Crestinismul ortodox: plaga romanilor - macelul mieilor, morbidul moastelor

Zeu strãin

Nu vã-nchinaþi la acel zeu,
la efemera-i mântuire.
El n-a salvat poporul sãu.
Cum te va mântui pe tine?

Tânjeam sã trãim-n fericire,
el ne-a fãcut sângele greu.
A adus sabia-n omenire.
E-acesta fiul lui Dumnezeu?

Sã alungãm frica de nãluci,
natura ne e Dumnezeul viu.
Salvarea noastrã este aici
nu-n cel ce vine din pustiu.

Priviþi istoria ce-a urmat
din vrajba cu poporul sãu,
dâra de sânge ce-a lãsat
cel ce-i crezut cã-i Dumnezeu.

În venerarea credincioºilor,
an dupã an el se "renaºte".
Sângele curge-n mãcelul mieilor,
când e uscat sunt "sfinte" moaºte.


De ce grupãrile creºtine
Trãiesc continuã învrãjbire?
E rãul ce le întreþine.
"Salvarea" le e rãtãcire.

Dar zeul nostru e pe stânci,
nu-i este foame ºi nici sete.
Nimeni nu-l poate rãstigni,
are picioarele în pietre.

Ne-aþi luat altarele de foc,
pe ele biserici înãlþând.
De-atunci nu mai avem noroc,
sângerãm cu omul sângerând.

N-avem nimica cu Avram
ºi zeul lui ce sânge cere.
Cãci venerãm izvor ºi ram.
Ele ne-or duce la-nviere.

Cuþitul lui Avram strãin ne este,
sã creadã alþii c-aduce mântuire.
La noi mioara ne vorbeºte,
Treimea sfântã? Flori, ape ºi iubire.

Noi credem în sânziana cântând,
în glasu-i ce ne mângâie-n noapte,
ascultãm pãdurea, un râu susurând.
"Iubire!" zâna ne spune în ºoapte.