Bilantul unui deceniu de terorism si antiterorism american! (partea iv)

Thomas CSINTA, Jurnalist de Investigatie, Atasat de Presa, Paris
(Politia Capitalei, Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omului-Natiunile Unite)

Corespondenta de la New York (SUA)

Nota: In timpul investigatiilor mele la New York legat de tematica acestui articol, in cursul lunii august 2011, am contactat o serie de persoane din diverse institutii (publice sau private), trusturi de presa, etc., ale statului american, implicate direct sau indirect, mai mult sau mai putin in evenimentele care au marcat cei zece ani de la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Consider de datoria mea sa mentionez ca in acest articol expun o parere strict personala care, in mod evident, nu angajeaza sub nicio forma, nici responsabilitatea morala si nici cea juridica ai celor pe care i-am contact si mi-au furnizat documente sau informatii inedite legate de derularea acestor evenimente!


APROFUNDAREA DOSARULUI (CONTINUARE)


Intre 2001-2004, Guvernul Central de la Kabul si Fortele Coalitiei (International Security Assistance Force-ISAF) [1] vor avea de facut fata unei gherile neo-talibanez, ostil noului regim, slab organizat.
Intr-un asemenea context politico-militar, considerat ″propice″ de catre Administratia Bush, intre 1-18 martie 2002, SUA lanseaza ″Operatiunea Anacoda″ in Provincia Paktia (Valea Shahi Kot, Capitala Gardệz), pentru ca mai tarziu, Coalitia sa lanseze in cursul lunilor aprilie-iulie in Provinciile Paktia si Ghost, ″Operatiunea Jacana″, (impartita in patru subdiviziuni de operatiuni : Ptarmigan, Snipe, Condor si Buzzard) cu participarea fortelor speciale britanice, americane, australiene si norvegiene, avand ca scop distrugerea ultimelor ″ramasite talibanesti″, care in urma acestei puternice ofensive (cea mai imoprtanta din 2001, dupa invazia SUA in Afganistan) s-au refugiat in ″zona sigura″ din Waziristan (partea muntoasa in nord-vestul Pakistanului in regiunile tribale, acoperind o suprafata de 11.585km², in vecinatatea frontierei cu Afganistan).
Astfel, cu putin timp inainte de acordul din 2003 care recunostea existenta unui ″Guvern Central″ puternic la Kabul, la orele 21h37 pe 19 martie, la cateva ore dupa expirarea ultimatumului de 48 de ore acordat lui Saddam Hussein, SUA ataca Irakul (prin intermediul Operatiunii ″Iraqi Freedom″, in cadrul ″razboiului contra terorismului″ sub pretextul ca pe teritoriul Irakian ar exista arme de distrugere masive (in masa, ADM), ″materializat″ prin Razboiul Conventional din 2003 cu Operatiunile : Southern Focus (Operation Southern Focus : bombardarea aeriana a Irakului de catre fortele SUA si a Marii Britaniei intre iunie 2002-17 martie 2003: 606 proiecticle lansate contra 391 de tinte, un General Atomics MQ-1 Predator, UAV-Unmanned Aerial Vehicle doborat), respectiv, de Eliberare a Irakului (Operation Iraqi Liberation-OIL, OPLAN 1003, intre 19 martie-19 august ; numai in noaptea de 21 catre 22 martie, 800 de bombe si 1.000 de Air-to-ground weaponry au fost aruncate pe 1.487 de obiective; pierderi: 30.000 de soldati, 7.269 civili, 172 militari ucisi, dintre care 139 americani si 33 britanici), precum si bataliile : Umm Qasr (intre 21-25 martie intre Coalitia si Armata Irakiana; pierderi: 14 militari ai Coalitiei ucisi, 37 irakieni si 450 de prizonieri); Al Faw (20-24 martie; pierderi: 18 militari ai Coalitiei ucisi, 150 irakieni si 440 de prizonieri); Bassorah (21 martie-6 aprilie; pierderi: 11 militari ai Coalitiei ucisi si intre 395-515 irakieni); Nassiriya (23 martie-1 aprilie; pierderi: 30 militari ai Coalitiei ucisi, 6 capturati si 60 raniti, 359-431 irakieni ucisi, 1.080 raniti si 300 de prizonieri); Nadjaf (24 martie-4 aprilie; pierderi: 4 militari ai Coalitiei ucisi, 2 capturati, 2 M1 Abrams, 1 M2 Bradley si 1 AH-64 Apache, respectiv, 100 de vehicule distruse si 31 AH-64 Apache avariate; 590-780 irakieni ucisi); Kerbala (31 martie-6 aprilie; pierderi: 8 militari ai Coalitiei ucisi, 1 M1 Abrams si 1 UH-60 Black Hawk distruse; 260-680 irakieni ucisi); respectiv, al Bagdadului (3-12 aprilie; pierderi: 34 militari ai Coalitiei ucisi si 100 raniti; 2.320 irakieni ucisi).
Acest Razboi Conventional (al Treilea Razboi al Golfului Persic) este urmat de unul ″neconventional″ lcontra Partidului Bass a lui Saddam Hussein si Gherila Irakiana din 2004 : Operatiunea Cajun Mousterap II (este o opratiune militara de tip contra-insurectie al Fortelor Armate americane cu Prima Divizie de Infanterie, declansata pe 5 august 2004 in cadrul Operatiunii de Eliberare a Irakului contra militiilor de insurgenti in regiunea orasului Samarra, in cadrul careia sunt ucisi 3 insurgenti si 9 arestati; operatiunea urmeaza celei Cajun Mousterap I si precede Cajun Mousterap III, in care 59 de insurgenti vor fi ucisi si va fi capturata un arsenal militar important); Batalia de la Falloujah (6-29 noiembrie 2004; pierderi: 95 de americani, 11 soldati irakieni, respectiv, 2.130 de insurgenti si civili ucisi, 1.600 de prizonieri); Asediul de la Tall Afar (26 august-22 septembrie 2005; Fortele Guvernamentale irakiene sustinute de catre americani contra insurgentilor din regiunea orasului Tall Afar, in nord-vestul Irakului, la cca 45 km la vest de Mossoul in Provincia Ninawa, la cca 60 km de frontiera cu Siria, poulata de 170.000 de locuitori arabi suniti, kurzi si siiti turci; pierderi: 12 soldati irakieni ucisi si 28 raniti; 157 de insurgenti ucisi); respectiv, Operatiunile : Restore Peace III (operatiune de reconciliere-reinsertiune debutand in februarie 2008 in cadrul razboiului contra-insurectional in orasul Hawijah, cca 70.000 de locuitori, in majoritate suniti, in Districtul Kirkouk, la cca 220 km la nord de Bagdad); Bashaer al Kheir (29 iulie-11 august 2008, Augurs of Prosperity/Promise of Good, operatiune militara de contra-insurectie al Fortelor de Securitate irakiene si al Fortelor Armate americane in Provincia Diyala contra gherilei irakiene si in special contra Al Qaida in Irak-AQI ; pierderi : 51 morti in randul Fortelor de Securitate irakiene si 7 morti in randul Militiilor Antigherila ; 15 insurgenti ucisi si 800 capturati) si New Dawn (″operatiune de stabilizare″ inceputa pe 19 august 2010 odata cu retragerea primelor trupe ale US Army; cca 50 de morti in randul fortelor armate americane).
In septembrie 2011, ″IBC (Iraq Body Count)″ in cadrul unei analize consacrate razboiului din Irak (National Counterterrorism Center : Annex of Statistical Information) estimeaza intre 102.629-112.160 civilii irakieni morti in violentele, esentialmemente constituite din atentate si ca cel putin 250.000 de civili irakieni ar fi fost raniti, carora trebuie adugat 4.475 de morti (conform Globalsecurity) si 32.194 de raniti americani (4.793 de morti si peste 36.000 de raniti pentru Coalitie), militarii societatilor private (MSP), precum si combatantii irakieni.
Razboiul a provocat exodul a cel putin doua milioane de irakieni, refugiati in strainatate (in principiu, in Siria si in Iordania, dar si in UE, respectiv, SUA), iar NPP (National Priorities Projet) estimeaza costul razboiului din Irak la aproape 800 Md$US (The Cost of War is brought to you by National Priorities Project) fata de aproape 560 Md$US cel din Afganistan, ceea ce impreuna inseamna cca 1.360 Md$US (aproape 1.000 Md� sau 1/10 din PIB-ul SUA), adica PIB-ul Rusiei pe anul 2010 : 1. Statele Unite � 14.624 ; 2. China � 5.745 ; 3. Japonia � 5.391 ; 4. Germania � 3.306 ; 5. Franta � 2.755 ; 6. Marea Britanie � 2.259 ; 7. Italia � 2.057 ; 8. Brazilia � 2.014 ; 9. Canada � 1.574 ; 10. Rusia � 1.377 ; (pe cap de locuitor : 1. Australia - 51.869 ; 2. Statele Unite � 47.102 ; 3. Canada � 45.658 ; 4. Franta � 45.591 ; 5. Germania � 43.512 ; 6. Japonia � 43.325 ; 7. Marea Britanie � 36.298 ; 8. Italia � 33.829 ; 9. Coreea de Sud � 20165 ; 10 Arabia Saudita - 16641)
Razboiul din Irak, cel de-al doilea razboi dupa cel din Afganistan dupa atentatele din 11 septembrie 2001, caracterizata prin ″Doctrina Bush″ ca ″razboi preventiv″, considerat in principiu ″Noul Imperiu American″, intervine conform Administratiei Bush in cadrul GWOT (Global War On Terrorism) ca un ″raspuns″ ofensiv la aceste atentate!
El este lansat de catre SUA, din initiativa Administratiei americanane, pentru ca serviciile secrete ar fi ″identificat″ aceasta tara ca una suspecta de a colabora in razboiul terorist islamist (cu Al Qaida si leaderul sau Bin Laden) contra intereselor SUA, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru ca ea ar dispune de arme de distrugere in masa, stocate, in cantitati ″uriase″.
