"Buna ziua, domnule Eminescu!"

Marturii - Amintiri despre poetul national
Ganduri despre Poet. Amintiri. Idei. Despre Mihai Eminescu, oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu respect. El, poetul, iti impunea acest respect. Prin felul sau de-a fi. In ochi aveau un univers, in minte, ganduri pentru o eternitate. Poeti, prozatori, politiceni, autori. Toti vorbesc despre Eminescu. Noi va aducem vorbele lor, creionam un portret din cuvinte alese, din franturi de amintiri. De ajutor ne este cartea lui Vladimir Dogaru. “Ei l-au cunoscut pe Eminescu”. Ochii Universului pierdut. Autorul V. Dogaru scrie ca “frumusetea chipului lui Eminescu - care era asa de frapanta, incat 'nimeni nu l-ar fi vazut fara sa intrebe cine este>> - il definea inca de la inceput ca pe un intelectual iesit cu totul din comun”. Pentru autor, elocventa este marturia lui Iacob Negruzzi. In toamna lui 1870, Negruzzi, fara sa-l fi mai vazut inainte pe Eminescu, il recunoaste la Viena, intr-o cafenea, dintr-o multime de tineri studenti, dupa “ochii vii si visatori”, “zambet bland si melancolic”, “frunte inalta si inteligenta”. Negruzzi povesteste ca “Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschise usa si vad intrand un tanar(...) cu ochii vii si visatori, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta(...). Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu si fara un moment de indoiala, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si, intinzandu-i mana, i-am zis: 'Buna ziua, Domnule Eminescu!>>“. Iar completarea finala a chipului tanarului Eminescu o aduce Ion Luca Caragiale. “Era o frumusete! O figura clasica, incadrata de niste plete mari negre, o frunte inalta si senina; niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru”. Al. Vlahuta aminteste si el de glasul poetului. “Avea un glas profund muzical, umbrit intr-o surdina dulce, misterioasa, care dadea cuvintelor o vibrare particulara, ca si cand venea de departe, dintr-o lume necunoscuta...”. Muzicantul. Mainile ce l-au plamadit din lutul iubitei lui Romanii i-au dat puterea de a scrie precum ingerii, fie poezii, proza, filosofie. Dar, nesatule parca in a-i darui acestui pui de om calitati menite sa-i aduca nemurirea, Mainile Creatorului i-au dat lui Eminescu, cel cu nume de Arhanghel, si un glas frumos, minunat potrivit cu firea sa. Chiar el ii marturisea Veronicai Micle, iubirea lui cu chip de inger, ca: “Regret amarnic ca n-am invatat muzica, caci din copilarie, mama, care avea un glas fermecator intrecandu-se cu tata, care canta ca un adevarat artist din flaut, descoperise in mine si o ureche remarcabila de muzician”. Vladimir Dogaru scrie in volumul sau ca Eminescu, care copilarise la tara, iubea mult cantecele populare, pe care le canta cu mare placere. Printre acestea se afla, dupa cum povestea Teodor V. Stefanelli, cantecul devenit celebru in epoca, “Barbu Lautaru”. “Cand pronunta Eminescu (cantand) versul: 'Eu ma duc, ma prapadesc/ Ca un cantec batranesc>>, era asa de melancolic si cuprins de atata emotie, incat mai ca lacrama, iar cand ajungea la versul: 'Si-nchinati cate-un pahar: Lui Biet Barbu Lautar>>, isi ridica paharul - daca eram la pahare - ciocnea cu noi, il golea dintr-o data, stand apoi lung timp dus pe ganduri”. Tot V. Dogaru scrie despre marele nostru poet national ca in perioada in care era gazetar la Bucuresti, cu accente de profunda jale canta Eminescu doine, pe care le auzise in peregrinarile intreprinse in anii tineretii prin Ardeal. O marturie in acest sens ofera D. Teleor, poet. “Mergeam la birtul lui Serbanescu din Hanul Kiriazi. Eminescu, dupa oarecare timp(...) incepea sa cante doine din Ardeal, asa cum le canta mocanii, si canta cate o ora intreaga. Ardelenii de la masa plangeau cu lacrimi”. Doi prieteni de nedespartit Cand vine vorba de prieteniile lui Mihai Eminescu, nu-l poti uita pe Ion Creanga, marele sau prieten. Cei doi, deveniti aproape frati, au trait impreuna atatea bucurii si tristeti, incat nu poti trece cu vederea o povestire ce-i are in prim-plan. Povestirea, luata din acelasi volum “Ei l-au cunoscut pe Eminescu”, a lui V. Dogaru, il are ca autor pe Gh. Panu, coleg cu Eminescu si Creanga la Junimea. “Din cele dintai zile s-a stabilit mare prietenie intre Creanga si Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins de o mare dragoste pentru Creanga.(...) Legatura se stabili astfel, incat pe urma mai nimenea nu mai vazu pe Eminescu fara Creanga si pe Creanga fara Eminescu; amandoi veneau la Junimea, amandoi ieseau de la Junimea(...). Ce faceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare zile, nopti intregi? Ce faceau si unde se duceau, stiu. Plecau amandoi si se infundau pe la vreun crasmar de prin Tatarasi, Pacurari sau Nicolina, adica prin partile exterioare ale orasului. (...), se puneau sa traiasca o viata simpla si primitiva. Era o placere pentru ei ca sa se aseze intr-o odaie din fundul unei crasme, pe laviti de lemn, cu bratele rezemate de o masa murdara, serviti de un baietel naiv. (...) inaintea unui pahar de vin, stateau toata noaptea, daca crasmarul le dadea voie. Cand crasmarul voia sa inchida, ei plecau in alta parte a orasului, unde stiau ca localul sta deschis pana la ziua, si vorbeau, vorbeau, vorbeau si iar vorbeau, dar si beau”. Articol realizat in colaborare cu Arhivele Nationale

---

Despre autor: