nevoie de cineva care? sa ii iubeasca cu dragostea lui Dumnezeu?si s-ar insanatosi.? Paul Tournier
N-ai vrea sa fim ?acei frumosi nebuni pentru Cristos? pentru ?acei frumosi nebuni ai marilor orase? care de fapt NU sunt nebuni, ci sunt doar extraordinar de singuri, care merg la psihiatru fara ca de fapt sa aiba nevoie de psihiatru, care au sufletele pustii si goale dupa dragoste si care s-ar vindeca?daca le-ar arata si i-ar iubi cineva cu dragostea lui Dumnezeu.
Daca da, hai sa incepem din casele noastre si sa mergem pana la marginile pamantului. Astfel incat si noi si ei sa devenim ?acei frumosi nebuni pentru Cristos?ai marilor orase?
si prin gura, atitudinea, faptele, gandurile si sufletele noastre si ei sa auda glasul Celui din ceruri: ?si tu esti fiul meu?, ?si tu esti fiul meu?, ?si tu?, ?si tu?, ?si tu?? ?te iubesc cu o iubire vesnica?.

Epilog: Nu uita! Pana cand nu ne vom ocupa locul la masa rezervata?dincolo de poarta?in acea noua dimineata?nu putem spune decat: ?Nu am nici un merit. Am facut ceea ce eram dator sa fac pentru Stapanul meu, Cel inaintea caruia eu nu sunt vrednic sa ma aplec sa-I dezleg curelele incaltamintelor - Domnul meu iubit, Isus Cristos.?
Ioan Ciobota
Radio Vocea Evangheliei - Timisoara

Isaia 58,9b-14
Aºa vorbeºte Domnul: 9b "Dacã vei îndepãrta din mijlocul tãu asuprirea, gestul de ameninþare ºi cuvintele de ocarã, 10 dacã vei da de mâncare celui flãmând ºi vei aduce mângâiere celui amãrât, atunci lumina ta va rãsãri în întuneric ºi întunericul tãu va fi ca ziua în amiaza mare. 11 Domnul te va cãlãuzi neîncetat, îþi va sãtura sufletul chiar în locuri fãrã apã ºi va da din nou putere mãdularelor tale; vei fi ca o grãdinã bine udatã, ca un izvor, ale cãrui ape nu seacã niciodatã. 12 Pe vechile tale ruine vor fi ziduri noi, vei ridica din nou temeliile strãbune ºi vei fi numit reparator de spãrturi ºi înnoitor de drumuri, ca þara sã poatã fi locuitã. 13 Dacã-þi vei opri piciorul în ziua de odihnã ºi nu-þi vei mai vedea de treburile tale în ziua mea cea sfântã, ci vei socoti ziua de odihnã ca desfãtare ºi vrednicã de cinste, ca sfinþitã de Domnul, ºi o vei cinsti fãrã sã mai umbli, fãrã sã te mai îndeletniceºti cu treburile tale ºi fãrã sã mai vorbeºti lucruri deºarte, atunci îþi vei afla desfãtarea în Domnul. 14 Eu voi duce carul tãu triumfal pe culmile cele mai înalte ale þãrii ºi voi face sã te bucuri de moºtenirea tatãlui tãu, Iacob, cãci gura Domnului a vorbit acestea".

Luca 5,27-32
În acel timp, trecând prin faþa unui punct vamal, 27 Isus a vãzut un vameº, cu numele de Levi, ºezând la masa lui de lucru, ºi i-a zis: "Urmeazã-mã!" 28 Iar vameºul, lãsând totul, s-a ridicat ºi a mers dupã Isus. 29 Levi a fãcut un ospãþ mare în casa lui, în cinstea lui Isus; mulþime mare de vameºi ºi alþi oaspeþi ºedeau cu ei la masã. 30 Dar fariseii ºi cãrturarii, care erau de partea lor, murmurau zicând cãtre ucenicii lui: "Pentru ce mâncaþi ºi beþi împreunã cu vameºii ºi pãcãtoºii?" 31 Isus a luat cuvântul ºi le-a zis: "Nu cei sãnãtoºi au trebuinþã de medic, ci cei bolnavi. 32 N-am venit sã chem la pocãinþã pe cei drepþi, ci pe cei pãcãtoºi".

Meditatia Zilei
Eclesiastul 7:10


Nu zice: Cum se face ca zilele de mai inainte erau mai bune decat acestea? Caci nu din intelepciune intrebi asa.


