S-a intamplat ca acel cioban era si primul negru pe care mos Gheorghe il vedea in 97 de ani de viata si asta i-a star­nit in cap o furtuna de intrebari adanci despre el insusi, ca faptura a lui Dum­nezeu pe Pamant, un vartej din care se alege la suprafata aceeasi nedu­merire: „Cum dracu’ o hi chelea lui ase neagra?“. Si neputandu-si raspunde, batranul il priveste fascinat pe african si isi zambesc unul altuia prieteneste, unul cu un dinte galben, iar celalalt cu o sumedenie, albi. Batranul e din satul Ciolt, de pe Va­lea Chioarului, in Maramures. Acolo s-a nascut si a trait aproape o suta de ani, fara anii cat a fost luat de unguri, in timpul razboiului, si dus ca un rob sa munceasca la fortificatii pana in Austria.

Si in toti anii acestia si peste tot pe unde a umblat, jumatate de continent, nu i-a fost dat sa intal­neasca un negru decat tot in satul lui, primavara asta, cand mai multi pakis­tanezi si africani au napadit ulitele aratand cu degetele stranse buchet spre gura ca le e foame.
Ca si mos Gheor­ghe, taranii din Ciolt, mai toti batrani si putin stiutori de carte, au exclamat si ei: „Tulai!“. „Lumea le-o dat sa mance, ca aratau a hi oameni, numa’ la culoare nu se potriveau - po­vesteste Gheorghe Indre. Da’ ce fel de oameni? - ca ei mancau numa’ pita si slana o lasau deoparte!“. Vazandu-i mai multe zile la rand pe pakistanezi si pe africani umbland prin satul lor, oamenii din Ciolt si-au deschis portile si i-au primit pe strainii aceia ciudati, imbracati cu adunatura de haine fistichii, barbati cu rochii, cu stergare pe cap, femei infasurate in perdele, si le-au dat sa manance in prima si a doua zi. Iar a treia zi le-au aratat coasa cum statea singurica sub streasina suspinand dupa sudoare de om, calul care trebuia adapat, vaca de muls, gradina de intors cu harletul si cate alte trebi mai sunt de facut pe langa o casa. Astazi, in satul Ciolt, la multe case de romani gasesti si cate un pakistanez in batatura, un afgan sau indian, ori ce natie or fi fiind, ca toti sunt la fel. Paradoxal, diferentele culturale inta­resc si mai mult armonia dintre lo­cal­nici si straini pentru ca, explica mos Indre, „poate ne-am sfadi cu dansii, dar noi pakistaneste nu stim, ei nu stiu romaneste, na, cum sa te certi prin semne?“.
Musafirii ciudati ai satelor maramu­resene vin din Somcuta Mare, din caminul pentru refugiati. Institutia, aflata intr-o fosta cazarma de jan­darmi, se numeste Centrul Regional de Cazare si Proceduri pentru Solicitantii de Azil, dar numai angajatii si placuta de la intrare retin denumirea oficiala, ceilalti ii zic simplu: camin sau centru. Punctul de control si politistul de la intrare te-ar putea face sa crezi ca acest centru e o inchisoare, pe cand in rea­litate fosta cazarma, renovata, arata ca un hotel, iar refugiatii cazati aici traiesc in libertate. Sunt 38 de soli­citanti de azil, din India, Afga­nistan, Pakistan, Irak, Somalia, Ca­merun, Etiopia. Pot iesi cand vor din centru, sa faca ce-i taie capul prin oras, prin satele din imprejurimi, ajung chiar si in Baia Mare sau si mai departe.