Trei civilizatii extraordinare, pe cat de vechi, pe atat de sclipitoare, au imbogatit patrimoniul cultural al omenirii cu trei dintre cele mai stranii carti care s-au scris vreodata: Cartile Mortilor. Savantii cred ca moartea este “sol

Trei civilizatii extraordinare, pe cat de vechi, pe atat de
sclipitoare, au imbogatit patrimoniul cultural al omenirii cu trei dintre cele
mai stranii carti care s-au scris vreodata: Cartile Mortilor.

Savantii cred ca moartea este “solutie finala” absoluta,
dincolo de care urmeaza doar Neantul. Marile culturi din trecut refuzau insa
categoric fatalismul. Hieraticul Egipt, Tibetul metafizic si regatele
redutabililor matematicieni maya sunt trei civilizatii care, fara sa stie una
de alta, au inventat chiar si o “stiinta” a Ultimului Drum. Tot ele sunt cele
care au elaborat singurele “Ghiduri de calatorie” spre Lumea Cealalta.

Solutia egipteana

Egiptul, “Mama
tuturor civilizatiilor”, a fost mereu preocupat de viata post-mortem.
Piramidele si templele imense, construite parca de uriasi, labirintul funerar
din Valea Regilor si comorile fabuloase ascunse in mormintele suveranilor sunt
semnele acestei preocupari. Semne care par sa arate ca viata vechiului Egipt
s-a invartit, de fapt, in jurul mortii. Iar asta nu datorita unui interes
morbid multimilenar, ci tocmai pentru ca, in esenta ei, aceasta civilizatie era una
optimista. Nici nu putea fi altfel, din moment ce preocuparea pentru misterele
mortii a dus la rezolvarea “problemei”: marii preoti si ceilalti specialisti ai
sacrului au elaborat niste proceduri care garantau depasirea conditiei de fiinta
umana perisabila.

Drumul zeilor

Din epoca predinastica si pana in cea elenistica, Egiptul a
imaginat experienta post-mortem ca o calatorie initiatica intr-o lume imateriala,
dar plina de pericole. La inceput, acest drum era rezervat faraonului. Dupa
moarte, trupul ii era imbalsamat, iar sufletul pornea spre viata vesnica. In
celebra sa “Istorie a religiilor”, Mircea Eliade spune ca acest drum se incheia
atunci cand, preschimbat in stea, faraonul intra in lumea zeilor eterni. Ideea
sa pare a fi confirmata de faptul ca in Marea Piramida de la Ghizeh exista niste
canale inguste, inclinate la anumite unghiuri. Initial s-a crezut ca ar fi
tuburi de aerisire. Calcule astronomice complexe efectuate in ultimii ani arata
insa ca traseul lor era astfel ales incat, prelungite spre cer, coincideau cu
pozitia unor stele importante. Fapt ce pare sa indice ca piramidele nu erau
neaparat morminte, ci, poate, niste “masinarii” mistice, care lansau sufletul
faraonului spre astre. Simple ipoteze. Cu adevarat importante sunt textele
antice.

Textele

Vechiul Egipt a fost tara “Cuvantului”.
Vorbit, scris, pictat ori sculptat, “Logosul” este esenta magica a “Ghidului
vietii de apoi”. Comparat cu o productie literara, acest ghid pare un roman in
mai multe volume “scrise” la cateva secole distanta. Cele mai vechi sunt “Textele
Piramidelor” si “Textele Sarcofagelor”. Primele erau doar pentru faraon.
Intrate in uz mai tarziu, celelalte le reluau pe cele dintai, dar astfel
modificate incat sa fie utile si oamenilor obisnuiti. Intr-o carte dedicata vietii
spirituale a Egiptului antic, savantul roman Constantin Daniel descria “Textele
Piramidelor” ca “o colectie de formule magice ce-l ajuta pe faraon sa intre in
lumea fratilor sai, zeii ceresti”. Cum le spune si numele, “Textele
Sarcofagelor” erau “la purtator”, plasate in sicriul “beneficiarului” si intre
bandajele mumiei sale.

Iesirea la lumina
zilei

Publicul european a aflat despre al treilea volum al “Ghidului”
in 1842, cand Karl Richard Lepsius l-a publicat sub titlul: “Cartea mortilor
egipteni”. Titlu prezent si pe coperta unei frumoase traduceri, aparuta de curand
in Roma­nia, la Editura “Herald”. Desi acceptat de egiptologi, numele dat de
Lepsius nu este cea mai fidela
traducere. Savantii cred ca, mai co­rect ar fi “Carte pentru iesirea la lumina
zile”, ti­tlu mentionat si de Constantin Daniel. Istoric al vechilor civilizatii,
acesta spunea, intr-o lucrare din 1985, ca exista doua variante ale “Cartii
mor­­­ti­lor egipteni”. Prima, cu 174 de capitole, a cir­cul­at la Teba, in
timpul Imperiului Vechi. Mult mai noua, a doua are 165 de capitole si a
circulat la Sais,
in perioada Ptolemaica. Ambele aveau la baza “scenariul” reinvierii lui Osiris,
iar drumul post-mortem se incheia langa
Ra, zeul suprem.

“Eu, scribul Osiris
Ani”

“Cartea mortilor egipteni” este o relatare “la persoana intai”
a unui personaj care isi zice “Eu scribul Osiris Ani”. Si debuteaza cu un anunt
incitant: “Iata, aici incep descantecele/Din care aflati cum si unde pleaca
sufletul/In ziua de lumina cand sfarsitul/Devine inceputul cel mai sigur”.
Textul descrie apoi drumul aventuros pe care sufletul il are de parcurs printr-o
“geografie” mitica, unde infrunta ostiri teribile de demoni. Dar peste tot,
defunctul se bazeaza pe ajutorul divin. Zeului Ra ii cere: “Scapa-ma de aceste
duhuri-naluci,/Ce alearga dupa mine cu cutite lungi/Ale caror gheare ascutite imi
sfasie carnea cu dureroase dungi”. Si este convins ca zeii nu-l vor lasa de
izbeliste: “Dar una ca asta nu o sa mi se intample mie/(...) Caci eu cunosc
numele ascunse ale zeilor”. Iar “numele zeilor” joaca rolul unor “parole”
care-l ajuta sa treaca prin “portile” Lumii de Apoi. Dar uneori sufletul ii santajeaza
chiar si pe zei, rea­mintindu-le meritele sale personale, agonisite candva, la inceputul
vremurilor, cand Universul traversa o criza dramatica: “N-am stat cu mainile incrucisate
pe piept/Cand in timpul luptelor dintre Horus si Seth/Era gata-gata sa se stinga
Ochiul Divin/Eu i-am redat stralucirea, din plin/Tot astfel, dupa marea
ca­tastrofa a lumilor/Am restabilit randuiala sfe­relor din cer”. Un episod
aparte, prezent in majoritatea vechilor scenarii funerare, este “cantarirea
inimii”, asemanatoare “Judecatii de Apoi” a crestinilor. Ajuns la capatul
aventurii post-mortem, sufletul egipteanului exclama victorios: “Caci, acum,
sunt un zeu si locuiesc intr-o stea”. Ultimele vorbe ale “Ghidului” sunt un
avertisment ciudat: “Aceasta carte este un Mister foarte mare si profund: sa nu
o lasi la indemana primului venit sau a unui necunoscator”.

Tibet: drumul luminii

Tibet, tara de pe “Acoperisul Lumii”, ofera un alt “Ghid”
post-mortem. Localnicii ii spun “Bardo Todol”, iar europenii il stiu sub numele
de “Cartea mortilor tibetani”. Cea mai cunoscu­ta varianta este cea publicata
de englezul W.Y. Evans Wentz, la inceputul secolului al XX-lea. Bazata pe un
exemplar tibetan original, tradu­cerea a fost facuta in 1919 de “Lama” Kazi
Dawa Samdup. Pana acum, savantii nu s-au pus inca de acord asupra originii
acestei carti stranii. Unii cred ca e adaptarea tibetana a unei vechi lucrari
aduse din India, in secolele Vll-Vlll. Altii cred ca e o conceptie budhista “altoita”
pe trunchiul unor traditii locale. Iar Evans Wenz spune ca “acest tratat a fost
dictat de maestrii spirituali, care, capabili sa intre lucizi in moarte, le-au
relatat ucenicilor toate fazele mortii, asa cum le percepeau ei insisi”.