Dumnezeu a vrut în vremea din vechime ca poporul Sãu sã cunoascã puterea ºi îmbãrbãtarea Lui. De exemplu mica rãmãºiþã din Iuda care s-a întors din Babilon ºi a început sã punã piatra de temelie pentru noul Templu, era întristatã de faptul cã templul refãcut este foarte mic în comparaþie cu cel al lui Solomon. Atunci au auzit glasul Domnului care spunea: „ªi voi umplea de slavã Casa aceasta” (Hag. 2.7-9). Da, în faþa credincioºilor sunt înfãþiºate binecuvântãrile slãvite ale prezenþei stãpânirii lui Mesia în zilele viitoare, pentru a-i întãri. Aºa sunt ºi promisiunile de la Apocalipsa 2 ºi 3 fãcute celor care vor birui în adunãri; ele sunt legate de viitor. În Evrei 10.32 credincioºilor le sunt arãtate zilele trecute pentru a fi îmbãrbãtaþi ºi ridicaþi la aceeaºi bucurie a credinþei. Duhul Sfânt este interesat de noi printre altele îndeosebi în sensul de a ne arãta viitorul binecuvântat. Încercãrile vor avea un sfârºit, iar partea noastrã este o veºnicã bucurie. Noi vom purta chipul Celui ceresc. „Cãci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a ºi hotãrât mai dinainte sã fie asemenea chipului Fiului Sãu, pentru ca El sã fie cel întâi nãscut dintre mai mulþi fraþi."
De aceea sã facem cum fãcea apostolul Pavel: „Uitând ce este în urma mea ºi aruncându-mã spre ce este înainte alerg spre þintã pentru premiul chemãrii cereºti al lui Dumnezeu în Cristos Isus."
Domnul nu ne pune în faþã întinderea unui drum lipsit de încercãri ºi strâmtorãri; dimpotrivã, ne spune cã le vom întâlni ºi pe unele ºi pe celelalte; dar ne dã fãgãduinþa cã rãmâne cu noi în mijlocul acestor încercãri, ceea ce este nespus de bine. Este mai bine sã ai pe Dumnezeu cu tine în greutãþi, decât sã scapi de ele. Sã fim siguri cã inima lui Dumnezeu bate o datã cu inima noastrã ºi este esenþial sã simþim acest lucru. Sã privim deci mereu la El de unde ne vine ajutorul ºi scãparea.

biblia.crestini.com/meditatie.php

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.

Totul va fi bine atata timp cat Te am pe Tine!
Chiar si atunci cand simt ca m-am pierdut de mine, imi ramai Tu!
Chiar si atunci cand inima mea nu mai este intreaga, imi ramai Tu!
Chiar si atunci cand nu vad nici o cale de iesire din incurcaturile in care am intrat, imi ramai Tu!
Chiar si atunci cand nu inteleg nimic, imi ramai Tu!
Chiar si atunci cand tot ce vreau este sa renunt, imi ramai Tu, mereu...

Meditatia Zilei
Romani 6:22


Dar acum, o data ce ati fost izbaviti de pacat si va-ti facut robi ai lui DUMNEZEU, aveti ca rod sfintirea, iar ca sfarsit: viata vesnica.


Înainte de a fi eliberaþi, noi eram sclavi ai pãcatului pentru cã eram în totul sub dominaþia ºi puterea lui, fiind supuºi pãcatului. Acum, în Cristos, suntem eliberaþi de sub puterea ºi dominaþia pãcatului ºi am devenit robi ai adevãrului. Prin puterea vieþii ºi prin Duhul care trãieºte în noi putem sã-I slujim lui Dumnezeu, trãind o viaþã sfântã, curatã ºi plãcutã înaintea Tatãlui nostru din cer. Ascultarea de adevãr este caracterul vieþii pe care am primit-o în Cristos. Fiecare creºtin privind înapoi în viaþa lui, va observa unele lucruri de care acum se ruºineazã. Eul nostru este acela care ne-ar fi aruncat în prãpastia morþii. Dar acum având Duhul, noi vom aduce roade dumnezeieºti, „roade sfinte." Þinta noastrã este viaþa veºnicã în împãrãþia Lui.
Ce mângâiere în trupul acesta neputincios sã ºtim cã vom trãi în veci cu Cristos. Numai atunci când suntem la El, purtând chipul Sãu, putem simþi pe deplin viaþa veºnicã. De aceea spune Domnul nostru iubit: „Ei vor intra în împãrãþia vieþii veºnice.” În împãrãþia vieþii veºnice vor intra numai aceia care au primit o fire dumnezeiascã, care se lasã îndrumaþi, cãlãuziþi de Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna se pot vedea la tine ºi la mine aceste lucruri?
De-am dovedi întotdeauna cu viaþa noastrã practicã cã Cristos este viaþa noastrã ºi cã locuieºte în noi, atât în gânduri, cât ºi în felul de a fi al nostru, cã suntem pãrtaºi ai firii dumnezeieºti. Ce bogãþie ne-a fost datã prin harul ºi mila Domnului ºi Mântuitorului nostru Isus.
Adevãrata viaþã creºtineascã nu este decât arãtarea în afarã a vieþii lui Cristos, altoitã în noi prin lucrarea Duhului Sfânt, dupã sfaturile veºnice ale harului fãrã margini al lui Dumnezeu.