Insarcinati cu aceasta ″misiune″, sunt Donald Rumsfeld (Om politic american, nascut pe 9 iulie 1932 la Evanston, Chicago, Illinois, Secretar al Departamentului Apararaii din 20 ianuarie 2001) si Tommy Franks (General, US Army, nascut pe 17 iunie 1945 la Wynnewood, Oklahoma) care concep planul de atac (Operatiune 1003V) contra Irakului.
Printre obiectivele lor principale figureaza cele : politice (crearea, pe cat de repede posibil, a unui ″Guvern provizoriu″, de tranzitie, reprezentat in mod ″democratic″ de catre toate comunitatile irakiene : siitii, sunitii si kurzii, care sa serveasca interesele SUA si sa fie si o ″amenintare″ pentru regimurile islamiste vecine Irakului; capturarea membrilor Partidului totalitar Baas aflat la putere si rasturanarea regimului politic dictatorial a lui Saddam Hussein ; construirea unei imagini a lui Bush de mare ″patriot″ si ″aparator″ al natiunii americane de ″carcalete″, care l-a ales in fruntea Administratiei americane) ; umanitare (eliberarea Irakului de sub regimul dicatorial al Partidului Baas si a lui Saddam Hussein, precum si condamnarea acestuia pentru crimele sale privind violarea Drepturilor Fundamentale ale Omului ; pedepsirea Irakului pentru nerespectarea celor 16 rezolutii ale ONU in cadrul programului ″Petrol in schimbul produselor alimentare II″ ; promovarea democratiei, precum si ale drepturilor femeilor in lumea musulmana) ; militare (indepartarea pericolului, pentru statele vecine, pe care il reprezenta Saddam Hussein cu regimul sau poltic dictatorial ; neutralizarea ADM-Armelor de Distrugere in Nasa-NBC : Nucleare, Biologice si Chimice, ca de-altfel si ale rachetelor cu raza lunga de actiune, ceea ce, ulterior, expertii milatari ai ONU, precum si observatorii (inspectorii) internationali au demonstrat ca nici n-au existat; retrocedarea bunurilor Kuweitului care i� apartineau : opere de arta, material militar, precum si ai prizonierilor de razboi inca din timpul RGP1-Primului Razboi al Golfului Persic, intre 1980-1988, Razboiul Iran-Irak, care a facut si el, conform surselor noastre, intre 830.400-1.260.000 de victime, respectiv in RGP2-al Doilea Razboi al Golfului Persic, intre 1990-1991, Razboiul Irak-Kuweit; plasarea de trupe americane pe solul irakian pentru a avea un control absolut asupra Golfului Persic si pentru a arata lumii ca US Army este cea mai puternica armata in lume, capabila sa intervina in mod rapid si eficace pentru mentinerea ordinii publice si a pacii, precum si pentru eliberarea prizonierilor americani de razboi) ; antiteroriste (distrugerea capacitatii de sustinere al razboiului terorist de catre Irak, precum si eliminarea unui ″aliat″ a lui Bin Laden si Al Qaida, ceea ce, ulterior, s-a dovediat ca ar fi fost fals !) ; economice (protejarea bogatilor, in special ai celor detinatori de petrol, utili pentru reconstructia tarii, precum si pentru programul ″Petrol in schimbul produselor alimentare″, stoparea pietii negre aflate in expansiune ; sa permita marilor intreprinderi americane ca Halliburton si Bechtel, ″apropiate″ Administratiei Bush, sa profite de petrolul irakian si sa preia controlul rezervelor petroliere, clasate pe locul patru in lume ; stimularea productiei sectoarelor de armament, precum si cel al hidrocarburilor, care permitea reinjectarea unei sume uriase de bani in economia americana, foarte ″apropiate″ Republicanilor)
Astfel, inca din 12 septembrie 2001, imediat dupa atentate, Bush il convoaca pe Richard Clarke, Seful Celulei Antiteroriste de la Casa Alba, pentru a ″explora″ o eventuala legatura intre evenimentele din 11 septembrie si Irak, iar pe 18 septembrie el expediaza un memoriu catre Condoleezze Rice (Om politic american, nascuta pe 14 noiembrie 1954 la Bimingham, Alabama, Profesor de Stiinte Politice la Universitatea Stanford, Consilier al Securitatii Nationale din 20 ianuarie 2001 si Secretar de stat al SUA din 26 ianuarie 2005), cu titlul : ″Survey on intelligence information on any Iraq involvement in the September 11 attacks″, in care acesta mentioneaza ca nu exista nicio legatura, nici directa, nici indirecta intre Al Qaida si Irak (cu toate ca o grupare terorista numita ″Al Qaida in Irak″, exista, vezi mai jos !), atragand atentia ″cu simt de raspundere″ asupra faptului ca Bin Laden si Saddam Hussein, in niciun caz nu au fost aliati in evenimentele de la WTC , pentru ca ei se detesta!
Si totusi, Administratia Bush nu se lasa !
Exploateaza orice fel de pretext pentru ca o relatie ″functionala″, chiar si ″implicita″, matematic vorbind, sa poata fi stabilita intre Organizatia terorista Al Qaida si Irak.
Printre acestea mentionam : a) Intre 1994-1995, un ofiter de informatii irakian, s-ar fi intalnit in secret cu Bin Laden la Khartoum (″Trompa de Elefant″, Capitala Sudanului, situata la confluenta Nilului Alb venind din sudul Sudanului si Nilul Albastru venind din Etiopia) conform ″The 9/11 Commission Report″ (pag. 61). Atragem atentia insa asupra faptului ca in acest document nu exista nicio proba, nici macar tangibila relativ la cele mentionate mai sus, deci cu atat mai putin una ″materiala″, certa ; b) In martie 1998, Irak ar fi invitat talibani pe teritoriul sau dupa ce Bin Laden a tinut o ″fatwa″ (opinie pe teme religioase privind legea islamica care con�ine �n general detaliile ra�ionamentului unui leader islamic), contra SUA si interesle ei nationale ; c) In iulie 1998, din contra, reprezentantii irakieni s-ar fi deplasat in Afganistan pentru a se intalni cu talibanii si cu Bin Laden (″The 9/11 Commission Report″, pag.66) ; d) Conform unui raport de informatii cehe transmis la CIA, Mohamed Atta (Mohammed Atta As-Sayed), unul dintre piratii aerului de pe AA 11 care a lovit WTC1 (aflat in proprietatea investitorului imobiliar Larry A. Silverstein, proprietar si a lui WTC7) din World Trade Center, inaugurat pe 4 aprilie 1973, l-ar fi intalnit pe 9 aprilie 2001 un ofiter de informatii irakian, identificat in persoana lui Samir al Ani, diplomat la Ambasada Irakului, la Praga (″The 9/11 Commission Report″, pag. 228).
In sfarsit, am putut avea acces si la alte documente, clasate ″top secret″ in care, intr-adevar, ar fi avut loc si alte tipuri de intalniri intre talibani si irakieni, printre care una in cadrul careia Saddam Hussein i-ar fi propus lui Osama Bin Laden (Seikul Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin, de origine si cetatenie saudita) sa se stabileasca in Irak, care insa a refuzat aceasta oferta, considerand ca cea a Afganistanului este mult mai ″interesanta″ ! (Expusa tot in ″The 9/11 Commission Report″, pag. 66).
Intr-adevar, conform, ″Iraq and Al-Qaeda: allies or not? ″, (CRS Reports for Congress, p. 6; K. Katzman), intre Al Qaida si Irak ar fi existat o ″buna intelegere″, insa nimic nu ne permite sa tragem concluzia, ca ei ar fi pus la cale impreuna, proiecte contra interesele americane!
In afarsit, acest razboi de ″cucerire″ lansat ca urmare a misiunii ONU in Irak (rezolutia 1441/2002, document in 11.807 pagini) solicitat de catre SUA si Marea Britanie, membrii permanenti al Consiliului de Securitate al ONU (cu drept de veto), sustinututi de catre Australia (membru nepermanent), motivand prin : esecul procesului de dezarmare dupa cel de-al Doilea Razboi al Golfului din 1991, conform rezolutiei 687 ; expulzarea inspectorilor ONU in noiembrie 1997 si refuzul cooperarii Irakului in decembrie 1998 cu inspectorii AIEA (Agentia Internationala de Energie Atomica), votat pe 8 noiembrie 2002 de catre cei 15 membri (din care cinci permanenti si zece nepermanenti), creaza un conflict imoprtant in cadrul Natiunilor Unite, pentru ca ceilalti trei membri permanenti al Consiliului (cu drept de veto) si ele mari puteri militare si nucleare: Franta, Rusia si China, carora se alatura si Germania (membru nepermanent) se opun acestei misiuni, considerand ca toate mijloacele pacifiste nu au fost inca exploatate.
Insa, CIA in raportul sau din octombrie 2002 (Iraq�s Weapons of Mass Destruction Programs) care apare si intr-un raport britanic (din 24 septembrie 2002) este ferm asupra subiectului : dupa terminarea inspectiilor din 1998 si violarea rezolutiilor si restrictiilor ONU, Irak a mentinut proiectele sale privind armele chimice, productia rachetelor cu raza lunga de actiune, marind investitiile in armele biologice si reconstituind programul sau de arme nucleare, a incercat sa obtina tuburi de uraniu din Nigeria in anii 1990. (Ceea ce este contrazis in raportul sau de catre Joseph C. Wilson, fost diplomat, insarcinat tot de catre CIA cu aceasta problama !)
Cu toate acestea, pe 5 februarie 2003, Colin Luther Powell (General US Army si Om politic american, nascut pe 5 aprilie 1937 la Harlem, New York, fost Sef de Stat Major al US Army si Secretar de Stat al SUA din 20 ianuarie 2001) prezinta in fata Consiliului de Securitate al ONU, ″probele″ activitatii ilicite ale regimului Baasist, a lui Saddan Hussein (laboratoare mobile de cercetari biologice, fotografii-satelit ale uzinelor de arme chimice, inregistrai de conversatii intre membrii garzilor republicane care vorbesc de ″agenti neurotoxici″, ″anthrax″, etc.) contra intereselor SUA si decide atacul Irakului (RGP3-al Treilea Razboi al Golfului Persic), fara avizul Consiliului de Securitate (SUA, Franta, Marea Britania, Rusia si China).
