„Nu se iartă păcatele împotriva Duhului Sfânt. Cine schimbă o iotă sau o cirtă din lege, de asemenea. Cine păcătuiește în trup, nu i se iartă, dar celui care păcătuiește afară de trup i se iartă, pentru că trupul este templul duhului sfânt. „Cel ce va strica templul acesta, și eu voi strica pe el/ Vai de cel ce va cădea în judecata Dumnezeului”, scrie la Biblie.

Dacă eu am pricinuit cuiva o problemă și i-am vătămat frumusețea corporală, sufletească și trupească, eu dau răspuns la judecată. Sensibilitatea pedepsei merge departe. Prin sminteala ta, din neglijență, cineva a luat calea sectei. Tu răspunzi la judecată că acela s-a rătăcit, tu fiind pricina sminteniei. Poate, din greșeală, vreunul are nevoie de ajutorul tău, iar ție ți-a picat la îndemână vreo răzbunare mai veche, să îl bagi în mizerie pe celălalt, tu răspunzi în ziua judecății pentru răul făcut.


Orice rău făcut pe pământ se scrie pe lumea de dincolo

Invidia, de asemenea, îngrădirea fratelui și aproapelui tău la fel. Sunt orgolii nestrăvilite, stăpânite de toată herghelia de demoni care bântuie și ne chinuie, fără să ne dăm seama, și răzbunări fără precedent. Oamenii trăiesc cu ideea că au făcut rău undeva și nu îi știe nimeni, nu îi vede nimeni. Aflați că orice rău făcut aici, la noi, se scrie dincolo. În finalul înfricoșatei judecăți, scrie următorul lucru:


„Și vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei care au făcut cele rele spre învierea osândei”.


Osândă înseamnă lipsa prezenței dumnezeiești, lipsa dragostei dumnezeiești, lipsa milei, iubirii, iertării și a ascultării suferințelor tale de către izvorul milostivirii. Cea mai mare și mai grea faptă din lucrarea judecății va fi să se uite la tine cel ce te-a conceput și să spună că nu știe cine ești. Să se uite la tine cel iubitor de oameni și să fie aspru și categoric.”, a predicat capul bisericesc.