biblia.crestini.com/meditatie.php

Îndemn pastoral pentru timpul sfânt al Postului Mare

Iatã acum este timpul potrivit! (2Cor 6,2)

Sfinþiile voastre, iubiþi credincioºi,

Perioada care premerge Sfintele Paºti ºi pregãteºte biruinþa învierii, victoria vieþii asupra morþii ºi a harului asupra pãcatului, este timpul Postului Mare. Apostolul neamurilor, în Scrisoarea a doua cãtre Corinteni, îi îndemna pe credincioºii sãi la convertire, invitându-i la un drum curajos pentru a-l întâlni pe Dumnezeu ºi a se împãca cu el prin Isus Cristos, pe care l-a fãcut una cu pãcatul oamenilor pentru ca prin el noi sã dobândim dreptatea lui Dumnezeu, adicã mântuirea ºi învierea. Pe acest drum ei pot sã se bucure de harul lui Dumnezeu pe care el îl oferã din belºug celor care îl cautã, la timpul potrivit ºi în ziua mântuirii. Fãcând acest apel cãtre corinteni, el le spunea cã acum este timpul potrivit, acum este ziua mântuirii (cf. 2Cor 5,20-6,2).

Fiind în faþa acestei sfinte perioade a Postului Mare, timp sacru ºi binecuvântat, timp de reflecþie, de rugãciune ºi de fapte de caritate, de fapte de milostenie trupeºti ºi sufleteºti, trebuie sã recunoaºtem cã ºi pentru noi, cei ce ne pregãtim anul acesta, 2009, sã participãm la învierea Domnului, la victoria sa, timpul este cu adevãrat "timpul potrivit ºi ziua mântuirii".

Trãind cu vie credinþã ºi mare interes Anul Paulin, participând cu folos sufletesc la mesajul biblic al acestei perioade a Postului Mare ºi parcurgând cu mare credinþã catehezele propuse pentru aceastã perioadã, inspirate fiind din scrierile sfântului Paul, avem cu adevãrat fericita ocazie sã ne apropiem de însuºi Dumnezeu, care ne vorbeºte, care ne cheamã la un drum de convertire ºi de împãcare cu el prin Isus Cristos, care merge înaintea noastrã purtându-ºi crucea prin care ºterge pãcatele noastre.

Sunt fericit sã vã pot adresa îndemnul nostru pentru a fi fideli în trãirea timpului sfânt al Postului Mare, timp ce ne duce pe toþi la bucuria învierii.

Sunt, de asemenea, bucuros sã vã îndrept cu respect invitaþia de a primi chemarea pe care ne-o face Sfântul Pãrinte papa Benedict al XVI-lea în mesajul sãu special pentru Postul Mare din acest an 2009. Sfântul Pãrinte ne aratã în ce constã drumul nostru spre înviere ºi antrenamentul nostru spiritual, pe care ni-l sugereazã Liturgia din aceastã perioadã, în cele trei direcþii verificate de tradiþia milenarã a Bisericii noastre: rugãciunea, pomana ºi postul. Aceste minunate mijloace, îmbrãþiºate ºi împlinite, ne dispun sã pregãtim ºi sã celebrãm cu mult folos Paºtele ºi mai ales sã trãim experienþa puterii lui Dumnezeu, care alungã nelegiuirile, spalã orice vinã, celor cãzuþi în pãcat le redã nevinovãþia ºi celor întristaþi bucuria, stinge duºmãniile, aduce înþelegerea, frânge silnicia (cf. Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru Postul Mare 2009).

Vã îndemn ca, în lumina textelor sfinte, prezentate duminicã de duminicã, zi de zi de sfânta Bisericã, în lumina învãþãturii transmise de apostolul neamurilor al cãrui an îl celebrãm, sã parcurgeþi cu viu interes mesajul ºi chemarea Sfântului Pãrinte papa Benedict al XVI-lea, ca ºi noi, cei din Biserica localã de Iaºi, sã ne bucurãm pe deplin de acest timp potrivit, de aceastã zi a mântuirii, de Postul Mare 2009.

