Ce faceti in fata sentimentului de neputinta?!

Sunt o persoana matura, ma consider acceptabil de echilibrata si un pic mai mult peste medie cand e vorba de capacitatea de a tine piept oricaror probleme si de a le rezolva... Cu toate astea, am momente in care ma copleseste sentimentul de neputinta.... Un copil de 14 ani a trimis un mass prin care cere disperat tuturor celor care il citesc sa se roage pentru tatal sau care este in coma in urma unui accident cumplit de masina.... Sunt si eu mama unui copil de 16 ani... mi se pare firesc sa aud strigatul de disperare al acelui copil si sa ma rog alaturi de el.... dar cum sa fac sa nu ma sufoce sentimentul de neputinta pe care il am acum???... cum sa fac sa nu ma mai gandesc incontinuu ca nu e suficient sa ma rog???.... nu stiu ce altceva as putea sa fac... si asta mi-e tare greu sa accept....
Ajutati-ma cu un sfat.... acesta este doar unul dintre momentele in care simt ca , daca as putea, as da o parte din sufletul meu, la propriu, celor care sunt in suferinta.... dar asa ceva nu se poate... si-atunci?

Nu stiu ce sa cred... nu vreau sa judec pe nimeni.... vreau sa imi imaginez, mai degraba, ca nu a citit nimeni mesajul meu.... as accepta cu usurinta orice alta explicatie, cat de naiva ar fi ea.... numai ideea ca oamenii sunt indiferenti unii fata de durerea altora, nu pot sa accept sub nici o forma...
...si, oricum, indiferent de ceea ce cred sau simt eu acum, realitatea este una singura.... drama copilului care m-a zdruncinat intr-atat, s-a transformat in cea mai cumplita lovitura pe care i-o poate da viata.... tatal lui a incetat din viata in dupa amaiaza zilei de 25 ianuarie....
.... ma doare enorm.... ma simt umila, inutila, revoltata, neputincioasa...
....dar, indiferent cat de mult m-a afectat drama acestui copil, un lucru stiu sigur..... copilul acesta a fost atat de lovit de soarta, incat nu il mai poate afecta in nici un fel nici sentimentul de neputinta al unora, si nici indiferenta altora....
...si iata cum ajungem, invariabil, sa cerem ajutorul divin...
Ajuta-l, Doamne, pe acest copil!
... noi, semenii lui, suntem uneori atat de neputinciosi, sau egoisti, sau poate chiar lasi, incat nu ne putem ajuta nici macar pe noi insine....

te inteleg perfect!
Curios e, ca tocmai citeam o astfel de experienta din viata unui personaj din "Intoarcerea din rai" de M. Eliade.
Daca te ajuta mult...citeste aceasta frumoasa carte!
Oamenii INCA AJUTA!

Iti multumesc din suflet, Maria!
Promit ca voi cauta cartea si o voi citi.
Iti multumesc pentru faptul ca nu ti-a fost indiferent... Iti multumesc!

De la: doina_grigoras2000, la data 2009-01-29 19:47:55Iti multumesc din suflet, Maria!
Promit ca voi cauta cartea si o voi citi.
Iti multumesc pentru faptul ca nu ti-a fost indiferent... Iti multumesc!

Doina,
Nu se pune problema că oamenilor nu le pasă dar faptul că scriem, aici, acum nu îl ajută pe copilul acela cu nimic.
Vrei să-i faci un bine? Adoptă-l ! Ia-l şi ţine-l la tine, educă-l, arată-i dragoste şi susţine-l!

Când toată lumea gândeşte la fel înseamnă că nimeni nu gândeşte.

