Informații despre moartea lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București, apoi transportat la sanatoriul Caritas. Medicii Zaharia Petrescu și Alexandru Șuțu l-au examinat pe 20 martie 1889. Raportul medical a arătat că „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

Pe 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru assitența judiciară a bolnavului. În data de 15 iunie 1889, la ora patru dimineața, poetul nepereche a trecut la cele veșnice, la vârsta de 39 de ani. A doua zi, 16 iunie, a fost constatat decesul. Doctorii Șuțu și Petrescu au făcut formele legale și au pregătit un raport oficial, dar ambiguu, din care nu reiese clar cauza morții lui Mihai Eminescu.

Motivul decesului și afecțiunea de care suferea Mihai Eminescu au rămas, timp de mai mult de un secol, o enigmă și o sursă inepuizabilă de conspirații. În ultimii 20 de ani, specialiștii au ajuns la concluzia că poetul a fost victima unui caz de malpraxis, fiind doborât de un tratament administrat greșit. 12 dintre cei mai importanți medici români au rescris adevărul despre trecerea în neființă a geniului.

După ce au studiat toate documentele referitoare la starea de sănătate a acestuia din ultimii șase ani de viață, doctorii susțin că Mihai Eminescu nu a murit din cauza sifilisului, ci se poate ca inima să nu-i fi rezistat tratamentului cu mercur, afecțiunii bipolare de care suferea și fumatului.

„Au luat toate documentele, toată descripţia bolii şi au constatat că un bolnav de sifilis nu trece prin ce a trecut Eminescu şi nu a avut simptomele respective”, spune Eugen Simion, academician.

„Diagnosticul de sifilis nu a fost documentat, pe vremea aceea nici nu se putea documenta. Era interpretat pe semnele clinice, pe contactul sexual, pe fenomenele cutanate ce apăreau după contactul sexual la un interval de timp”, adaugă Eduard Apetrei, medic cardiolog.

Academicianul Victor Voicu, farmacolog si toxicolog, a mărturisit că în raportul de autopsiei al poetului nu apar leziuni cerebrale specifice sifilisului, ceea ce relevă că tratamentul cu mercur, folosit la acea vreme, nu avea cum să-i facă bine. Experții admit că scriitorul a avut o aterosleroză precoce și o personalitate de tip bipolar care, împreună cu tratamentul greșit și cu viciile, i-au adus sfârșitul. Este probabil ca Mihai Eminescu să fi pierit în urma unui infarct.

„M-am documentat în primul rând asupra efectelor produse de intoxicaţia cu mercur pe aparatul cardiovascular. Din rapoartele medicale reiese că el avea palpitaţii, că se plângea de dureri toracice, deci putea să fie angină, că nu mai putea urca, oboseala, efortul şi că a avut leşinuri. El a avut o suferinţă şi cardiovasculară. Era fumător, avea factor de risc major”, afirmă prof. univ. dr. Eduard Apetrei.

Ultima dorință

Ultima dorință a geniului a fost un pahar cu lapte, care a fost strecurat de medicul de serviciu prin vizeta metalică a camerei în care Mihai Eminescu și-a petrecut ultimele zile din viață. Scriitorul i-ar fi șoptit acestuia: „sunt năruit”.

Ipoteza asasinării

Există o teorie a conspirației care susține ipoteza asasinării poetului. Scenariul presupune că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul din București, conducând la moartea sa. La complot se vehiculează că ar fi luat parte și prietenul lui, Titu Maiorescu.

Totodată, există surse conform cărora geniul, datorită poziției luate prin intermediul ziarului „Timpul” și a deranjării personalităților politice de atunci, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Chiar Theodor Cordeanu, critic și istoric literar, a afirmat că Mihai Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.

În acest context, Titu Maiorescu, aflat la Viena, a trimis o scrisoare prin care, într-un final, scriitorul „Luceafărului” este trimis la Iași. Acțiunea este considerată ca fiind „manevrarea sa până la moarte”.

Poezie și în ceasul morții

După moarte, în buzunarul acestuia a fost găsit un carnețel în care marele scriitor și-a redactat ultimele poezii. În revista „Fântâna Blanduziei”, în numărul din data de 23 iulie 1889, a apărut pentru prima dată poezia scrisă de Mihai Eminescu înainte cu o oră să-și dea ultima suflare. Redactorul i-a pus titlul „Stele-n cer”, inspirat de primul vers. Aceasta a fost apoi republicată, în 1890, în volumul „Proză şi versuri” de V.G. Morţun.

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere ­
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat