Crestinismul ortodox: plaga romanilor - macelul mieilor, morbidul moastelor

Zeu străin

Nu vă-nchinaţi la acel zeu,
la efemera-i mântuire.
El n-a salvat poporul său.
Cum te va mântui pe tine?

Tânjeam să trăim-n fericire,
el ne-a făcut sângele greu.
A adus sabia-n omenire.
E-acesta fiul lui Dumnezeu?

Să alungăm frica de năluci,
natura ne e Dumnezeul viu.
Salvarea noastră este aici
nu-n cel ce vine din pustiu.

Priviţi istoria ce-a urmat
din vrajba cu poporul său,
dâra de sânge ce-a lăsat
cel ce-i crezut că-i Dumnezeu.

În venerarea credincioşilor,
an după an el se "renaşte".
Sângele curge-n măcelul mieilor,
când e uscat sunt "sfinte" moaşte.


De ce grupările creştine
Trăiesc continuă învrăjbire?
E răul ce le întreţine.
"Salvarea" le e rătăcire.

Dar zeul nostru e pe stânci,
nu-i este foame şi nici sete.
Nimeni nu-l poate răstigni,
are picioarele în pietre.

Ne-aţi luat altarele de foc,
pe ele biserici înălţând.
De-atunci nu mai avem noroc,
sângerăm cu omul sângerând.

N-avem nimica cu Avram
şi zeul lui ce sânge cere.
Căci venerăm izvor şi ram.
Ele ne-or duce la-nviere.

Cuţitul lui Avram străin ne este,
să creadă alţii c-aduce mântuire.
La noi mioara ne vorbeşte,
Treimea sfântă? Flori, ape şi iubire.

Noi credem în sânziana cântând,
în glasu-i ce ne mângâie-n noapte,
ascultăm pădurea, un râu susurând.
"Iubire!" zâna ne spune în şoapte.