Recenzie film The final destination
Ma tem ca in 3D moartea nu este nicidecum mai inspaimantatoare ci doar mai amuzanta (ceea ce este enervant). In afara de asta ea devine si neinspirata si chiar banala ca urmare a faptului ca regizorul si scenaristii s-au gandit ca daca abuzeaza de 3D, scenariul cade undeva pe un plan secund, fara sa inteleaga, aparent ca tocmai modul in care personajele mor da savoarea seriei Final Destination (care din punctul meu de vedere nu are decat 2 parti: prima si a doua).
Ca urmare, daca efectele sunt neinteresante iar scenariul denota o lene egalata poate doar de moartea cerebala, de ce ai vedea Final destination? Greu de spus. Probabil decizia corecta ar fi chiar sa nu-l vezi sau daca te decizi sa o faci, ar fi bine sa te duci intr-o miercuri cand biletul este ieftin. Singurul lucru inspaimantator la acest film fiind ca daca il vezi 3D, s-ar putea sa ai ghinionul sa dai peste o pereche de ochelari care iti cad de pe nas.
Si cel mai dezamagitor lucru este faptul ca Final Destination incepe bine: o cursa de masini unde orice poate merge gresit si totul se poate incheia cu un accident fatal in care sa moara toata lumea. Dupa care filmul isi urmeaza cursul normal si isi formeaza un ritm, nu suficient de alert cat sa te tina cu sufletul la gura dar nici suficient de lent incat sa poti sa cunosti personajele.
Sentimentul care m-a urmarit pe toata durata peliculei a fost ca urmaresc o serie de morti aproape aleatoare care nici macar nu erau prea spectaculoase. Si pentru ca am adus vorba de asta, mai vad o problema: in mod evident mortile nu se aliniaza unor legi ale fizicii conform manualului de fizica, sau de anatomie si asa mai departe dar nu sunt nici suficient de spectaculoase incat sa te lase cu gura cascata.
Cel putin actorii s-au descurcat bine, dar asta pentru ca nu aveau prea multe de facut. Trebuia doar sa tipe, sa se agite si sa para speriati, lucruri care le-au iesit extrem de bine. Dintre cei care iti vor trece prin fata ochilor pe parcursul filmului, ii amintesc pe Bobby Campo, Shantel VanSanten, Nick Zano si Haley Webb. Eu nu recunosc din aceasta lista pe nimeni dar chiar nu este o mare problema, de vreme ce oricum toti mor mai devreme sau mai tarziu fara sa reusesti sa te atasezi de vreunul.
Si in incheiere sa ma leg putin si de poster: Rest in pieces? Serios? Cred ca replica asta a fost “fumata” in urma cu mai multi ani decat am degete sa numar.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Recenzie film The final destination.