“Mortule, asculta-ma
cu atentie!”

Pentru defunctul egiptean, fie el faraon sau om obisnuit, “Cartea
Mortilor” era ghidul ce-l conducea pas cu pas spre lumea zeilor. Convins fiind
ca moartea e doar un popas intre doua incarnari succesive, tibetanul primea
prin litania “Bardo Todol” instructiuni utile doar unei reincarnari mai bune.
Mort fiind, el devine eroul unui “film” cu aventuri dramatice, care, desi
iluzorii, ii par la fel de reale ca lumea materiala. Ajuns in acel plan
metafizic, el intalneste diverse personaje, monstruoase sau binevoitoare, pe
care le stie din frescele si statuile templelor. Personaje ce populeaza o lume
de naluci, in care sufletul defunctului sta fata in fata cu propria minte.
Preschimbata intr-o oglinda imateriala, mintea devine un judecator
incoruptibil, careia nu i se poate ascunde absolut nimic. “Bardo” este locul
unde sufletul isi da socoteala lui insusi pentru actiunile si gandurile din viata incheiata.
Sau, dupa cum spune Kazi Dawa Samdup: “Defunctul este singurul spectator al
unei panorame miraculoase de viziuni halucinatorii, pe care le observa, fara sa
poata fi constient de natura lor iluzorie”.

Instructaj
post-mortem

Concret, ritualul “Bardo Todol” este un instructaj “post-mortem”.
Dupa constatarea decesului, preotul “Lama” se aseaza la capul mortului si, adresandu-i-se
ca unui om viu, ii spune ce are de facut. Dupa trei zile si jumatate, cadavrul
este incinerat, dar ritualul continua pana
la implinirea a 49 de zile. Zile in care mortului i se vorbeste de parca ar fi
de fata, viu si cu mintea “pe receptie”. Indiferent de pozitia sociala din
timpul vietii, preotul i se adresa cu expresia “O, nobile fiu...”.

“Afla ca ai murit!”

Tibetanii cred ca, mult timp dupa ce inima i s-a oprit,
defunctul nu-si da seama ca e mort. Motiv pentru care nu intelege jalea familiei.
Acela este si momentul primului instructaj, cand “Lama” ii sopteste la ureche: “O,
nobile fiu, a venit pentru tine ceea ce se numeste moartea. Acum trebuie sa-ti
spui horarat: acesta este ceasul mortii mele”. Conform credintei tibetane, dupa
ce a inteles ca e mort, orice om primeste un dar de gratie. Indiferent de ce a
facut in viata sa, defunctul are acces la viziunea “Luminii Primordiale”,
expresie a ceea ce este numit, indeobste, “Nirvana”. Pentru alesi, atunci are
loc “Eliberarea” mistica absoluta, dincolo de care nu mai exista renastere.
Pentru omul de rand, momentul de gratie se incheie rapid, iar sufletul pleaca
pe un complicat drum descendent, la capatul caruia il asteapta revenirea in
lumea fizica.

“Alege Lumina!”