Cãtre voi, dragi tineri, îndrept o chemare specialã de a vã deschide la glasul lui Cristos care doreºte sã vã împãrtãºeascã lumina sa ºi bucuria Duhului sãu Sfânt.

Vã transmit tuturor chemarea Bisericii, a textelor sfinte, a Sfântului Pãrinte papa Benedict al XVI-lea ºi a noastrã, invitându-vã la un binecuvântat exerciþiu de credinþã, de post ºi de caritate.

Împãcaþi-vã cu Dumnezeu! Iatã acum e timpul potrivit, timpul mântuirii!

Petru Gherghel,
episcop de Iaºi

Levitic 19,1-2.11-18
1 Domnul i-a vorbit lui Moise, zicând: 2 "Vorbeºte întregii adunãri a fiilor lui Israel ºi spune-le: «Fiþi sfinþi, cãci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. 11 Sã nu furaþi, sã nu minþiþi ºi sã nu înºele nimeni pe aproapele sãu. 12 ªi sã nu juraþi strâmb pe numele meu. Sã nu necinsteºti numele Dumnezeului tãu. Eu sunt Domnul. 13 Sã nu asupreºti pe aproapele tãu ºi de la el sã nu iei nimic cu forþa. Sã nu reþii pânã a doua zi plata lucrãtorului cu ziua. 14 Sã nu vorbeºti de rãu pe cel surd ºi sã nu pui piedicã înaintea orbului; sã te temi de Domnul Dumnezeul tãu. Eu sunt Domnul. 15 Sã nu faci nedreptate la judecatã; sã nu cauþi la faþa celui sãrac ºi sã nu te sfieºti de faþa celui puternic, ci sã judeci pe aproapele tãu dupã dreptate. 16 Sã nu umbli cu clevetiri împotriva celor din poporul tãu. Sã nu ceri pedeapsa cu moartea pentru aproapele tãu. Eu sunt Domnul. 17 Sã nu urãºti pe fratele tãu în inima ta; sã nu te sfieºti a-l dojeni pe aproapele tãu ca sã nu porþi pãcatul lui. 18 Nu cãuta sã te rãzbuni ºi nu þine supãrare pe fiii poporului tãu. Sã iubeºti pe aproapele tãu ca pe tine însuþi. Eu sunt Domnul»".

Matei 25,31-46
În acel timp, Isus a spus ucenicilor sãi: 31 "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreunã cu toþi îngerii, se va aºeza pe tronul sãu de mãrire. 32 Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despãrþi pe unii de alþii, aºa cum desparte pãstorul oile de capre, 33 ºi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. 34 Atunci împãratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniþi, binecuvântaþii Tatãlui meu, primiþi ca moºtenire împãrãþia pregãtitã pentru voi de la întemeierea lumii; 35 cãci am fost flãmând ºi voi mi-aþi dat sã mãnânc; am fost însetat ºi voi mi-aþi dat sã beau; am fost strãin ºi voi m-aþi primit; 36 am fost gol ºi voi m-aþi îmbrãcat; am fost bolnav ºi voi m-aþi vizitat; am fost în închisoare ºi voi aþi venit la mine». 37 Atunci cei drepþi vor rãspunde: «Doamne, când te-am vãzut noi flãmând ºi þi-am dat sã mãnânci? Sau însetat ºi þi-am dat sã bei? 38 Sau când te-am vãzut noi strãin ºi te-am primit? Sau gol ºi te-am îmbrãcat? 39 Sau când te-am vãzut bolnav sau în închisoare ºi am venit la tine?» 40 Împãratul le va rãspunde: «Vã spun adevãrul: ori de câte ori aþi fãcut acestea unuia dintre aceºtia mici, care sunt fraþii mei, mie mi-aþi fãcut». 41 Apoi va spune celor din stânga: «Plecaþi de la mine, blestemaþilor, în focul cel veºnic, pregãtit diavolului ºi îngerilor sãi! 42 Cãci am fost flãmând ºi voi nu mi-aþi dat sã mãnânc, am fost însetat ºi voi nu mi-aþi dat sã beau; 43 am fost strãin ºi voi nu m-aþi primit; am fost gol ºi voi nu m-aþi îmbrãcat; am fost bolnav ºi în închisoare ºi voi nu m-aþi vizitat». 44 Atunci îi vor rãspunde ºi ei: «Doamne, când te-am vãzut noi flãmând, însetat, strãin, gol, bolnav sau în închisoare ºi nu þi-am slujit?» 45 El le va rãspunde: «Vã spun adevãrul: Ori de câte ori nu aþi fãcut acestea unuia dintre aceºtia mici, care sunt fraþii mei, mie numi-aþi fãcut». 46 ªi vor merge aceºtia în osânda veºnicã, iar drepþii în viaþa veºnicã».