Alaturi de fortele SUA, Marii Britaniei si Australiei tarile care au sustinut din punct de vedere logistic, politic si armat rezolutia 1441 al ONU, in cadrul ofensivei initiale au fost : Bulgaria, Coreea de Sud, Danemarca, Spania (pana la alegerile legislative din martie 2004), Ungaria, Italia, Japonia, Lituania, Olanda, Filipine (pana la executia unui ostatec in iulie 2004), Polonia (pana pe 4 octombrie 2008), Portugalia, Romania, Cehia, Slovacia, Turcia si Ucraina.
In martie 2003, cele 49 de tari ale Coalitiei citate de catre Casa Alba, pe langa cele care au participat la ofensiva initiala se numarau : Afganistan, Albania, Angola, Azerbaidjan, Columbia, Republica Dominicana, Salvador, Eritreea, Estonia, Etiopia, Estonia, Georgia, Honduras, Islanda, Kuweit, Macedonia, Insulele Marshall, Micronezia, Mongolia, Nicaragua, Uganda, Uzbekistan, Palau, Panama, Ruanda, Singapore si Tonga (iar ulterior, Moldova si Kazahstan).
In noiembrie 2006, fortele ne-americane reprezentau cca 10% din efectivul total al militarilor prezenti in Irak.
Coalitia Multimilitara in Irak (Multi-National Force � Iraq sau MNF-I) condusa de catre SUA in 2003, de la 1 ianuarie 2010 a fost inlocuita, cu United States Forces-Iraq (USF-I), regrupand fortele amerciane care stationeaza in Irak.
Conform rezolutiei 1483 al Consiliului de Securitate al ONU, prezenta sa a fost legalizata pana la sfarsitul anului 2008.
Prin rezolutia 1859 Consiliul a dat ″act de expirare al mandatului″ acestei forte pana pe 31 decembrie 2008.
In perioada 2003-2004, cand 49 de state erau implicate in acest razboi, Coalitia dispunea de cca 330.000 de soldati: 250.000 americani, 40.000 britanici, iar restul variau intre 70 (albanezi) si 2.000 (australieni).
Aceste forte erau dependente pe plan operational de USCENTCOM (United States Central Command, unul dintre cele 10 Unified Combattant Command, dependent din 1 ianuarie 1983 de Departamentul Apararii).
In iulie 2008, numarul statelor prezente in Coalitie a scazut la 22, iar mandatul ONU a expirat pe 31 decembrie 2008, Guvernul irakian solicitandu-i neprelungirea lui.
Dupa expirarea lui numai fortele armate ale SUA, Marii Britaniei, Australia, Salvador, Estonia si Romania au fost autorizate sa stationeze pe teritoriul irakian.
In inanuarie 2009 numarul militarilor Coalitiei era de 141.000 de persoane, pentru ca in luna iulie sa se reduca la 128.000.
Conform Status of Forces Agreement (SOFA) semnat cu Guvernul irakian o parte din unitatile de lupta (55.000 de militari) s-au retras la sfarsitul lunii iunie 2009 din asezarile omenesti si ansamblul fortelor Coalitiei, mai putin consilierii si unitatile speciale, trebuie sa paraseasca Irakul pana pe 31 decembrie 2011.
In luna iulie 2009, SUA era singura tara care mai avea unitati de lupta de teritoriul irakian, numarul militarilor implicati in acaesta misiune era inca 112.000 in luna decembrie, insa peste un an, pe 30 noiembrie unitatile de lupta nu mai dispuneau decat de un efectiv de 47.000 de militar in Irak.
United States Forces-Iraq (USF-I) inlocuind Comandamentul Coalitiei, la 1 ianuarie, el dispunea de 50.000 de militari.
Printre alte organizatii care, in afara Coalitiei, au fost prezente in Irak cu efective militare mentionam : ONU, in cadrul ″United Nations Assistance Mission in Iraq″, 219 militari (″casti albastre″) din Fidji asigurand securitatea misiunii ; NATO, in cadrul ″NATO Training mission-Iraq″ care asigura pregatirea profesionala a fortelor armate si de politie, irakiene (Iordania ne-mebru al Aliantei a asigurat in 2007 pregatirea a peste 50.000 de politisti irakieni) ; UE, in cadrul misiunii ″EUJUST LEX″ pus in functiune in iulie 2005 (reinoit anual pana in 2012) in cadrul PESC (Politica Externa si Securitate Comuna) in care erau implicati intre 30-100 de functionari formatori al personalului juridic si penitenciar (conform unor documente pe care le-am putut studia, in 2007, cca 1.572 de persoane ar fi fost formate astfel, iar in octombrie 2010, numarul lor ar fi crescut la 3.581 ; Japonia, intre 2004-2008 cu 600 de oameni, in cadrul misiunii ″Japanese Iraq Reconstruction and Support Group″ care servea numai actiunii civilo-militare si logisticii si nu depindea de USCENTCOM ; Noua Zeelanda, in ciuda opozitiei invaziei SUA in Irak in 2003, in cadrul rezolutiei 1483 al Consiliului de Securitate al ONU a trimis un detasament de militari (geniu) si de logistica format din 61 de oameni pentru reconstructia Irakului si ajutor umanitar care a stationat pe solul Irakului pana in octombrie 2004.
Pierderile Coalitiei, nu au fost nici ele de neglijat.
Intre 20 martie 2003-septembrie 2011, ar fi fost vorba de 4.793 de morti (inclusiv in Kuweit si in Golful Persic) din care 4.475 americani (3.529 in lupta), 179 britanici si 139 de nationalitati ale tarilor Coalitiei (805 accidental sau datorita bolilor si un sigur soldat ne-american in 2009, dupa care niciunul).
Cca 36.452 de raniti, dintre care 32.194 americani.
Conform documentelor pe care le-am putut studia, bilantul anual al deceslor si ranitilor soldatilor americani ar fi urmatorul:
In 2003 : 580 morti si 2.416 raniti ; in 2004 : 906 morti si 8.002 raniti ; in 2005 : 897 morti si 5.947 raniti ; in 2006 : 872 morti si 6.400 raniti ; in 2007 : 963 morti si 6.103 raniti ; in 2008 : 322 morti si 2 052 raniti ; in 2009 : 150 morti si 677 raniti ; in 2010 : 60 morti si 369 raniti ; in 2011 : 45 morti pana pe 11 septebrie 2011.
Pragul de 1.000 de victime a fost atins pe 08/09/04 ; 2.000 de victime pe 26/10/05 ; 3.000 de victime pe 08/01/07 si 4.000 de victime pe 24/03/08.
La care trebuie adaugate si MSP (Mercenarii Societatilor Private), muncitorii si diplomatii civili, straini, morti in Irak pana la mijlocul anului 2007: cca 10.587 (si 129.692 de raniti).
In ceea ce priveste Coalitia, ea ″aprecia″, in septembrie 2007, ca ar fi lichidat 19.765 de insurgenti in lupta.
Si pierderile materiale sunt uriase : in mai 2006 pierderile in cadrul Fortelor Armate Americane erau : 2.403 morti si 17.469 raniti, din care 8.137 destul de grav (cu handicap permanent), adica aproape 20.000 de soldati ″scosi din lupta″ sau 12% din intregul efectiv angajat in razboi.
Peste o jumatate de million de soldati americani au trecut prin ″rotatie″ in Irak in timpul razboiului si 1.300 de elicoptere (din care 140 CH-47 Chinook si 520 AH-64 Apache, intre 150-160 M$US bucata) au fost distruse, iar alte 1.180 grav avariate.
Din cele 30.000 de vehicule terestre, 14.000 au fost distruse, din care 490 de Tancuri Abrams M-1 (1.420 avariate) si 4.500 vehicule lejere Hummer (4.300 avariate).
Pierderile materiale s-au datorat nu numai razboiului si accidentelor, dar in special conditiilor de utilizare al matrerialului militar neadaptat mediului de lupta (caldura, praf, etc.).
Estimam ca intretinerea elicopterelor a reprezentat de la inceputul operatiunilor (in Afganistan, din 2001), cca 20,6 Md$US si intretinerea globala a materialului militar pentru 2006 se ridica la cca 200 de milioane de ore de munca !
Impactul psihologic al RGP3 a avut consecinte dramatice asupra militarilor americani.
Un studiu efectuat pe 88.235 de soldati, dintre care jumatate rezervisti, intre 2005-2006, publicat in ″The Journal of the American Medical Association″, a demonstrat ″alterarea″ starii mentale ai celor implicati in conflictul RGP3 (al Treilea Razboi al Golfului Persic).
Peste 20% dintre activi si 42% dintre rezervisti aveau nevoie de un tratament psihologic dupa sase luni petrecuti in Irak, cum ei manifestau tulburari de stress post-traumatic in familie si in viata lor profesionala.
Mentionam aici ca in SUA cca ¼ dintre cei SDF (Fara Domiciliu Fix) care traiesc la periferia societatii sunt fosti militari care au luptat sub steagul US Army, unde Administratia americana era implicata in conflicte armate sub o forma sau alta (direct, in razboaie : Vietnam, Afganistan, Razboaiele Golfului : RGP1-3, etc., respectiv, indirect, in misiuni de mentinere a pacii si ordinii publice prin Aliantele NATO, ONU, etc.).
In ceea ce priveste bilantul uman pentru irakieni este de-a dreptul dramatic !
Nu exista documente care sa ne poata furniza informatii certe privind pierderile de vieti omenesti ai irakienilor.
Conform Departamentului Apararii al SUA, 26.368 de irakieni ar fi fost ucis sau raniti in atentate din ianuarie 2004, dintre care marea parte in atentate sinucigase.
Un studiu la care am avut acces, realizat de catre IHSI (Institutul de Inalte Studii Internationale), publicat pe 12 iulie 2005, estima pe atunci la 39.278 numarul de victime irakiene in cel de-al Treilea Razboi al Golfului (RGP3).
In prima jumatate a anului 2005, Guvernul Irakian anunta (din partea Ministerului de Interne) ca 4.370 de oameni au murit, din care 1.594 de civili si 895 de membri ai Fortelor de Securitate (620 Politisti, 275 Soldati), respectiv, 781 insurgenti.