De la: doina_grigoras2000, la data 2009-01-27 18:49:24Nu stiu ce sa cred... nu vreau sa judec pe nimeni.... vreau sa imi imaginez, mai degraba, ca nu a citit nimeni mesajul meu.... as accepta cu usurinta orice alta explicatie, cat de naiva ar fi ea.... numai ideea ca oamenii sunt indiferenti unii fata de durerea altora, nu pot sa accept sub nici o forma...
...si, oricum, indiferent de ceea ce cred sau simt eu acum, realitatea este una singura.... drama copilului care m-a zdruncinat intr-atat, s-a transformat in cea mai cumplita lovitura pe care i-o poate da viata.... tatal lui a incetat din viata in dupa amaiaza zilei de 25 ianuarie....
.... ma doare enorm.... ma simt umila, inutila, revoltata, neputincioasa...
....dar, indiferent cat de mult m-a afectat drama acestui copil, un lucru stiu sigur..... copilul acesta a fost atat de lovit de soarta, incat nu il mai poate afecta in nici un fel nici sentimentul de neputinta al unora, si nici indiferenta altora....
...si iata cum ajungem, invariabil, sa cerem ajutorul divin...
Ajuta-l, Doamne, pe acest copil!
... noi, semenii lui, suntem uneori atat de neputinciosi, sau egoisti, sau poate chiar lasi, incat nu ne putem ajuta nici macar pe noi insine....

Chiar ma faci sa ma simt neputincios!Gandeste-te ca multi dintre romani abia daca se pot ajuta pe ei insisi......Drame de felul asta se intampla zilnic,ce-ar trebui sa facem?Suntem,de cele mai multe ori,neputinciosi.

Dora, motivul pentru acre am deschis acest topic nu este acela ca nu pot face nimic pentru acel copil... ba chiar pot si nu ma dau inapoi de la nimic din ceea ce imi sta in putinta pentru a ajuta material si poate si sufleteste....
Neputinta pe care am simtit-o si pe care o simt deseori cred ca vine din natura umana... si anume, aceea ca mereu voi vrea sa fac mai mult si tot mereu si mereu, oricat voi incerca, nu voi reusi sa fac tot ce mi-as dori... Nu se pune problema sa fiu parinte pentru copii care si-i pierd.... daca as putea, as face-o si pe asta.... Problema e ca mi-as dori ca nici un copil sa nu ramana fara parinti si nici un parinte sa nu isi piarda copii.... In fata acestor lucruri ma simt neputincioasa... am vrut doar un sfat, o parere despre cum putem face sa trecem peste lucrurile pe care ne este greu, aproape imposibil sa le acceptam...
Crist, tu ai dreptate, cu siguranta.... sunt lucruri pe care nu le putem evita, pentru ca si necazurile, ca si bucuriile, fac parte din viata noastra... Imi pare rau daca v-am demoralizat si pe voi... Imi cer iertare... dar mi-a fost tare greu in acele momente, imi este greu si acum si am simtit nevoia sa cer si sa astept o vorba de la oameni ca mine...
Si Mariei, si voua, Dora si Crist, va multumesc! Pentru mine am cerut ajutor, mie mi l-ati oferit prin vorbele voastre, iar eu, la randul meu, voi ajuta cu tot ce stiu si ce pot pe cei pe care ii voi intalni la nevoie... Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Îmi place, eşti cam la fel de sentimentală şi plină de emoţii ca şi mine.....diferenţa este că la mine se întâmplă mai rar.
Trebuie să înţelegi că din clipa în care am fost concepuţi....murim puţin câte puţin.
Cel mai grav lucru nu este să-şi îngroape copiii părinţii ci invers, atunci când un părinte ajunge să-şi îngroape un copil. Asta numesc eu tragedie cruntă!

Când toată lumea gândeşte la fel înseamnă că nimeni nu gândeşte.

Doina, nu cred ca exista ceva care sa diminueze durerea pe care o simti cand vezi ca cei din jur sufera.
Dar este firesc sa fie asa.
Grav este cand nu te va mai interesa ce se intampla, cand te vei delimita de suferinta celorlalti.

De la: marinescuirina, la data 2009-01-30 20:03:02Doina, nu cred ca exista ceva care sa diminueze durerea pe care o simti cand vezi ca cei din jur sufera.
Dar este firesc sa fie asa.
Grav este cand nu te va mai interesa ce se intampla, cand te vei delimita de suferinta celorlalti.

