Posibilele aplicatii ale unei interfete „creier-masina“ ne fac sa visam mai departe decit Philip K. Dick care descria, inca din '77, in romanul „A Scanner Darkly“, „cefalocromoscopul“, un aparat care iti permite sa controlezi jocuri video cu mintea.

Simbioza dintre om si masina e din ce in ce mai aproape de realitate, desi stiinta actuala nu permite, de exemplu, o comunicare continua (si in ambele sensuri) intre creier si computer, fara a apela la tehnici intruzive, adica la implanturi de cipuri direct in materia cenusie. Chiar daca au adepti in transumanisti, care sustin fara rezerve orice tip de upgrade-uri ale creierului uman, e foarte putin probabil ca implanturile neuronale sa iasa vreodata din sfera medicala si sa devina produse de masa. Nu oricine isi doreste sa aiba, la propriu, cabluri indesate in spatele craniului. Aplicatiile medicale, presupunind interventii chirurgicale, promit nu doar tratarea depresiilor prin adaugarea de neurocipuri, dar si reconectarea zonelor „moarte“ ale creierului prin fibra optica, cea mai recenta reusita medicala a neurologilor fiind scoaterea dintr-o coma de 6 ani a unui pacient prin stimularea electrica a talamusului.