Un alt document britanic The Lancet (revista medicala), in octombrie 2004 lanseaza cifra de 100.000 de victime ca ″excess death rate″ datorate violentelor, un altul efectuat de catre universitari americani in colaborare cu irakieni, anunta in octombrie 2006 o cifra si mai mare : 650.000 !
In 2005, Administratia Americana (George W. Bush) estima numarul irakienilor ucisi la 30.270!
Din contra, ″Iraq Family Health Survey Study Group″, lucrand cu un esantion mai important decat Iraq Body Count Project (Iraq Body Count project-IBC, un organism insarcinat cu bilantul numarului de victime irakiene al razboului), estima numarul irakienilor ucisi intre martie 2003 si iunie 2006 la cca 153.270!
In octombrie 2006 ″The Lancet″, estima numarul de decese irakiene imputabile razboiului la cca 655.000.
Comparand rata mortalitatii in caminele a 1.982 de familii in 2006 cu cifrele oficiale din 2003, studiul arata ca mortalitatea s-ar fi dublat in timpul razboiului, trecand de la 5,5 la 13,3 pentru 1.000 de persoane.
Guvernul american refuza acest studiu, iar cel irakian dezminte ca de-altfel si ″Iraq Body Count″!
Institutul de sondaj britanic ″Opinion research business″, avanseaza cifre si mai alarmante: peste un milion de victime irakiene, numai intre 2003-2007! (Materialul la care am avut acces, consemneaza si un numar ″aproximativ″: intre 1.090-1.176)
Acest studiu este foarte criticat de catre numeroase ONG-uri internationale implicate intre-un fel sau altul in razboi, inclusiv de catre ″Iraq Body Count″ care neluand in consideratie decat mortii civili repertoriati, in septembrie 2008, estimeaza numarul celor morti intre 89.665-95.687.
Conform unor documente guvernementale Fortele Armate irakiene, precum si Politia (Fortele de Ordine) ar fi pierdut in martie 2007, 20.670 de oameni (2.065 de politisti ar fi fost ucisi in 2007, contra numai 928 in 2008, numarul lor fiind de 225 in 2009 si 429 in 2010).
In ceea ce priveste perioada de sfarsit de an 2010-ianuarie 2011, Ministerul irakian de Interne afirma ca ar fi fost ucisi 120 de civili in octombrie 2010, 105 in noiembrie, 41 de politisti si 21 militari in decembrie, 159 de civili, 55 politisti si 45 militari in inanuarie 2011.
In 2008, dupa unele estimari guvernamentale la care am avut acces, numarul celor raniti in randul civililor ar depasi 250.000, cu precadere in randul populatiei sunite care numara peste 5 milioane de oameni.
Conform unor estimari ale ONU in aprilie 2006, aproape 2,5 milioane de irakieni (1/8) si-au parasit tara din cauza razboiului.
Peste un million s-ar fi refugiat in Siria, 750.000 in Iordania, 150.000 in Egipt si 500 chiar si in SUA.
Mai mult, conform unor documente HCR (Inalatul Comisariat al Refugiatilor), 1,8-2 milioane de irakieni si-au abandonat caminele lor din cauza razboiului.
Din septembrie 2007, asistam la o revenire in Irak a mai multor zeci de refugiati.
Mentionam si faptul ca de-a lungul acestui razboi (RGP3) au avut loc o serie de manifestatii in lume, contra lui !
Miscarea a fost deosebit de intensa in Europa (Londra, Madrid, Barcelona, etc.), unde conform sondajelor intre 70-90% din populatie era contra invaziei americano-britanice in Irak.
Administratia Bush a fost deosebit de ″sensibila″ la criticile aduse razboiului de catre natiunea americana de ″carcalete″ al carui ales a fost, folosind toate mijloacele ilegale posibie (ascultari de convorbiri telefonice, propaganda politica, etc.) cu ajutorul CIA pentru a denigra in public pe cei care se opuneau lui si a minimiza dezastrul inuman comis nejustificat in Irak, fara precedent si lipsit de orice scupule.
Pe 15 februarie 2003 a avut loc cea mai ampla manifestatie contra celui de-al Treilea Razboi al Golfului (RGP3).
In intreaga lume, in peste 600 de orase, au participat cateva milioane de oameni : 1,8-2,5 milioane la Roma (Italia) ; 1,3-1,5 milioane la Barcelona), 750.000-1,7 milioane la Londra (Marea Britanie), 660.000-800.000 la Madrid (Spania).
Intre 22-23 martie 2003 : 590.000-1.110.000 manifestanti la Barcelona (Spania) ; 170.000-500.000 la Londra (Marea Britanie) ; 250.000 la New York (SUA) ; 200.000 la Paris (Franta) ; 150.000 in metropolele germane ; 35.000-50.000 la Lisabona (Portugalia) ; 10.000-20.000 in Grecia, Danemarca, Elvetia, Finlanda.
Pe 17 martie 2007, cu ocazia celei de a ″patra aniversari″ al razboiului RGP3, 50.000 de persoane au manifestat la Washington D.C. (SUA) intre Casa Alba si Pentagon, organizat de catre ANSWER (Act Now to Stop War and End Racism) contra mentinerii trupelor americane in Irak.
Ultima batalie al Razboiului Conventional, Batalia de la Bagdad (Caderea Bagdadului !) consta in invazia militara a Bagdadului intre 3-12 aprilie 2003 (in cadrul Operatinii de Eliberare a Irakului) la care au participat 30.000 militari ai Coalitiei (americani si britanici) si 45.000 de soldati irakieni, cu scopul principal de a inlatura de la putere pe Saddam Hussein si arestarea lui.
Printre institutiile cele mai ″asaltate″ (bombardate !) au fost palatul Prezidential precum si edificiile partidului Baas (de guvernamant), respectiv, cazarmile Garzii Republicane irakiene.
Dupa doua saptamani de lupta si cucerirea orasului Kerbala, Capitala Provinciei cu acelasi nume (la cca 100 km nord-vest de Bagdad, cca 600.000 de locuitori, pe care siitii il considera cel de-al patrulea loc sfant de pelerinaj dupa Mecca si Medin din Arabia Saudita si Nadjaf din Irak), trupele americane si britanice (constituite din a 3-a Divizie de Infanterie US Army si Prima Divizie al Marinei US Navy echipate cu M1 Abrams, M2 Bradley si M113) aflate sub comanda Generalilor americani : Tommy R. Franks, James N. Mattis (General US Navy, nascut pe 8 septembrie 1950 la Pullman, Washington, US Central Command, US Joint Force Command, I Marine Expeditionary Force, US Marine Forces Central Command, Marine Corps Combat Development Command), Victor E. Renuart Jr. (Victor Eugene "Gene" Renuart, Jr., General US Army, nascut pe 26 noiembrie 1949, U.S. Northern Command, North American Aerospace Defense Command, Joint Task Force-Southwest Asia, 9th Air and Space Expeditionary Task Force-Southwest Asia, 347th Wing, 52nd Fighter Wing, 76th Tactical Fighter Squadron) si David Howell Petraeus (nascut pe 7 noiembrie 1952, la Cornwall on Hudson, New York, General US Army, Director CIA din 6 septembrie 2011, ISAF Command, US Forces Afganistan, US Central Command, Multinational Force-Iraq, US Army Combined Arms Center, Fort Leavenworth, Multinational Security Transition Command-Iraq), printr-un asalt spectaculos, intra in Capitala irakiana pe care o cuceresc !
Pe 4 aprilie, este capturat de catre americani si Aeroportul International din Bagdad, fara multa bataie de cap, iar pe 7 aprilie cade in mainile americanilor si Palatul Prezidential Tharthar (in vecinatatea fluviului Tigrul), in schimb pe Saddam Hussein (Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti, 28 aprilie 1937, Tikrit - 30 decembrie 2006, prin spanzuratoare), ei nu-l gasesc, din nefericire pentru unii si din fericire pentru altii !
El va fi capturat mult mai tarziu in noaptea de 13 catre 14 decembrie 2003 cu ajutorul kurzilor la Tikrit (Capitala Provinciei Salah ad Din, de unde este originar si locul de nastere al marelui leader arab Al-Malik an-N�sir Sal�h ad-D�n Yûsuf sau Saladin).
Pe 19 octombrie 2005 debuteaza procesul sau in fata unui Tribunal Special Irakian (TSI) la Bagdad, ai caror membri au fost alesi pe 10 decembrie 2003, cu trei zile inainte de arestarea lui Saddam Hussein.
Fiind creat de catre PAC (Autoritatea Provizorie a Coalitiei) si aprobat de catre Guvernul Interimar irakian, TSI, cu un statut de drept american-procedura acuzatoare si de drept egiptean, inspirat din dreptul penal francez-procedura inchizitoarie, definit pe 10 decembrie 2003, este un tribunal de exceptie care are ca misiune judecarea crimelor de genocid, crimelor contra umanitatii, precum si cele de razboi, comise de catre leaderii Partidului Baas irakian si in special de catre Saddam Hussein, in perioada 17 iulie 1986-1 mai 2003.
Pe 23 ianuarie 2006, Presedintele Tribunalului, Tribunal Rizgar Mohammed al-Amin demisioneaza si este inlocuit cu Raouf Abdul Rahman, considerat mai sever !
Pe 15 martie Saddam Hussein este audiat de catre acuzare in calitate de martor.
Pe 15 mai, el este oficial inculpat pentru ″Crime contra Umanitatii″ pentru masacrul de Doujail (un sat siit de 14.000 de locuitiri, situat la 60 de km nord de Bagdad), unde pe 8 iulie 1982, Saddam Hussein, pe atunci Presedinte al Irakului este victima unei tentative de asasinat al Partidului Dawa Islamist, (opus razboilui Iran-Irak-RGP1), in cadrul caruia, el ordona arestarea, incarcerarea si torturarea a 1.500 de persoane si executarea a inca 148.
Pe 19 iunie, Jaffar al Musawi, Procurorul general al TSI solicita pedeapsa cu moartea contra lui Saddam Hussein, care in ciuda unei aparari iesite din comun (1.500 de persoane s-au oferit sa-l apere, din care 22 avocati principali, veniti din : Irak, Iordania, Libia, SUA si din Franta-Jacques Verges, celbru avocat francez, specializat in apararea marilor ciminali si Roland Dumas, fost Ministru de Externe a Frantei si Presedinte al Consiliului Constitutional francez), pe 5 noiembrie 2006, in urma sentintei pronuntate de catre TSI, el este condamnat la moarte prin spanzuratoare (metoda aplicata numai in cazul criminalilor de drept comun !), fiind executat pe 30 decembrie, la orele 06h05 (03h05 GMT), in ciuda faptului ca Administratorul american, Paul Bremer, cand a flat ca el a fost arestat s-a exclamat : � We got him � dar si a abolit pedeapsa cu moartea in Irak, dupa numirea sa in funtea Guvernului Provizoriu (de tranzitie), pe 6 mai 3003, la propunerea Generalului Tommy Franks (vezi mai jos).
Pentru ca pe 26 decembrie, Curtea de Apel irakian a confirmat condamnarea lui la moarte, refuzandu-i si ″favoarea″, de-al executa prin impuscare, asa cum prevedea vechea Constitutie irakiana pentru ″Crimele politice″.
De-altfel, pe 29 decembrie 2006, deputatul Sami al Askari, colaborator al Primului Ministru Nouri al Maliki, anunta ca Saddam Hussein va fi executat in noaptea de 29 catre 30 decembrie 2006 sau cel mai tarziu, pe 4 ianuarie 2007 (dupa sarbatoarea sfanta al calendarului musulman : ″Aid el Kebir″), conform ritualului musulman.
Dupa executia lui, ″Corpul sau neinsufletit″ a fost dus in resedinta Primului Ministru, din ″zona verde″ (Perimetrul de securitate) al Bagdadului, unde a fost organizata o ″sarbatoare intre prieteni″ ca urmare a spanzurarii lui″, dupa care el a fost pus la dispozitia familiei ex-dictatorului, pentru ca pe 31 decembrie el sa fie inmormantat la ora 04h00 (01h00 GMT) alaturi de unchiul sau, respectiv, fii sai Uday si Qusay in Al Ouja (Al Awaja, satul in care s-a nascut, la 180 km nord de Bagdad si 4 km de Tikrit) intr-o cladire construita in cursul presedentiei sale, destinata onorului acordat celor decedati.
Aceasi pedepsa a fost solicita de catre TSI si contra fratelui sau vitreg, Barzan al Tikriti (Barzan Al-Tikriti, nascut Barzan Ibrahim Al-Hassan, 17 februarie 1951, Tikrit -15 ianuarie 2007, Bagdad, prin spanzuratoare, fratele lui Saddam Hussein dupa mama, Sabba Toulfah si Ibrahim Al Hassan), sef al serviciilor secrete irakiene, fost Ambasador la ONU precum si contra fostul Vicepresedinte (1991-2003) Taha Yassine Ramadan (1938, Massoul � 20 martie 2007, Bagdad, prin spanzuratoare), om politic irakian, acuzat de Crime contra Umanitatii, fiind implicat in masacrarea a sute de kurzi in 1988, capturat pe 19 august 2003 la Mossoul de catre luptatorii Uniunii Patriotice al Kurdistanului (ca si Saddam Hussein), dupa ce a fost victima mai multor atentate, in special ale celor din 1997 si 1999, din care a scapat cu viata.
Procesul sau se deschide pe 19 octombrie 2005, iar pe 5 noiembrie el este condamnat (numai !) la inchisoare pe viata, insa in urma recursului Curtii, in apel, pe 26 decembrie este si el condamnat la moarte pe 12 februarie 2007, fiind spanzurat in zorii zilei de 20 martie 2007.
De-altfel, dupa statutul TSI, in mod automatic, pentru asemea condamnari, exista un recurs in fata Curtii de Apel, in fata caruia procesul dureaza 30 de zile.
Si alti membrii al fostului Partid Baas au fost deasemenea, fie condamnati la moarte, fie la pedepse lungi private de libertate, respectiv, la recluziunea criminala pe viata.
Printre ei mentionam pe : Awad Ahmed al Bandar, Adjunct al Sefului de Cabinet al lui Saddam Hussein (condamnat la moarte pe 5 noiembrie 2006 si executat prin spanzurare pe 15 ianuarie 2007), precum si responsabilii locali al Partidului Baas, condamnati pe 5 noiembrie 2006 la 15 ani de recluziune criminala : Abdallah Kadhem Roueid, Mezhar Abdallah Roueid, Ali Daeh Ali.
Un alt responsabil al Partidului Baas, Mohammed Azzam al Ali, a fost achitat pe 5 noiembrie 2006.
Pe 9 aprilie consideram ca ofensiva americano-britanica este terminata, iar regimul dictatorial a lui Saddam Hussein este rasturnat, odata cu distrugerea statuii lui in Square Firdos, de catre un tanc american M88.
Pe 12 aprilie sunt anihilate si ultimele ″ramasite″ ale gherilei irakiene care mai rezistau in unele locuri ale orasului, precum si in vecinatatea sa.
Trupele Coalitiei cauta apoi inaltii demnitari al regiumului dicatatorial a lui Saddam Hussein.
Daca unii au fost arerstati fara mari dificultati, o mare majoritate dintre ei ramane luni de zile de negasit si in special fii lui Saddam Hussein, Uday (Uday Saddam Hussein al-Tikriti, 18 iunie 1964, Bagdad � 22 iulie 2003, Mossoul) si Qusay (Qusay Saddam Hussein al-Tikriti, 17 mai 1966, Bagdad � 22 iulie 2003, Mossoul), amandoi, din prima lui casatorie, implicati in actele de tortura si barbarie comise de catre Saddam Hussein si regimul sau poltic, ucisi ″no mercy″ in lupte de gherila pe 22 iulie 2003.
In februarie 2005 din 55 demnitari de cel mai inalt rang, numai unsprezece n-au fost gasiti.
Operatiunea de Eliberare a Irakului este oficial terminata pe 1 mai de catre George W. Bush si Coalitia, pentru stabilizarea situatiei politice fiind numit la putere, un Guvern Militar provizoriu (Autoritate Provizorie a Coalitiei) in fruntea caruia il numeste pe pe 6 mai, pe Diplomatul american Paul Bremer (Lewis Paul Bremer III, cunoscut si ca Jerry Bremer, Om politic american, nascut pe 30 septembrie 1941 la Hartford, Connecticut, fost ambasadorul SUA in Irak).
Avand in vedere ca invazia a provocat o serie de distrugeri de mari proportii in infrastructurile civile, economice si culturale ale Bagdadului, trupele Coalitiei, carora populatia este deosebit de ostila, incearca sa controleze si sa supravegheze comiterea diferitelor delicte care succed razboiului, conform rezolutiei 1483 votata pe 22 mai de catre Consiliul de Sexuritate al ONU : vandalizarea institutiilor statului, spargerile de magazine, de societati financiar-bancare, de unitati economico-comerciale, reglare de conturi intre bande rivale, atentatele sinucigase, etc.
Intr-un asemenea context, fostul Sef al Comandamentului central american Tommy Franks suspenda pedeapsa cu moarte, iar Paur Bremer, Administratorul american in Irak, anunta pe 23 mai dizolvarea armatei irakiene, precum si a altor organisme de securitate ale lui Saddam Hussein, care ulterior se vor dovedi greseli capitale.
Pe 31 mai 2003, SUA anunta ca va fi obligata sa ramana mai mult timp pe solul irakian decat s-a presupus la inceput (sau ar fi dorit !).
Motiv pentru care (?!) in cursul lunii iunie 2003 armata americana este supusa la numeroase atacuri din partea rebeliunii civile irakiene si din partea unor grupari teroriste, fiind nevoita sa lanseaze operatiunea ″Scorpionul Desertului″ avand ca scop preluarea controlului statului irakian si solicita populatiei civile sa predea cele cca 5 milioane de arme atribuite ei de catre regimul lui Saddam Hussein, iar pe cei care refuza, amenintandu-i cu inchisoarea !
Numai cateva mii de arme vor fi recuperate, pentru ca pe 17 iunie, un grup ne-islamist, pana atunci necunoscut, Brigada de Rezistenta Irakiana : ″un grup de tineri irakieni si de arabi care cred in unitatea araba, in libertate si in arabitatea Irakului″, independent de fostul dictator Saddam Hussein, revendica atacurile impotriva armatei americane de ocupatie, care va genera la randul ei alte grupuri (grupari) de rebeliune, teroriste, recrutand partizani dintre fostii militari si paramilitari al Regimului Baasist.
In cursul lunii iulie 2003, SUA solicita ajutorul mai multor state precum si al ONU cu scopul de a-l ajuta in mentinerea pacii si a ordinii publice in Irak, acesta din urma refuzand-i cum considera invazia Irakului ″ilegala ″.
Pe 23 iulie, cu ocazia implinirii a 100 de zile de la data declararii sfarsitului razboiului, Amnesty International publica un articol in care afirma ca drepturile omului inca nu sunt respectate in Irak de catre armata americana (torturi, asasinate, detentie in conditii deplorabile, etc.).
Pe 25 iulie 2003, Moqtada al Sadr (nascut pe 12 august 1973, om politic siit irakian), considerat ca foarte influent, solicita la Najaf/Nadjaf (ora� considerat sf�nt de c�tre siiti deoarece aici se afl� morm�ntul lui Ali, primul imam �iit), in fata unui public (fideli) de peste 100.000 de oameni retragerea ″fortelor americane de ocupatie″.
Pe 19 august 2003, un atentat cu camion plin cu exploziv distruge sediul Natiunilor Unite la Bagdad, facand 22 de morti, printre care si pe reprezentantul special al Secretarului General al Natiunilor Unite la Bagdad, Sergio Vieira de Mello, dupa ce pe 7 august explozia unei masini capcana in fata Ambasadei Iordaniei la Bagdad ucide 14 civili si raneste 40.
Atribuita lui Ansar el Islam (Supporters or Partisans of Islam, Sunni Islamist group of Iraqis) si ″Al Qaida in Irak″, acest atac marcheaza inceputul unui ciclu de violence (atentate) de mare anvergura, in aceasta tara.