De la: doina_grigoras2000, la data 2009-01-30 18:18:17Dora, motivul pentru acre am deschis acest topic nu este acela ca nu pot face nimic pentru acel copil... ba chiar pot si nu ma dau inapoi de la nimic din ceea ce imi sta in putinta pentru a ajuta material si poate si sufleteste....
Neputinta pe care am simtit-o si pe care o simt deseori cred ca vine din natura umana... si anume, aceea ca mereu voi vrea sa fac mai mult si tot mereu si mereu, oricat voi incerca, nu voi reusi sa fac tot ce mi-as dori... Nu se pune problema sa fiu parinte pentru copii care si-i pierd.... daca as putea, as face-o si pe asta.... Problema e ca mi-as dori ca nici un copil sa nu ramana fara parinti si nici un parinte sa nu isi piarda copii.... In fata acestor lucruri ma simt neputincioasa... am vrut doar un sfat, o parere despre cum putem face sa trecem peste lucrurile pe care ne este greu, aproape imposibil sa le acceptam...
Crist, tu ai dreptate, cu siguranta.... sunt lucruri pe care nu le putem evita, pentru ca si necazurile, ca si bucuriile, fac parte din viata noastra... Imi pare rau daca v-am demoralizat si pe voi... Imi cer iertare... dar mi-a fost tare greu in acele momente, imi este greu si acum si am simtit nevoia sa cer si sa astept o vorba de la oameni ca mine...
Si Mariei, si voua, Dora si Crist, va multumesc! Pentru mine am cerut ajutor, mie mi l-ati oferit prin vorbele voastre, iar eu, la randul meu, voi ajuta cu tot ce stiu si ce pot pe cei pe care ii voi intalni la nevoie... Asa sa ne ajute Dumnezeu!

DOINA,trebuie sa-ti spun cu lacrimi in ochi,cand citesc ceea ce ai scris aici ca singura certitudine pe care o avem in viata chiar din momentul nasterii,este moartea si te rog sa ma crezi ca stiu precis ce scriu si ce spun,nu sunt filozof,nu sunt preot dar am simtit durerea pe pielea mea,durerea de a pierde pe cineva drag este cel mai cumplit lucru care ni se poate intampla deoarece inca nu s-a intors nimeni,nici macar acel isus propovaduit de crestini sa ne spuna cum este dincolo sau de ce trebuie sa ne nastem si daca tot ne-am nascut de ce trebuie sa murim?vor veni destui propagandisti ai minciunii sa ne impuie creierele cu elucubratii dar nici unul nu va putea da un raspuns satisfacator si exact despre aceste lucruri,vor emite tot felul de judecati de doi bani despre nimic insa acelui copil sau oricarui muritor nu va putea sa-i spuna nimeni de ce tocmai lui i se intampla asa ceva,in speranta ca nu plictisesc pe nimeni spun doar s-auzim numai de bine!

De la: dora_visinescu, la data 2009-01-30 18:32:26Îmi place, eşti cam la fel de sentimentală şi plină de emoţii ca şi mine.....diferenţa este că la mine se întâmplă mai rar.
Trebuie să înţelegi că din clipa în care am fost concepuţi....murim puţin câte puţin.
Cel mai grav lucru nu este să-şi îngroape copiii părinţii ci invers, atunci când un părinte ajunge să-şi îngroape un copil. Asta numesc eu tragedie cruntă!

asa este DORA,niciodata nu putem concepe cand un parinte isi ingroapa copilul,dar tot la fel de dureros este cand un copil care a sperat ca parintii sai il vor ajuta sa reuseasca in viata,parasesc in mod tragic lumea aceasta in care numai nebunii mai pot sa creada ca vine isus si ne scapa de mizerie,noi stand cu mainile in san si nefacand nimic,orice parinte normal la cap isi divinizeaza copilul si invers,suferinta nu poate fi descrisa in cuvinte de cei care au trecut prin asa ceva,numai potlogarii si filozofii nimicului mai pot gasi cuvinte in atari momente,oamenii normali la cap, tac,se uita si sufera,s-auzim numai de bine!

