Viața creatorului primei operete româneşti

Ciprian Porumbescu a venit pe lume la data de 14 octombrie 1853 la Şipotele Sucevei, în Bucovina și a fost un violonist, compozitor, teolog şi mare patriot, dar mai presus de toate acestea a fost un erou cu un destin romantic, care a reușit să întruchipeze de-a lungul scurtei sale existențe autenticul românesc cu tot ce este mai frumos și mai pur în el. Acesta s-a numit Golembiowski (Golemb, Galamb=porumbei), nume pe care l-a schimbat câțiva ani mai târziu în Porumbescu. Tatăl marelui compozitor a fost Iraclie Porumbescu, un preot de la care a avut multe de învățat, iar mama lui Emilia Clodniţchi. A avut o soră pe nume Mărioara, la care a ținut enorm. Din nefericire, provenea dintr-o familie săracă, unde nu a avut posibilatea de a-și urma visul, dar de unde a plecat cu niște lecții care l-a ajutat pe viitor.

El a început să studieze muzica la Suceava și în Cernăuți, iar mai apoi în Viena la „Konservatorium für Musik und darstellende Kunst” cu Anton Bruckner și Franz Krenn. Tot la Viena, îl vizita foarte des pe compozitorul bucovinean, Eusebius Mandyczewski, de unde a învățat teoria muzicii. A participat la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde i-a cunoscut pe Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici și pe Nicolae Teclu. Ciprian Porumbescu a studiat la gimnaziul superior de la Suceava până în 1873, unde din cauza sărăciei era nevoit să stea într-o cameră plină de igrasie, unde cel mai probabil s-a și îmbolnăvit de tuberculoza, afecțiune care i-a adus sfârșitul câțiva ani mai târziu. Între 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, perioadă în care și-a pierdut viața și mama sa.

Într-una dintre vacanțele sale, a cunoscut-o pe Berta Gordon care a fost marea lui iubire neîmplinită. Femeia era fiica pastorului evanghelic din Ilişeşti, iar pentru că familiile lor erau de confesiuni diferite, Berta a fost trimisă în străinătate, ceea ce l-a distrus pe regretatul compozitor. „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, îi spunea Ciprian Porumbescu, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”.

În 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei, al cărei imn a fost compus chiar de Ciprian Porumbescu. Mai apoi, pe 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii respective, Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu, au fost reţinuţi şi încarceraţi la închisoarea din Cernăuţi, iar un an mai târziu compozitorul a fost și el arestat. Acesta a fost închis timp de trei luni la Cernăuți, unde i s-a permis să își ia vioara, dar și o carte de gramatică franceză. Perioada petrecută în temniță i-a distrus și mai tare sănătatea. Faptul că nu avea partea de mâncare bună și că dormea între niște pereți reci i-a adus ușor, ușor sfârșitul. Mihai Eminescu a luptat din greu pentru eliberarea lui și a reușit să facă acest lucru după trei luni, când deja tuberculoza îl afectase grav.

În perioada 1879 – 1881, a primit o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde acesta a studiat armonia cu Anton Bruckner şi unde, de asemenea, a primit noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn. În 1880, a scos o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se aflau creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”, fiind prima lucrare de acest gen din literatura română. Între anii 1881 şi 1883, Porumbescu a fost profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.

Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi altele.

Deși i-a plăcut enorm să călătorească, în luna februarie a anului 1883 a decis să se întoarcă la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, a murit în braţele surorii sale şi sub privirile îndurerate ale tatălui său, pe care i-a rugat cu ultimele sale puteri să nu îi lase muzica să moară.