Alegerile, o revanșã istoricã?

În urmã cu un secol și jumãtate, domnitorul Cuza abdica sub presiunea “monstruoasei coaliții”. Astãzi, adversari politici tradiționali pactizeazã împotriva președintelui-candidat Bãsescu. De ce conducãtorul statului este perceput ca dușman comun? Și mai ales, cine va învinge acum?

Ciclicitatea istoriei e departe de a fi o lege, dar lecțiile ei trebuie învãțate de fiecare datã. Cuza a susținut un șir de reforme menite sa europenizeze Principatele, însã clasa politicã s-a simțit amenințatã de inițiativele charismaticului domnitor. Reforma electoralã desființase monopolul boierimii asupra puterii, iar cea agrarã nu putea fi continuatã decât prin exproprierea marilor moșieri.

Dupã 7 ani de domnie, Cuza a abdicat în urma loviturii de stat, iar pe tron a fost adus un tânãr principe prusac, neinfluențat de rivalitãțile autohtone – viitorul rege Carol I. Sub domnia sa, România a cãpãtat maturitatea politicã și și-a câștigat independența. Industria s-a dezvoltat într-un ritm fãrã precedent iar cultura a înflorit extraordinar.

Ce s-ar fi întâmplat dacã Cuza nu abdica? E posibil ca reforma agrarã sã fi avut loc mult mai devreme și sã fi prevenit apariția rãscoalelor. În egalã mãsurã, criza politicã marcatã prin asasinarea liderului conservator ar fi putut degenera în rãzboi civil.

Astãzi, mãnușa refuzatã de domnitor a fost ridicatã. Bãsescu candideazã pentru un nou mandat în care susține reforma politicã și luptã împotriva “oligarhilor” și a “mogulilor”. Ca în trecut, liberalii și social-democrații se coalizeazã promovând un independent ca premier. Este greu de prevãzut cine va fi învingãtorul în condițiile unui vot acordat emoțional. Pe de o parte, accentele dictatoriale îndepãrteazã un electorat marcat de comunism. Pe de altã parte, ezitãrile sau inconsistențele politice descurajeazã alegãtorul exasperat de crizã sau corupție.

Indiferent de rezultat, provocãrile adresate viitorului președinte sunt similare celor asumate de tânãrul Carol I. Relansarea economicã, educarea clasei politice si afirmarea în plan internațional vor fi obiective prioritare în agenda prezidențialã. În egalã mãsurã, responsabilitatea aparține clasei politice, ce trebuie sã identifice în șeful statului reperele interesului național, și nu un inamic comun. Iatã un exercițiu întotdeauna dificil în condiții de crizã economicã și politicã, și imposibil de evitat.

“Nimeni nu valoreazã mai mult decât ambițiile sale” scria în Memoriile sale împãratul Marcus Aurelius, ajuns la maturitate politicã. Nimeni, mi-aș permite sã adaug, nici mãcar un popor.

Razvan PINTEA