In cele 14 atentate comise in 2003, vor pierde viata intre 291-310 persoane, printre care si 38 de italieni (in urma atentatelor din 12 si 19 noiembrie la baza militara italiana din Nassiriyah), respectiv, 72 de politisti (in urma celor cinci atentate comise asupra unor posturi de Politie din 27 octombrie, 22 noiembrie, in Comisariatele din Nordul Bagdadului si pe 14 decembrie la Postul de Politie Khaldiya, Provincia Al Anbar).
Numarul lor creste ″exponential″ in atentatele din 2004, in care vor pieri intre 1.067-1.100 de persoane printre care cel putin 54 de copii si 37 de femei.
Pe 15 februarie 2004, tarile vecine cu Irakul (Siria, Iran, Kuweit, Arabia Saudita, Iordania, Egipt si Turcia), dupa o reuniune la Kuweit solicita retragerea fortelor de ocupatie a Coalitiei si ajutorul ONU pentru a ″reda″ tara irakienilor.
In martie 2004, in ″paralel″ are loc Prima Batalie de la Fallojah (Operation Vigilant Resolve) : 2.000 de Marins (US Navy) si doua batalioane ale noii armate irakiene cuceresc 2/3 din oras si ucid 184 de insurgenti, respectiv, 616 civili irakieni si 27 militari americani.
Pe 8 iunie 2004, o rezolutie este adoptata in cadrul Consiliului de Securitate al ONU pentru transferul suveranitatii Irakului incepand din 30 iunie.
Intre 6-29 noiembrie 2004, are loc a Doua Batalie de la Falloujah (Operation Phantom Fury, Operation Al-Fajr pentru irakieni) la care participa intre 10-15.000 de soldati americani al Corpului III de Armata repartizati in 10 Batalioane si 2.000 de irakien din noua armata irakiana.
Conform documentelor oficiale 470 de militari ai Coalitiei (106 americani) au murit si 1.200 de irakieni au fost raniti (din care 243 de femei si 210 copii), insa 1.350 ar fi murit (insurgenti) si intre 4.500-6.050 de civili.
Pe 15 septembrie 2004, Armata americana elibereaza 275 de detinuti de la Inchisoarea Abou Ghraib (Complex penitenciar irakian in orasul Abou Gharib la 32 Km vest de centrul Bagdadului, deschis in anii �60, care in timpul Regimului lui Saddam Hussein devine un loc de detentie, de tortura si de executie a prizonierilor politici pana la inchiderea sa in toamna anului 2002, el fiind redeschis pe 4 august 2003 de catre Armata americana cu denumirea : ″Baghdad Central Detention Center″ si in 2006 dupa transferul detinutilor, inchisoarea este retrocedata autoritatilor irakiene, care o redeschid in 2009), despre care pe 25 mai George W. Bush si Tony Blair reunosc ca cea mai mare gresala care ar fi comis dupa invazia Coalitiei in Irak, ar fi fost ″Abou Ghraïb″ !
Cum ″cauza religioasa este mai presus de cauza nationala″ pentru poporul irakian, in cursul anului 2005, Ministerul de Interne anunta 4.308 irakieni ucisi, din care 2.976 civili, 956 politisti si 376 militari !
In 2006, pe 22 februarie debuteaza ″razboiul moscheelor″ in orasul Samarra, loc de pelerinaj pentru musulmanii siiti: un atentat distruge Moscheea de Aur, Mausoleul Ali al Hadi si Hassan al Askari, guvernul decretand un doliu national oficial de trei zile.
Pe 23 noiembrie o serie de atentate si atacuri cu mitraliere provoaca intre 216-248 de morti in cartierul siit din Sadr City.
O ora mai tarziu, obuzuri sunt lansate asupra cartierului sunit din Adhamiyah.
In zilele care urmeaza, represaliile militiilor siite fac 54 de victime printre suniti : torturati, strangulati, impuscati.
Revoltati de eveniment, in Provincia Al Anbar, in vestul tarii, o parte a insurectiei tribale sunite creaza (cu finantare americana) pe 15 septembrie 2006, ″Consiliul Salvarii Anbar-ului″ (″Miscarea Desteptarii″), o coalitie care reuneste 40 de leaderi tribali compusa in principiu din fost baas-isti si nationalisti care sunt angajati trup si suflet contra extremistilor, permitand sa restabileasca pacea si ordinea publica in provincie, unul dintre cele mai nesigure din punctul de vedere al instabilitatii sociale si unul dintre ″cetatile″ insurectiei antiamericane dupa invazia Coalitiei in Irak.
Conform unor documente pe care le-am putut studia, s-ar parea ca aceasta miscare dirijata de catre seful tribal sunit, Abdul Sattar Abu Risha (Abdul Sattar Buzaigh al Rishawwi sau Sheikh Abdul Sattar Eftikhan al-Rishawi ad-Dulaimi) ar avea printre membri sai si unii leaderi ale unor organizatii ″istorice″ ca ″Brigazile Revolutiei din 1920″ (″1920 Revolution Brigades″, ″Sunni militia group in Iraq″, fondat in 2003), ca de-altfel si a ″Armatei Islamice din Irak″ (″Jaish Ahul Sunna wa Al-Jamma″, grup armat irakian care lupta contra ocupatiei militare, considerat terorist pentru ca practica luarea de ostatici in scopuri financiare) care amandoua ar fi participat la luptele (operatiunile) de gherila din Irak.
Din pacate, Abdul Sattar Abu Risha, unul dintre rarii leaderi sunitii care a beneficiat simultan de ajutorul SUA carora s-a aliat in 2006 (fiind un apropiat al Generalului David Petraeus, intalnindu-i si pe George W. Bush, respectiv, Senatorul democrat Josephs Biden) precum si al Guvernului Al Maliki in majoritate siita, din 20 mai 2006 (condus de catre Primul Ministru, Nouri Kamil Mohammed Hasan al-Maliki, cunoscut si sub numele de razboi Jawad al-Maliki), caruia s-a aluturat, angajand in lupta fortele sale armate in Provincia sunita Al Nabar contra ″Al Qaida in Mesopotania-regiunea dintre fluviile Tigru si Eufrat, azi in mare parte Irak″ (″Stat Islamist″, dirijata de catre al Zarqaoui, Abu Musab al-Zarqawi nascut Ahmad Fadeel al-Nazal al-Khalayleh, bū Muṣ�ab az-Zarqāwī, Abu Musab from Zarqua), caruia ″Al Qaida in Irak″, i-a ucis mai multi membri ai familiei in 2004, printre care si tatal sau, este asasinat pe 13 septembrie 2007 (revendicat pe 14 septembrie de catre ″Al Qaida in Irak″) intr-un atentat aproape de resedinta sa din Ramadi (in care moare si asistentul sau personal, precum si alti doi membri ai garzii sale personale), el fiind inlocuit cu fratele sau Ahmed Abou Risha, ales prin consiliu tribal, astazi principalul leader al militiilor tribale ″Miscarea Desteptarii″ (Sahwa in Irak, National Council for the Awakening of Iraq, Sunni Awakening movement, cunoscut sau ″Fii Irakului″ la infintare), dispunand de cca 92.000 de soldati, recrutati in principiu, din randul fostilor insurgenti suniti.
Atacul terorist cel mai sangeros insa, de la inceputul razboiului, a avut loc pe 14 august 2007, provocand 572 de morti si 1.562 de raniti, ceea ce ″l-ar fi convins″ pe Bush, ca din pacate, angajamentul politic, militar si economic al SUA in Irak ar trebui sa fie prezent si dupa terminarea mantatului sau in fruntea Administratiei americane. (A portait of a Man Defined by His Wars-Bob Woodward, The Washington Post, 9 septembrie 2008).
Acest lucru insa nu inseamna ca anul 2007 a fost un an ″linistit″ pentru poporul irakian !
Si el debuteaza cu o serie de atentate sangeroase pentru americani : pe 20 ianuarie un elicopter Diyala al Armatei americane a fost doborat in nord-estul Bagdadului si mor 12 militari, iar la Kerbala sunt ucis 9 militari si sunt grav raniti alti 3 ; in randul irakienilor, cateva sute sunt grav raniti.
Pe tot parcursul lunii sunt comise alte atentate in care mor alte sute de civili irakieni si sunt raniti mii de civili: pe 21 ianuarie la Bagdad si Basorah ; pe 22 ianuarie la Bagdad si Bakouba ; pe 28 ianuarie la Kirkouk si Nadjaf/Najaf, iar pe 30-31 ianuarie la Anbar, Bagdad, Ezzi, Mossoul, Kirkouk, Saouira.
Bilantul lunii : 335 de morti (civili irakieni), 26 de militari si un britanic ucisi !
Luna februarie a fost si ea destul de ″agitata″ : pe 1 februarie atentale de la Hilla si Bagdad fac 77 de morti in randul populatiei civile, iar cele de pe 3-4 februarie la Kirkouk si Bagdad, 153, provocand si moartea a patru politisti irakieni.
Intr-un asemenea context, intaririle (surge) trimise de catre Administratia Bush, precum si aplicarea unui program de contra-insurectie simbolizata prin numirea Generalului David Petraeus in postul de comanda al operatiunilor Coalitiei in Irak, sprijinit si de catre militiile ″Desteptarea din Anbar″, respectiv, ″Fii Irakului″ au ca rezultat scaderea nivelului de violenta, astfel incat, in iulie 2008, un an relativ ″calm″ in atentate (singurul mai important, fiind unul sinucigas, comis pe 23 martie aproape de Mossoul de catre Abdallah al-Ajmi, fost detinut kuweitian la Guantanamo, arestat pe 1 decembrie 2001, la varsta de 23 de ani, eliberat ulterior, in care mor 14 soldati irakieni si sunt raniti alti 42), Bush anunta retragerea trupelor americane din aglomeratiile urbane irakiene incepand cu sfarsitul lunii iunie 2009 si fixazeaza ca data de retragere a unitatilor de lupta americane, ultima zi a anului acesta, 31 decembrie 2011!
La mijlocul anului 2006, cca 135.00 de militari, repartizati in 17 brigazi, din care 6 ai Garzii Nationale ale SUA sunt delocalizate in Irak, dar numai 50.000 sunt realmente operationali pe intregul teritoriu, restul fiind implicati numai in logistica operatiunilor militare.