Sunt o persoana matura, ma consider acceptabil de echilibrata si un pic mai mult peste medie cand e vorba de capacitatea de a tine piept oricaror probleme si de a le rezolva... Cu toate astea, am momente in care ma copleseste sentimentul de neputinta.... Un copil de 14 ani a trimis un mass prin care cere disperat tuturor celor care il citesc sa se roage pentru tatal sau care este in coma in urma unui accident cumplit de masina.... Sunt si eu mama unui copil de 16 ani... mi se pare firesc sa aud strigatul de disperare al acelui copil si sa ma rog alaturi de el.... dar cum sa fac sa nu ma sufoce sentimentul de neputinta pe care il am acum???... cum sa fac sa nu ma mai gandesc incontinuu ca nu e suficient sa ma rog???.... nu stiu ce altceva as putea sa fac... si asta mi-e tare greu sa accept....
Ajutati-ma cu un sfat.... acesta este doar unul dintre momentele in care simt ca , daca as putea, as da o parte din sufletul meu, la propriu, celor care sunt in suferinta.... dar asa ceva nu se poate... si-atunci?[/quote]

doina_grigoras2000, durerea si lacrimile unui copil sfasie sufletul orcarui om care-l iubeste pe Dumnezeu .
In acest moment acest copil are nevoie de mangaiere, iubire si intelegere din partea noastra.
Sa cautam sa-l ajutam cu ce putem, Doina.

De la: florin_bad_boy2006, la data 2009-02-13 03:40:29asa este DORA,niciodata nu putem concepe cand un parinte isi ingroapa copilul,dar tot la fel de dureros este cand un copil care a sperat ca parintii sai il vor ajuta sa reuseasca in viata,parasesc in mod tragic lumea aceasta in care numai nebunii mai pot sa creada ca vine isus si ne scapa de mizerie,noi stand cu mainile in san si nefacand nimic,orice parinte normal la cap isi divinizeaza copilul si invers,suferinta nu poate fi descrisa in cuvinte de cei care au trecut prin asa ceva,numai potlogarii si filozofii nimicului mai pot gasi cuvinte in atari momente,oamenii normali la cap, tac,se uita si sufera,s-auzim numai de bine!

Da, aşa este....am trecut şi prin ceea ce spui tu destul de timpuriu. Tatăl meu a murit de neoplasm bronho-pulmonar când eu aveam 20 de ani, în chinuri groaznice....nu doresc nimănui....
A fost cel mai bun şi mai corect om pe care eu l-am cunoscut. Nici acum, după 17 ani nu mă pot împăca cu gândul că nu mai este. Şi acum mi-e dor de el şi-mi lipseşte. De multe ori am nevoie de el, de un sfat...dar pur şi simplu nu mai e!

Când toată lumea gândeşte la fel înseamnă că nimeni nu gândeşte.

Intuitiv, copilul acesta care nu mai e copil, a cerut lumii sa se roage pentru tatal sau. Si eu am avut probleme si cu adevarat numai credinta ma mai putea salva. Si m-am rugat si ajungi sa vezi ca se rezolva incet-incet, totul e sa crezi ca se poate. Aici e vorba de coma, poate isi va reveni, poate nu. Dar in ambele cazuri sa credem ca ruga tuturor va fi folositoare sufletului sau. Nimic nu se intampla fara motiv in Univers. Daca am putea vedea ansamblul - am crede mai usor.

E bine sa nu ajungi in situatii de a fi neputincios. Daca ai ajuns macar sa-ti ramine puterea de a cere ajutor.

Cei ce le interzic altora accesul la anumite aspecte ale vietii.....sint satui de acel aspect.