Cuvântul Domnului

e clau[n] des V.D., ce zici acolo pre limba caprelor,ca si numele-ti este incifrat parc-ar fi reclama la ciunga-n par de anu' nou,ete asa[sau poate nu?!]

De la: florinpetrepreda, la data 2009-03-02 14:26:08e clau[n] des V.D., ce zici acolo pre limba caprelor,ca si numele-ti este incifrat parc-ar fi reclama la ciunga-n par de anu' nou,ete asa[sau poate nu?!]

Meditatia Zilei
Marcu 13:31


Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.


Domnul Isus vrea sã scoatã în evidenþã pentru poporul Lui de azi adevãrul de neclintit, sfinþenia dumnezeiascã a Bibliei, singura Carte pe care te poþi bizui ºi care niciodatã nu te amãgeºte. Lumina Bibliei desparte credinþa de necredinþã, pe adevãraþii credincioºi de creºtinii de lume. Domnul sã fie lãudat! Mii ºi mii de credincioºi pãtrund prin citire ºi rugãciune aceastã Carte veºnicã. Din Biblie ies la ivealã comori nesecate. Ne convingem tot mai mult de adevãrul Cuvântului lui Dumnezeu. Orice ostenealã a vrãjmaºului de a sfãrâma aceastã Stâncã a fost ºi este zadarnicã. Ea este de nezguduit. De aceea Cuvântul dã fiecãrui credincios o credinþã sigurã ºi o învãþãturã statornicã. In lupta împotriva întunericului ne trebuie aceastã armã, care este sabia Duhului. În unele cuvinte ale Bibliei care par fãrã însemnãtate, sunt cuprinse adânci mângâieri dumnezeieºti ºi taine la care noi nu putem ajunge decât prin cheia credinþei.
Domnul însuºi ne duce în anumite situaþii în care ne poate întreba: „Crezi în cuvintele Mele?" „Crezi fãgãduinþele Mele?" ªi atunci, putem pune mâna pe Cuvântul Sãu ºi ridicând ochii spre El îi spunem: „Da, cred Doamne! Credinþa mea îºi gãseºte pacea în cuvintele Tale."
Ce mãreaþã siguranþã au copiii lui Dumnezeu pentru care Biblia rãmâne busola care orienteazã corabia vieþii lor, arãtându-le portul mãreþiei veºnice.
Ce poziþie ai tu faþã de Cuvântul lui Dumnezeu, al Scripturii veºnice?
Numai cine crede acest Cuvânt al lui Dumnezeu va fi fericit ºi binecuvântat prin Domnul Isus, chiar în cursul vieþii pe pãmânt.
Oriunde mergem pe urma Dumnezeului nostru, fie în filele Scripturilor sfinte, fie pe plaiul întins al naturii înconjurãtoare, gãsim plinãtate dumnezeiascã ºi un plan hotãrât; numai în mãsura priceperii noastre duhovniceºti vom fi în stare sã deosebim aceste lucruri ºi sã le preþuim.

Domnul este Pastorul meu.

cartea Esterei 14,1.3-5.12-14
În zilele acelea, 1 regina Estera, cuprinsã de groaza morþii, care ameninþa poporul ei, 3 a alergat la Domnul ºi-l implora pe Domnul Dumnezeul lui Israel, zicând: "Doamne, care eºti singurul nostru rege, ajutã-mã pe mine care sunt singurã ºi n-am alt ajutor decât pe tine. 4 Primejdia care-mi ameninþã viaþa este foarte aproape. 5 Eu din copilãrie am auzit spunându-se, în mijlocul neamului meu, cã tu, Doamne, l-ai ales pe Israel, dintre toate popoarele ºi pe pãrinþii noºtri dintre toþi strãmoºii lor, ca sã-þi faci un popor care sã-þi aparþinã ca moºtenire veºnicã ºi ai þinut faþã de ei toate promisiunile fãcute. 12 Adu-þi aminte, Doamne: aratã-ni-te în vremea necazului nostru; dã-mi curaj tu, împãrat al zeilor ºi al tuturor puterilor! 13 Pune pe buzele mele cuvinte potrivite, când mã voi afla în faþa acestui leu ºi schimbã-i inima, pentru ca el sã înceapã a-l urî pe cel care ne prigoneºte, spre a-l nimici pe el ºi pe cei ce sunt de partea lui. 14 Pe noi însã salveazã-ne cu braþul tãu ºi ajutã-mã pe mine care sunt singurã ºi care nu am alt ajutor decât pe tine, Doamne, care cunoºti toate.