Pe 27 noiembrie 2008, cand erau prezenti inca in Irak 14 brigazi americane ″supradimensionate″ (cca 150.000 de oameni, numarul fiind redus la 140.000 in ianuarie 2009), Guvernul (Parlamentul) Irakian si americanii semneaza un pact bilateral in 30 de articole (adoptat de catre 149 de deputati prezenti din 198, din care 35 au votat contra si 14 s-au abtinut), incluzand si SOFA (″Status of Forces Agreement″) care fixeaza sfarsitul anului 2011 ca termenul limita privind prezenta militara al SUA pe teritoriul irakian.
Acest efectiv insa a fost intarit cu 163.000 de ″contractuali″ (peste 13.000 fiind inarmati) ai celor 122 SMP (Societati Militare Private), din care 49 % sunt salariati irakieni, 34% sunt originari din tarile lumii a treia si (numai !) 17% sunt americani.
Incepand din a doua jumatate a anului 2009, americanii nu mai patruleaza pe strazile oraselor irakiene, ceea ce face ca atentatele sa fie din nou prezente in peisajul urbanistic irakian : pe 18 ianuarie la Kaiyara, la sud de Mossoul, in care moare Hassan Zaidan al Lihebi, unul dintre leaderii partidului sunit FDN (″Frontul de Dialog National″) ; pe 9 februarie mor patru militari americani intr-un atentat-sinucigas la Mossoul ; pe 21 iunie la Taza, in regiunea turca, aproape de Kirkouk mor, 72 de civili, cel mai sangeros atentat din ultimele 18 luni ; pe 10 august in triplul atentat la Mossoul si Bagdad mor 41 de civili irakieni si sunt raniti grav, alti 151; pe 19 august in sapte atentate simultane, cele mai sangeroase de la 1 februarie 2008, in ″plina zona verde″, in fata Ministerului de Finanta si Afaceri Externe la Bagdad, revendicata pe 25 august de catre ″Al Qaida in Irak″, mor 95 de civili si sunt raniti alti 550 ; pe 24 august doua microbuze explodeaza aproape de Kout in sudul Irakului provocand moartea a cel putin 11 civili, iar pe 29 octombrie un dublu atentat la Bagdad ucide 155 de civili si face 500 de raniti, cel mai sangereos atentat in ultimii doi ani).
Cu toate acestea, Ministerul Sanatatii irakian, anunta ″satisfacut″ ca in mai 2009, nu au fost ucisi decat 134 de irakieni, adica cei mai putin de la invazia Coalitiei in Irak din 2003, iar numarul victimelor din atentatele anului 2009 sunt ″rezonabile″ fata de anii anterirori !
Gherila urbana irakiana nu se dezarmeaza insa, in ciuda faptului ca trupele Coalitiei lanseaza operatiuni militare tereste din ce in ce mai importante (285 de bombe si rachete cu raza medie de actiune aruncate in 2004, 404 in 2005, 229 in 2006, 237 intre 1 ianuarie-15 mai 2007) si gaseste in plus si ″surse de finantare″.
Ca exemplu, in august 2004, orasul sfant Najaf/Najdaf este scena unor lupte de gherila urbana, cu sediul la Mausoleul Ali, de o rara ″ferocitate″.
Cheia trezoreriei care pana atunci, de secole, era in posesia familiei Al-Rufaie, ar fi fost sustrasa de catre Moqtada al Sadr, ale carui forte de militie luptau contra fortelor Coalitiei in jurul mausoleului.
Este vorba de carti rare, bijuterii, pietre pretioase, etc.
″Succesul″ gherilei irakiene mai este vizibil insa si in cantitatea scazuta de petrol exportata, care revine, in sfarsit, la nivelul anului 2003 (inaintea invaziei !) numai pe la inceputul anului 2008.
In 2006, ea a infiintat CCMI (Consiliul Consultativ al Mujahedinilor din Irak), o alianta a mai multori grupari ale gherilei irakiene, islamiste si nationaliste, care activeaza (sub egida organizatiei teroriste la Al Qaida) in sase miscari : Tenzheem Qa�adah al Jihad, cunoscuta mai mult ca ″Al Qaida in Irak″, dirijata de catre seful islamist iordanian, Al Zarqaoui (Abou Moussab al-Zarqaoui nascut pe 30 octombrie 1966 la Zarqa, ucis pe 7 iunie 2006 intr-un raid american la Bakouba in Irak la 50 km nord-est de Bagdad) ; Ansar Al-Tawhid (sectiunile Ansar Al-Tawhid) ; Al-Jihad Al-Islami (sectiunea Jihad islamique) ; Saraya Al-Ghoraba (sectiunile straine) ; Kitaeb Al-Ahwal (brigadele Apocalipsului) ; Jeish al-Taiifa al-Mansoura (secta armatei victorioase).
In acelasi an cand reprezentatii mai multor organizatii siite si sunite au semnat (in octombrie) 2006, ″Documentul de la Mecca″ care solicita restabilirea ordinii publice si a pacii in Irak. (Meca este considerat locul cel mai ″sfant″ al islamului, in vestul Arabiei Saudite, in Provincia Mecca, care gazduieste Kaaba, in sanul Masjid al-Haram-″Moscheea Sacra″, unde cateva incercari de-ale mele de a ajunge in anii �90 si inceputul anilor 2000 din Dubai-Emiratele Arabe Unite, s-au soldat cu esec !)
Dupa cum am mai mentionat, pe 1 ianuarie 2010, Comandamentul Fortelor Multinationale a fost inlocuit cu USF-I (Unites States Forces-Iraq), iar in iulie 2010 fortele americane de lupta incep sa se retraga din teritoriul irakian.
Ultima unitate de lupta americana prezenta in Irak, a 4-a Brigada a celei de a 2-a Divizii de Infanterie a parasit teritoriul in noaptea de 18 catre 19 august 2010 prin frontiera kuweitiana.
Pe 1 septembrie 2010, s-ar parea ca nu mai erau decat 50.000 de militari americani in Irak, sub comanda Generalului Lloyd Austin (Lloyd James Austin III, General US Army, nascut pe 8 august 1953 in Mobile, Alabama ; USF-I ; XVIII Airbone Corps ; 10th Mountain Division ; 3rd Brigade, 82nd Airbone Division ; 2nd Battalion, 50th Parachute Infantry Regiment), ei neavand decat un rol de asistenta, precum si de instruire ai soldatilor si potistilor irakieni, fara a fi implicati in mentinerea pacii si a ordinii publice, trebuind sa paraseasca tara pana la sfarsitul acestui an, intr-un context in care atentatele teroriste nu au fost ″neglijabile″ nici in cursul anului 2010 : in luna februarie ele au ucis 92 de civili (pe 1 si 4 februarie la Bagdad, respectiv, pe 5 februarie la Kerbala intr-un dublu atentat, fiind ucisi 41 si 20, respectiv, 31 de pelerini siiti), pentru ca in luna mai, cca 60 de atacuri ale ″Al Qaida in Irak″ sa ucida cel putin 110 civili si sa raneasca grav peste 500 (cel mai important vag de atentate dupa 2007), iar pe 31 octombrie, o luare de ostatici in Catedrala din Bagdad sa se transforme intr-un adevarat macel (46 de fideli ucisi, printre care : 5 femei, 7 copii si 2 preoti).