Tibetul concepe moartea ca pe o experienta subiectiva a
luminii si culorii. Sufletul care a ratat contopirea cu “Lumina Primordiala”
coboara, pas cu pas, spre taramul care cores­punde nivelului sau spiritual.
Drum in cursul caruia trece prin lumi scaldate intr-o lumina de o culoare anume.
Locuri stranii, in care se confrunta cu imaginea unor duhuri si zei, care, desi
sunt ireali, lui ii apar plini de viata. Unii ii sunt binevoitori. Altii au infatisari
terifiante si ameninta ca-l vor ucide. Ingrozit, el nu-si da seama ca ei n-au
putere asupra sa: mort fiind, nu mai poate fi ucis. Sufletul isi incheie drumul
post-mortem cand ajunge pe un taram a carui lumina si duhuri nu-l sperie. Este
exact locul ce i se cuvine. Locul in care, “consiliat” de “Lama”, el isi alege
viitorii parinti. Dar si momentul in care se incheie rolul de “Ghid” al
subtilei Carti a Mortilor. Dupa noua luni, sufletul revine in lume: este un
nou-nascut fara amintiri. Daca renaste in Tibet, candva o sa aiba iarasi nevoie
de ajutorul unui alt “Lama”, care, peste inca o viata, ii va sopti din nou la
ureche litania “Bardo Todol”.

Popoarele “Sarpelui
cu pene”

In sec.XVl, europenii au patruns in America, o lume absolut necunoscuta.
Din pacate, “emi­sarii” “Lumii Vechi” au fost conquistadorii. Niste brute
semianalfabete, care, ajunse in fata Aztecilor din Mexic ori a Imperiului Inca
din Peru,
au ramas mai intai cu gura cascata. Apoi, dupa momentele de uluiala, au facut
ce stiau mai bine: au ucis, au jefuit, au distrus tot ce le-a iesit in cale.
Bazati pe armele de foc, au reusit sa scoata definitiv din istorie cateva
culturi stravechi si rafinate. Iar una din victime a fost misterioasa civilizatie
Maya. Civilizatie care, la sosirea spaniolilor, se afla deja in declin
politico-economic. Conquistadorii i-au aplicat doar lovitura de gratie. Apoi,
dupa veacuri de uitare, cand jungla le-a fost unicul stapan, vestigiile Maya au
fost regasite de arheologii sec. XlX. Rand pe rand au iesit la iveala palate si
temple splendide, adunate in mari orase. Uimiti, savantii i-au numit pe mayasi “Grecii”
Americii precolumbiene. Si pe buna dreptate: erau constructori, arhitecti,
sculptori si pictori exceptionali. Dar si matematicieni si astronomi
redutabili: aveau un calendar mai precis chiar decat al nostru. Foloseau o
scriere complicata, iar inscriptiile lor, pictate ori sculptate, ornau peretii
templelor. Inventasera si hartia si textele care nu trebuiau neaparat
eternizate, erau consemnate in carti pictate manual, in culori vii. Majoritatea
amerindienilor venerau un zeu straniu: “Sarpele cu pene”, un personaj divin,
numit de Azteci Quetzalcoatl, iar de mayasi, Kukulcan. Infatisarea lui
reptiliana, amintind de Satan, a fost un motiv suficient pentru ca Diego de
Landa, primul episcop de Yukatan, sa devina “inchizitorul” manuscriselor Maya:
a ars pe rug sute de exemplare. Astfel se face ca in zilele noastre mai exista
doar trei “Codex”-uri Maya, pastrate in muzeele din Madrid,
Paris si
Dresda.

Traducatorul francez

Scrierea maya era hieroglifica, cu semne ce reprezentau
imagini de oameni si animale. Francezul Paul Arnold, (1909-1992), specialist in
istoria civilizatiilor si ezoternism, sustine ca a reusit sa descifreze “Codex”-ul
de la Paris, despre care crede ca ar fi un “Ghid” al Lumii de Dincolo. El a
publicat traducerea vechiului document in lucrarea “Cartea Mayasa a Mortilor”,
publicata la Paris,
in 1978. La noi, traducerea sa a vazut lumina tiparului in 1996, la Editura “Antet”.
Francezul afirma ca mayasii credeau in reincarnare. Dar intr-un mod special:
numarul oamenilor este fix, iar noile generatii apar doar in masura in care
decedatii “reintra in circuit”. Sau, dupa cum spune Arnold, “popor al carui univers se sprijinea
pe interdependenta dintre morti si vii, specia fiind condamnata sa dispara in
lipsa reincarnarilor”. Daca defunctul tibetan incerca sa evite o noua renastere,
cel mayas dorea cu ardoare sa revina, pentru ca altfel, functionarea
Universului insusi ar fi fost grav perturbata.

