Continuam publicarea unor fragmente din confesiunea privind colaborarea cu Securitatea a profesorului Sorin Antohi. Decupajul cronologic apartine redactiei.

1974: "Asa am produs in toamna-iarna 1974 ceea ce, tehnic, era un samizdat: revista-manuscris intr-un singur exemplar 'Major>>. Facusem si in 1973 ceva similar, numai ca mult mai inocent, fara vreo intentie politica: mica revista-manuscris 'Bulevardul>>, in care 'publicasem>> citeva scurte seriale de benzi desenate, in care-i satirizam inocent pe colegi si pe profesori. (…) Dupa un timp, am avut si noi parte de prima ancheta: securistii ne-au interogat si amenintat in fel si chip, atit la scoala, cit si la sediul lor. Desigur, toti fostii nostri admiratori, incepind cu dirigintele, profesorul de romana Puiu Filipescu, si directorul, profesorul de istorie Eugen Virgolici, altminteri un om cordial si cu dar pedagogic, au trebuit sa se dezica de noi. Acel episod traumatic mi-a schimbat in multe privinte cursul vietii."

Racolarea

1976: "In ceea ce ma priveste, mi-am asumat intreaga responsabilitate pentru 'revista>>, spunind ca ideea fusese a mea, iar ceilalti doi erau inocenti. Securistii mi-au spus ca tocmai de aceea aveam sa fiu pedepsit mai sever. Din nou, mi s-a spus ca urmam sa fiu exmatriculat si, daca nu-mi bagam mintile in cap, chiar inchis. Am fost in final convocat la Securitate, la sediul sau de pe Strada Triumfului - un nume care mi s-a parut mereu de un enorm cinism. (…) Pe 29 martie 1976, am urcat spre Strada Triumfului cu oarecare curaj, sperind ca voi putea scapa cu inca 'un avertisment serios>>, formulat intr-un cadru oficial pentru o mai puternica 'impresie artistica>>. Atunci cind, citeva ore mai tirziu, am coborit Copoul spre locuinta mea din cartierul Pacurari, dupa un scurt popas la un coleg de pe Str. Dumbrava Rosie (caruia nu i-am spus decit ca fusesem anchetat, nu si recrutat), eram un om invins. Nu stiu daca atunci am semnat angajamentul de informator, dar e sigur ca atunci am cedat presiunilor si am devenit turnator. Probabil tot atunci am primit si numele conspirativ 'Valentin>>."

Sub lupa in armata

1979: "Un an intreg le-a trebuit deci 'organelor>> sa stabileasca evidenta: nu eram spion. Ofiterul C.I. mi-a pus si frontal intrebarea, numai pe jumatate in gluma. Era probabil disperat si fiindca, gratie neatentiei sale, fusesem unul dintre principalii cartografi - alta pasiune a mea, care m-a animat din scoala primara pina azi - care participasera la pregatirea unui exercitiu tactic pe tema 'Armata a II-a din Transilvania respinge un atac dinspre Vest>> (nu era prea clar daca ataca ungurii, NATO, sau toti dusmanii tarii). Dupa ce scenariul-catastrofa s-a dezumflat, toata lumea a rasuflat usurata, iar pe 10 decembrie 1979 lt.-col. Birisi si cpt. Campeanu au trimis sefului Serviciului C.I. de la 'marea unitate>>, U.M. 01340 Oradea, col. Alexandru Nerisanu, un Raport cu propunere de inchiderea dosarului de urmarire informativa nr. 592 'Nicodim>>. Raportul a fost aprobat de destinatar pe 15 decembrie 1979. Urmarirea mea inceta."

Din nou informator

1980: "Din pacate pentru mine, raportul lui Birisi si Campeanu imi era mult prea favorabil: se arata ca 'suspiciunea de nesinceritate fata de organul de Securitate nu se confirma si s-a datorat faptului ca nu a fost folosit in mod corespunzator in raport cu posibilitatile sale>>. (…) Eram, asadar, 'reactivat>>, dupa ce fusesem 'demobilizat>>; sau, mai bine zis, doar 'trecut in rezerva>>. (…) Nu vedeam decit o singura iesire din mizeria morala in care ma gaseam din nou: fuga in Occident. Voisem sa trec clandestin granita iugoslava in toamna anului 1979, pe cind ma aflam la munci agricole in Stamora Germana, dar ma simteam urmarit si ma temeam de acuzatia de dezertare chiar mai mult decit de cea de trecere frauduloasa a frontierei.

Am avut un ultim plan sa fug peste granita la scurt timp dupa terminarea stagiului militar, tot cu ajutorul unor fosti camarazi, in care aveam incredere. Dar planul a cazut cumva, nici ei n-au mai plecat pina la urma. Sper ca nu fusese vorba despre o cursa. Dar n-am avut curajul de a fugi. M-am resemnat la mizerie morala, incercind sa nu dau niciodata informatii care sa lezeze cu adevarat interesele cuiva, fie el prieten sau simpla cunostinta. Cind dosarele privind perioada 1980-1982 vor aparea, voi putea si proba aceasta afirmatie, voi putea intregi povestea pe care incep s-o spun acum. Pina atunci, totul ramine o simpla scuza de turnator. (…)"