________________________________________________________
[1] I SAF (International Security Assistance Force) aflata sub comanda NATO, cu cartierul genera la Kabul (sub responsabilitatea Regiunii de Comandament-Capitala, a Frantei), a fost mandatat prin rezolutia 1386 al Consiliului de Securitate al ONU incepand din 20 decembrie 2001, contrar programului de operatiuni militare care au debutat inca din 7 octombrie cu ″Operation Enduring Freedom″, sub Comandamentul SUA. Pe 31 martie 2009, sub comandamentul ISAF erau angajati in Afganistan 61.960 de soldati. In februarie 2011 ea dispunea de 131.983 de oameni din 49 de tari, din care opt nu sunt membre ale Aliantei NATO. Printre altele, ea a pierdut 2.237 de militari in cadrul operatinulor sale in Afganistan si 92 de in afara frontierelor sale. Iata si lista tarilor participante laISAF, precum si efectivele lor cu contributie importanta: Germania (2.800 de oameni in 2006, 3.465 in iunie 2009, 4.920 in 2011, in Regiunile din nordul tarii Kundus, Faizabad si Nord: ; Peste 4.500 de soldati, printre care fortele speciale KSK -Kommando Spezialkr�fte, apartinand fortelor speciale Bundeswher-Fortele Federale de Aparare, nave si echipamente de lupta contra pericolului NBC-Arma Nucleara, Biologica sau Chimica; 49 de soldati ucisi); Australia (1.090 de oameni in 2009, 1.150 in 2011, in Regiunea Bamian, aproape de Regiunea Capitala; 300 de Comandouri SAS-Special Air Service, unitati de forte speciale ale fortelor armate britanice; 400 soldati pentru reconstructia tarii, mai multe fregate, doua avioane P-3 Orion, de patrula mritima de origine americana si doua avioane de vanatoare F/A-18- McDonnell Douglas F/A-18 Hornet, avion de lupta multirol american; 21 de soldati uisi); Belgia (620 de oameni in 2009, 530 in 2011, in principiu pentru reconstructia tarii la Kunduz si protectia Aeroportului din Kabul; 4 avioane de vanatoare din 1 septembrie 2008, F-16-General Dynamics F-16 Fighting Falco, avion de lupta americanan multirol au fost aduse la Kandahar; 1 soldat ucis); Canada (2.830 de oameni in 2009, 2.095 in 2011 printre care 40 de Comandouri in Regiunea Kandahar; 6 nave, 6 avioane si 15 tancuri Leopard 1 si Leopard 2-tancuri de lupta nemtesti pentru Operatiunea Meduza si Batalia de la Panjwaii; 153 de soldati ucisi, un diplomat, mai multi interpreti, si un angajat civil); Croatia (530 de oameni in 2009, 290 in 2011 din care 150 de soldati, 10 in zona Kandahar, iar 140, cu fortele armate franceze in Regiunea Capitala, la kabul, respectiv, cu fortele armate germane in Regiunea Mazar e Charif); Danemarca (700 de oameni in 2009, 750 in 2011, in cadrul fortelor sale speciale; un avion de transport C-130-Lockheed C-130 Hercules, avion de transport militar american, 6 F-16 specializate in atacul la sol; 40 de soldati ucisi); Franta (3.750 de oameni in 2009, 4.000 in 2011, instructori si forte speciale cu echipamente de lupta de toate tipurile la sol in Regiunea Capitala-Kabul; 6 aparate Mirage 2000 D si Mirage F1, 3 Mirage FICR, 2 Mirage IVP si 2 C-135FR, 16 Super-Etendard, 2 E-2C Hawkeye si 5 Rafale F3, un petrolier alimentator cu combustibil in aer KC-135; Fortele armate franceze intervin in cadrul a doua operatiuni internatinale: FIAS-Fortele Internationale de Asistenta si Securitate sub Comandamentul NATO si Operation Enduring Freedom sub Comandamentul American, repartizate in mai multe operatiuni nationale: Pamir-pentru ISAF, Herakles-pentru operatiunile navale si aeriene, Epidote-pentru participarea la misiunile de instruire ale fortelor armate afgane in cadrul OEF si Ares- pentru operatiunile speciale OEF; participare in Ocenul Indian la La Task force 473, sub commanda Contra-amiralului Fran�ois Cluzel: port-avionul nuclear Charles de Gaulle, fregatele Le Motte Picquette, Jean de Vienne, Jean Bart, submarinul nuclear de atac Rubis, petrolierul La Meuse si Aviso-nava de razboi de tonaj mic si rapid si Comandantul Ducuing- un Aviso de tip A69, clasa Estienne Orves al Marinei Nationale franceze din Saint Raphael, cu numarul de coca F795; Combined Task Force 150; 2.500 de militari din Brigada Lafayette condusa de catre Generalul Pierre Chavancy sub comandament american; 150 de jandarmi, din care doua escadroane mobile echipate cu pusti HKG-36 si vesta antiglont de 17 kg, precum si cu un intreg arsenal de lupta, in total cca 30 de kg; instruirea politistilor afgani; costul operatinulor in 2009: 450 M�, adica jumatate din bugetul alocat OPEX-Operatiunilor militare in afara Teritoriului National; 2 batalioane cu cate trei companii de lupta, cu 15 blindate Aravis-vehiculle utilitare cu tractiune pe patru roti de fabricatie franceza pentru teren accidentat; 5 vehicule de deminare Buffalo si 27 caini de raboi; materiele suplimentare din vara anului 2009: 3 elicoptere EC-665 Tigre si 3 de transport AS-532 Cougar al Aviatiei lejere al Armatei terestre; 8 camioane echipate cu un sistem de artilerie-Caeser cu o lungime de 155 mm si calibrul 52; 380 de rachete antitanc FGM-148 Javelin ilocuitorul celor Milan; 6 camioane-cisterne blindate CCP10; Un aruncator de grenade automatic-LGA de marca HK; 16 LEMIR-mecanice, infrarosii pentru a fi plasate inaintea vehiculelor VAB-Vehicle Originally Vertical Assembly Building, in fruntea convoaielor logistice; Forte specialke de contraspionaj: 22 membri al regimentului 13-Dragonii parasutisti de informatii, 20 de membri al Regimentului 4 de elicopetre al Fortelor Speciale-areomobilitate, 7 membri al Comandoului de parasutisti al Aerului nr.10 de ghgidare, 20 de Comandouri ale diverselor unitati pentru instruirea Fortelor Speciale afgane in cadrul Operatiunii Epidote; 30 de membri al Regimentului de parasutisti de Infanterie Marina; 74 de soldati ucisi); Italia (2.350 de oameni in 2009, 3.770 in 2011, din care 2.000 la sol in Regiunea Herat si Vest; mai multe nave de razboi, doua port-avioane care permit aterizarea mijloacelor de transport care evolueaza in atmosfera terestra: aerostat, aparat ″mai lejer decat aerul″ si aerodin, aparat ″mai greu decat aerul″ mobilitatea caruia fiind asigurata de catre fortele aerodinamice; 36 de sodati ucisi); Lituania (200 de oameni in 2009, 180 in 2011, din care 40 in cadrul Fortelor Speciale si 120 in Provincia Ghowr dupa 2005, la paza de obiective; 1 soldat ucis); Norvegia (490 de oameni in 2009, 415 in 2011, in Regiunea Maymaneh in Nord, implicati in echipe de logistica si deminare, in Forte Speciale de ″Marinejgerkcommandoen″; mai multe avioane de transport C-139; 9 soldati ucisi); Marea Britanie (8.300 de oameni in 2009, 9.500 in 211, aliat al SUA este prezenta in sudul tarii, in Provincia Helmand cu intregul sau arsenal militar al Fortelor Armate britanice; 350 soldati ucisi); Noua Zeelenda (150 de oameni in 2009, 235 in 2011; 2 Lockheed C-130 Hercules, avion de transport militar si un avion de transport Boeing 757; un contingent de trupe speciale de 120 de oameni al New Zealand Special Air Service); Polonia (2000 in 2009, 2490 in 2011; Unitati de GROM-Grupa Reagowania Operacyjno � Mobilnego, unitate ale Fortelor Speciale poloneze, grup operation de reactie, avand originea in GSG 9 der Bundespolizei -GSG 9 BPOL -Grenzschutzgruppe 9, o unitate de inteventie a Politiei Germane, dotata cu un armament foarte performant si variat: Pistoale FN Five-SeveN, Glock 17-17T, HK USP, H&K Mk 23 Socom Mode l0, P99 Rad, Colt 1911, Sig Sauer P228; Pistoale mitraliere: FN P90, H&K MP-5-A3/A4/A5/F, MP5K/K-PDW, MP5SD3/SD6; Pusti de asalt: Bushmaster XM15E2SM4A3, ACR, LAC SR-16. FN F2000 Tactical FN SCAR, HK416, SIG SG 551, Steyr AUG, G36i G36K, Beryl si Mini Beryl; Mitraliere lejere: FN Minimi Para-5,56mm si TR-762mm NATO, PKM/PKT; Mitraliere grele-mari: Manory M2 HB QCB, HSW; Pusti de precizie: Remington M700, Accuracy International AWM-F, Barrett M82A3M107, Chey Tac M200, H&K PSG1, PGM Hecate II, SR 25, M24, Mauser 86SR-SP66, Bor, Remington 870 MCS, pentru distrugerea inchizatoarelor de usi; 24 de soldati ucisi); Portugalia (152 de oameni in 2009, 115 in 2011; 115 Comandouri si 37 de controlori aerieni la Kabul; 2 soldati ucisi); Cehia (580 de oameni in 2009, 470 in 2011; Mai multe forte speciale localizate in tabara Mauer; 3 soldati ucisi); Romania (900 de oameni in 2009, 1.695 in 2011; Un avion de transport C-130; 17 soldati ucisi); Spania (780 de militari in 2009, 1.470 in 2011, in Regiunea Qal e Noow in nord- vestul tarii; 63 de soldati ucisi); SUA (28.820 in 2009, 90.000 in 2011; Principala forta militara a ISAF ea este prezenta cu intregul sau arsenal militar: US Army, US Navy, UA Air Force in estul tarii, dar si in Regiunile Qalat in sud, respectiv, in Farah in Vest; 1.391 de soldati ucisi); Suedia (265 de oameni in 2009, 500 in 2011, in Regiunea Mazar i Sharif, Nord; 160 de trupe de elita si mai multe echipe de deminare; 5 soldati ucisi); Turcia (690 in 2009, 1.825 in 2011, in Wardak, aproape de Regiunea Capitala, care nu particpa direct la operatiunile de lupta cu insurgentii; 2 soldati ucisi). Alte tari care contribuie intr-o masura mai mica la ISAF si nu participa direct la luptele de gherila sunt: Albania (250 de oameni in 2009, idem in 2011); Armenia (40 in 2011); Austria (40 in 2009, 3 in 2011); Azerbaidjan (90 in 2009, 95 in 2011); Bosnia Hertegovina (10 in 2009, 45 in 20011); Bulgaria (470 in 2009, 610 in 2011); Coreea de Sud (245 in 2011; 2 soldati ucisi); Emiratele Arabe Unite (25 in 2009, 35 in 2011); Estonia (140 in 2009, 160 in 2011; 8 soldati ucisi); Finlanda (110 in 2009, 165 in 2011; un soldat ucis); Georgia (174 in 2009, 925 in 2011; 5 soldati ucisi); Grecia (140 in 2009, 135 in 2011); Ungaria (370 in 2009, 520 in 2011; 4 soldati ucisi); Islanda (8 in 2009, 5 in 2011); Irlanda (7 in 2009, idem in 2011); Iordania (4 in 2009, niciunul in 2011; un doldat ucis); Letonia (160 in 2009, 135 in 2011; 3 soldati ucisi); Luxemburg (9 in 2009, idem in 2011); Macedonia (170 in 2009, 165 in 2011); Mongolia si Muntenegru (60, respectiv, 35 in 2011); Olanda (1.950 in 2009 prezenti in sudul tarii, niciunul in 2011; 25 soldati ucisi); Singapore (20 in 2009, 50 in 2011); Slovacia (120 in 2009, 300 in 2011); Slovenia (70 in 2009, 80 in 2011); Tonga (55 in 2011) si Ucraina (19 in 2009, 20 in 2011). Dupa cum constatam principalii contribuabili in militari care stationeaza in Afganistan sunt tot tarile partenere SUA in G7 (primele cele sapte mari puteri economice, mai putin Japonia): SUA (90.000), Marea Britanie (9.500), Germania (4.920), Franta (4.000), Italia (3.770) si Canada (2.095). In ceea ce priveste bilantul uman, in august ISAF anunta 1.285 de doldati ucisi (din care 766 americani), iar numarul acestora in ianuarie 2011 era de 2.237 in Afganistan si 92 in afara Afganistanului. In privinta fortelor militare afgane (politie si militii) nu exista o evidenta sigura, insa unele surse la care am avut acces indica intre 14.467-14.890 de morti. Aceasi situatie in cazul talibanilor, in tabara adeversa, documentele noastre studiate indica intre 25.890-26.340 de morti!