Viața personală: Iubire, familie și discreție

Valeria Seciu a fost căsătorită cu actorul Octavian Cotescu, alături de care a avut un fiu, Alexandru. După moartea soțului său în 1985, la vârsta de 54 de ani, Valeria a ales să nu se recăsătorească, dedicându-se complet carierei și fiului său. Alexandru Cotescu, după ce a absolvit Facultatea de Construcții și Teologie, a ales calea monahală, devenind călugăr la Muntele Athos sub numele de Părintele Daniil. Această alegere a fost o sursă de mândrie pentru Valeria, dar și un motiv de discreție în viața publică.

Actrița a fost cunoscută pentru evitarea aparițiilor publice și a interviurilor, preferând să-și păstreze viața personală departe de ochii presei. Era o artistă a tăcerii în afara scenei și o forță profundă în interiorul ei.


Copilărie și formare artistică

Născută pe 1 august 1939 în București, Valeria Seciu a fost atrasă de teatru încă din copilărie, ascultând piese la radio și urmărind spectacole la Teatrul Municipal. Fascinată de vocea actorilor și de poveștile spuse prin artă, a știut devreme că destinul ei se leagă de scenă.

A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București între 1960 și 1964, la clasa profesorului A. Pop Marțian, avându-l ca asistent chiar pe Octavian Cotescu. Examenul de diplomă l-a susținut cu rolul Rosalindei din piesa „Cum vă place”, în regia viitorului ei soț. A fost un început predestinat, marcat de o eleganță artistică rar întâlnită.


Carieră în teatru și film

Valeria Seciu a debutat în 1964 pe scena Teatrului Național din București cu rolul Veronica Micle în spectacolul „Eminescu”, în regia lui Sică Alexandrescu, alături de Ion Caramitru. A fost angajată apoi la Teatrul Național din Cluj (1964–1965), Teatrul Național din București (1965–1978) și, din 1978, la Teatrul Mic, unde a strălucit în spectacole semnate de regizori precum Cătălina Buzoianu, Liviu Ciulei și Andrei Șerban.

În film, și-a făcut debutul în „Casa neterminată” (1964). A urmat o serie de pelicule în care a dat viață unor personaje feminine de o emoție tulburătoare: „Asediul”, „Parașutiștii”, „Clipa”, „Casa de la miezul nopții”, „Regăsire” și „Râul care urcă muntele”. Ultimul său rol pe marele ecran a fost în filmul „Roxanne” (2013).


Premii și recunoașteri

Pentru contribuția sa remarcabilă la cultura românească, Valeria Seciu a primit:



  • Premiul ACIN (1978) pentru rolul din „Înainte de tăcere”


  • Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță (2006)


  • Premiul UNITER pentru rol secundar (2009, Gloucester – „Lear”)


  • Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2007)


  • Premiul Criticii oferit de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (2016) pentru rolul Ranevskaia din „Livada de vișini”


  • Stea pe Aleea Celebrităților din București (2015)


  • Distincția regală „Nihil Sine Deo”




Ultimii ani și moartea

În ultimii ani de viață, Valeria Seciu s-a retras complet din lumina reflectoarelor. Ultimul său rol în film a fost în 2013, după care a ales să trăiască în liniște, departe de tumultul vieții publice. Se confrunta cu probleme grave de sănătate, suferind de o boală necruțătoare – cancer – pe care a ales să o poarte cu aceeași demnitate și discreție care i-au definit întreaga viață.

Pe 6 septembrie 2022, actrița s-a stins din viață la 83 de ani. Trupul i-a fost depus la Biserica Stavropoleos din București, loc în care i-au fost aduse omagii de la colegi de scenă, studenți și publicul care a iubit-o profund. A fost înmormântată pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu, în apropierea soțului ei, Octavian Cotescu.

Fiul său, Părintele Daniil, a transmis că mama sa a murit împăcată, liniștită, în rugăciune. Deși separați de drumuri foarte diferite – scena și monahismul – legătura lor sufletească a rămas profundă și nedezmințită.

UNITER, Ministerul Culturii și mii de iubitori de teatru au transmis mesaje de condoleanțe, marcând plecarea uneia dintre cele mai rafinate figuri ale teatrului românesc contemporan.

Valeria Seciu nu a jucat pentru faimă, ci pentru adevăr. Fiecare rol al său a fost o meditație tăcută despre fragilitatea umană și forța emoției. A fost o regină a tăcerii, a gestului și a privirii. Prin modestia ei, a fost grandioasă. Prin simplitate, profundă. Iar moartea ei nu a fost un final, ci o retragere într-un colț de eternitate din care continuă să ne inspire.