La patru zile dupa ce uraganul Katrina a maturat cladirile, oamenii desavarsesc distrugerea, jafurile, omorurile, violurile facand parte din cotidian. "Chiar si copiii sunt violati. Este infiorator", spun supravietuitorii prapadului. In alte parti ale orasului, grupulete de cinci-sase oameni ratacesc fara directie, tragand dupa ei putinele bunuri care le-au mai ramas, in saci de plastic, incercand sa respire in atmosfera imbacsita de miasme pestilentiale.

"De patru zile, traim ca niste animale, fara apa, fara acoperis deasupra capului, fara toalete. Trebuia sa plecam de acolo (n.r. - din Superdomul care adapostea 20.000 de persoane), ne apuca nebunia si boala. Fiica si nepoatele mele stateau ca intr-o cocina, nu mai puteam suporta", povesteste unul dintre sinistrati. "New Orleans-ul se autodistruge", constata amar Wink, un alt localnic.

In singurul adapost din oras, Superdomul, cele 20.000 de persoane, in ciuda conditiilor mizere, se lasa cu greu evacuate. Disperarea si lupta pentru supravietuire sunt atat de intense, incat nimeni nu se mai preocupa de evacuarea cadavrelor celor care nu au mai rezistat, lasandu-le sa putrezeasca si sa ii infesteze si pe cei sanatosi. Un batran mort de ceva timp zace intr-un sezlong, o femeie a intepenit de cateva ore in scaunul cu rotile, in timp ce copiii infometati se agita in jurul lui fara sa dea nici cel mai mic semn ca ar fi impresionati de acest spectacol al mortii.

Cei care au iesit totusi din adapost asteapta pe marginea strazii, unde mirosul de fecale a depasit orice inchipuire, pe cineva sa le aduca apa si mancare. "Putem face totul pentru alte tari, dar nimic pentru propriii oameni. Poti duce soldatii peste mari si tari, dar nu ii poti aduce aici, in propria ograda", se lamenteaza un alt amarat, in fata reporterului de la Associated Press. Cei carora le-a mai ramas o urma de initiativa s-au strans in fata adapostului, pentru a urla, intr-un cor al disperarii: "Vrem ajutor!", dupa care, dirijati de o femeie, incep sa recite un psalm.

Credinta nu le este insa de nici un folos celor care se imbrancesc in fata autocarelor pentru a fi primii care sa lase in spate ororile orasului. "De zile in sir ne duc cu vorba cu autocarele. Ne spun ca in maximum o zi ajung la noi si a doua zi nu apare nimeni", povesteste un batran. Unii indraznesc sa solicite ajutorul politiei, insa raspunsul acesteia in conditiile de criza date poate fi deconcertant: "Du-te dracului, fiecare pentru el", destainuie o turista ca i-ar fi raspuns ofiterul de politie caruia i se adresase.

Mii de soldati ar trebui sa se indrepte catre acest centru al mortii, insa oamenii nu sunt convinsi ca situatia mai poate fi indreptata. "Va rog, nu trimiteti Garda Nationala. Trimiteti pe cineva cu un megafon care sa se adreseze oamenilor", incearca sa se faca auzit Raymond Cooper, intr-un interviu telefonic acordat CNN. "Daca ne-ar duce oriunde altundeva, dar departe de aici, ii multumesc lui Dumnezeu", spune John Philip, sperand sa apuce macar un loc in camioanele unde refugiatii sunt imbarcati cu zecile si sutele, precum sardelele. In multime, unii dintre refugiati lesina si sunt scosi din "rand" pe brate pana in afara multimii.

O femeie, aflata in convulsii, este tratata de medici cu apa si palme, in incercarea de resuscitare, pentru ca medicamentele s-au terminat de mult. In cea mai grava situatie se afla bolnavii si batranii, care nu se pot lupta cu ceilalti pentru viata lor. Un batran isi ridica tricoul pentru a le arata reporterilor cicatricea de la o operatie recenta, adaugand ca are nevoie ca de aer de o fasa pentru incontinenta.

Donald Dudley, de 55 de ani, povesteste ca, atunci cand el si alti refugiati flamanzi au intrat in bucataria adapostului din Superdom ca sa incerce sa-si pregateasca ceva de mancare, soldatii din Garda Nationala i-au gonit. "Au indreptat armele spre noi si ne-au spus sa iesim din bucatarie daca nu vrem sa ne zboare creierii. Nu avem nevoie de ajutorul lor! Dati-ne niste vehicule si plecam singuri de aici!", a adaugat locuitorul orasului sters de pe harta.