Ritualul de la Paris

Pentru simplificarea discursului, “Codex”-ul parizian este
numit de Arnold “Ritualul de la Paris”. Analizand textul, traducatorul afla ca
spiritele defunctilor maya sunt impartite in doua categorii. Majoritatea lor
stau un timp in letargie, intr-un loc numit “Universul sub-lunar”. Pentru ei se
implineau anumite ritualuri care le usurau plecarea de acolo si apoi renasterea.
Celorlalti, “Cei Alesi”, le este rezervat un alt “drum”. Numiti “Mortii
purificati”, ei ajung temporar intr-un Para­dis unde au sansa de a-si completa
pregatirea spirituala. “Morti activi”, ei isi pot alege singuri viitoarea incarnare.
Dar, in orice situatie s-ar afla, sufletul maya, la fel ca si cel “plecat” din Tibet, are
nevoie de ajutorul unui preot ce-l ghideaza prin Lumea Cealalta. In Tibet este “Lama”.
La mayasi este “Chilan”, marele preot al comunitatii, personaj important, cu
pu­teri telepatice, despre care se credea ca poate comunica cu sufletul
mortului.

Fiarele ghid

In drumul post-mortem, defunctul maya este ajutat de diverse
animale sacre. Ghid ceresc ii era pasarea “Moan”. Alte animale sfinte atrageau
sufletul spre renastere. Este vorba despre jaguar, puma, caine, cocos sau
vultur. Urmarind “Codex”-ul parizian, Arnold
descrie capatul drumului spre noua viata: “Lumina spirituala fiind in ochii
Chilan-ului, defunctul se reincarneaza. Evocati spiritul mortilor aflati in
letargie. Evocati spiritul mortilor aflati in letargie”. Iar sfarsitul este
revenirea in lumea fizica: “Defunctii reinvie: mortul trezit si chemarea renasterii
sunt legate”.

“Cantecul al Mare”

Aceasta succinta trecere in revista a “Ghidu­rilor”
post-mortem n-ar fi completa daca ar ocoli traditiile romanesti. Este drept ca
defunctul “mioritic” nu are o “Carte a Mortilor” scrisa special pentru el. Dar
asta nu inseamna ca pleaca fara “instructiunile” necesare. Atat doar ca le
primeste verbal. Si nu oricum, ci prin cantec. “Cantecul Zorilor”, numit si “Cantecul
al Mare”, era cel mai uzual. La inceputul sec. al XX-lea, putea fi inca auzit
prin toata tara, in dimineata de dinaintea inmormantarii.
Acum mai circula doar prin tinutul “Gugulanilor”. Etnografii cred ca Zorile nu
sunt cele ce anunta rasaritul Soarelui, ci “Zanele”, parte mitica a unei “ierarhii”
semidivine, carora li se cere sa astepte pana cand defunctul va fi gata de
ultimul drum. Drum pentru care, la fel ca egipteanului antic, i se pregatesc
proviziile necesare. Numit “Dalbul de pribeag”, el primeste: “Un cuptor de paine/Altul
de malai/ Noua buti de vin/ Noua de rachiu/Si-o vacuta grasa/ Din ciread-aleasa/ Sa-i fie de masa”. Dar
si “Un car carator/ Doi boi tra­ga­tori/ Ca e calator/ Dintr-o tara-ntr-alta/
Dintr-o lume-ntr-alta”. La fel ca in Egipt sau Tibet, si pentru romanii traditionalisti,
moartea e doar o calatorie. Daca tibetanul este anuntat de “Lama” ca a murit, si
la noi defunctul este aten­tionat in mod poetic,despre situatia sa: “Ca esti calator/
Cu roua-n picioare/ Cu ceata-n spi­na­re/ Pe calea cea lunga/ Lunga, fara umbra”.
Imediat dupa atentionare, incepe “instructajul” propriu-zis: “Si noi te rugam/
Cu rugare mare/ Cu strigare tare/ Seama tu sa-ti iei/ Seama drumului/ Si sa
nu-mi apuci/ Catre mana stanga/ Ca-i calea natanga”. Indicatie deosebit de
importanta, caci, in “geografiile mitice” stanga este directia spre lumea
demonilor necurati. In schimb dreapta este: “Calea cea curata/ Cu boi albi arata/
Cu grau semanata/ Si-s tot mese intinse/ Si faclii aprinse”.

Sora vidra, fratele
lup

Pe ultimul drum, defunctul roman, la fel ca cel egiptean sau
mayas, primeste ajutorul unor animale, care-i devin ghizi spirituali: “Si-ti va
mai iesi/ Vidra inainte/(...) De sora s-o prinzi/ Ca vidra mai stie/ Seama
apelor/ Si-a vadurilor/ Si ea mi te-a trece/ Ca sa nu te-nece”. Iar lupul il
protejaza pe uscat: “Ca lupul mai stie/ Seama codrului/ Si-a potecilor/ Si el
te va scoate/ La un drum de plai”. Daca defunctul respecta indi­ca­tiile, calatoria
post-mortem se incheie intr-un loc de har, care, sub influenta Crestinismului,
este numit “Raiul”. Dar un “Rai” ciudat, diferit de cel promis de popi. De
fapt, Lumea Cealalta sea­mana cu a noastra. Atata doar ca-i locuita de oameni
sositi mai demult: “Si-acolo la vale/Este o casa mare/ Cu feresti la soare/ Usa-n
drumul mare/ Strasina rotata/ Strange lumea toata/ Acolo ea este/ Mahalaua
noastra”. Un “Rai” romanesc, unde oamenii se revad ca sa traiasca aproape la
fel ca in lumea vie.

Poate ca toate aceste “Carti ale mortilor” sunt doar niste
inventii ale vechilor preoti. Sau poate ca nu. In 1975, psihologul american
Raymond Moodi a publicat cartea “Viata dupa viata” care, pana in 1990, s-a vandut
in peste 10 mili­oane de exemplare. Lucrarea se bazeaza pe marturiile a peste o
suta de persoane care au trecut prin starea de moarte clinica. Readuse la viata,
majoritatea lor a relatat ca, desi conside­rati morti de-a binelea, mintea le-a
ramas “vie”. O stare temporara in care, simtindu-se decorpo­ralizati, au stiut
tot ceea ce li se intampla. Mai mult decat atat, “reinviatii” au relatat si
imagini foarte vii, desprinse parca din “Cartile mortilor”. Fapt care lasa loc
unei intrebari tulburatoare: Si daca, totusi, cei vechi aveau dreptate?

Piramide

Scoase de sub stapanirea junglei, ruinele Maya au inceput sa
“vorbeasca” din nou abia in ultimul secol, cand arheologii le-au readus
vestigiile la lumina. Astfel s-a descoperit ca populatiile Maya au construit si
ele piramide. Plini de har si ingeniozitate, arhitectii lor au ridicat sute de
asemenea edificii impozante. In varful lor functionau templele somptuoase,
dedicate unor zei a caror bunavointa era dobandita adeseori prin sacrificii
umane.

Budhism

“Bardo Todol” - Cartea Mortilor Tibetani reflecta fidel
conceptia budhista despre viata si moarte. Suprapus peste religia autohtona “Bon
Po”, Budhismul Tibetan are o ierarhie ecleziastica extrem de complexa. In
cadrul ei, preotii calugari “Lama” sunt cei care le ofera defunctilor instructiunile
folositoare in calatoria post-mortem. Mai ales ca, dupa cum se spune acolo, “singura
credinta din Budhism este increderea ca acolo unde a fost o calauza merita sa
mergi si tu”. Iar litania “Bardo Todol” descrie fiecare pas pe care defunctul il
are de parcurs printr-o lume imaginara, oferita de propria minte.

- Cititi si celelalte articole din Jurnalul ZOOM


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.