Politica ne omoara!Dragoste cu nabadai

Daca e sa stai nitel si sa te socoti, nu sa si cugeti precum un ardelean, atunci iti vine sa spui ca viata noastra politica intrece cu mult telenovela pe care o joaca perechea Silviu Prigoana - Adriana Bahmutean pe la OTV. Va mai amintiti toamna lui 2004? Ce de-a mai declaratii de dragoste, ce de-a mai juraminte de vesnica fidelitate intre Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu! Aveai impresia ca Romeo si Julieta, atat de celebra pereche si povestea lor de iubire romantica si pana la lacrimi induiosatoare, vor pali si vor fi date uitarii tocmai datorita unei noi povesti, a unui nou cuplu, Traian si Calin, ale caror familii, respectiv PD si PNL, nu doar ca nu se opuneau relatiei dintre cei doi, dar faceau totul pentru ca viata lor sa fie cat se poate de lipsita de griji. Dar, cum se stie, viata bate filmul si dragostea intre cei doi s-a transformat daca nu intr-o ura, atunci intr-o dusmanie, intr-o adversitate fara margini, intr-un fel de amor ghebos. Magia neagra, blestemul, soricioaica, scandalul public, in tara si inafara granitelor sale, sfidarea bunei cuviinte in relatiile dintre oameni aflati in functii de sef de stat sau de guvern, toate au fost incercate in lupta dintre cei doi. Disperarea ca niciunul nu-l poate infrange pe celalalt, nu-l poate domina, ca niciunul nu poate spune cu certitudine si forta de convingere: eu sunt cel mai puternic!, face ca aceasta infruntare, care, iertata sa-mi fie exprimarea, pare a fi una bezmetica si irationala, sa se extrapoleze si la institutiile statului pe care ei le personifica.
In fond, din moment ce ne-am mai emancipat si noi, dupa ce am abrogat articolul 202 din Codul Penal, unde-i dragoste, ce mai conteaza sexul?! Cei doi se pot iubi cum doresc, atata doar sa nu o faca in public, sa nu o faca in vazul intregii natii. Mai mult, in fata Europei si a intregii lumi. Un pic de pudicitate, domnilor! Nu ofensati bunul simt al publicului si nu atentati la pudoarea acelora care mai tin la ea!
Poate si pentru ca avem o Constitutie depasita de realitate (nu-i vorba ca, de la bun inceput, ea a fost chioamba, stramb si cu temeri nejustificate conceputa), aproape ca ne-am obisnuit ca presedintele sa joace la limitele ei, sa-si exprime fatis simpatia pentru un partid si uneori dispretul sau, in orice caz, dezacordul fata de altele, sa-i laude pe unii politicieni si sa-i critice necrutator, persiflator, bascalios pe altii, sa arate cu "destul" fara a avea probe irefutabile s.a.m.d. Presedintele nu a vrut, nici in ruptul capului, sa poarte uniforma de arbitru, a vrut echipament de jucator cu bocanci, cu crampoane, ca pentru teren inghetat.
Mai mult, l-a antrenat, printr-un program foarte dur, cu dese si puternice lovituri in plex, pe primul ministru, pana cand l-a facut pe acesta imun la durere si in stare sa reactioneze cu aceleasi proceduri care i s-au aplicat si lui. Si domnia-sa a devenit mai intai sef de partid si apoi prim-ministru, a judecat mai mult dupa criterii proprii selectarea candidatilor pentru Guvernul Tariceanu II. Si criteriile nu s-au dovedit a fi dintre cele mai eficiente, cel putin in cazul a patru-cinci ministri. Declaratiile sale, discursurile in fata Parlamentului dau senzatia, nu o data, de aroganta, de sfidare a opozantilor (caci opozitie parlamentara, in intelesul ei clasic, nu prea avem), de un fel de sastisire de politica. De sfidare a Presedintelui tarii, caruia, mai nou, refuza sa-i raspunda la telefon. Uneori, judecand gesturile lui Calin Popescu Tariceanu, am impresia ca daca ar fi dupa el, s-ar lasa oricand de sefia PNL, dar mai ales de functia de prim-ministru. Un singur lucru il impiedica: existenta ca presedinte a lui Traian Basescu si adversitatea (ce cuvant dulce am gasit!) acumulata in trei ani de zile fata de acesta.
Acum suntem in plina si acuta criza politica. Mai mult, suntem intr-un blocaj politic. Primul ministru a nominalizat-o pentru functia de ministru al Justitiei, devenita vacanta prin demisia lui Tudor Chiuariu, pe Norica Nicolai. Pe 17 decembrie 2007. Dupa trei saptamani, presedintele ii adreseaza premierului o scrisoare publica, refuzand numirea si solicitand o alta propunere. Desi motivatia respingerii era una puerila, de deficit de imagine publica, demersul presedintelui era in limitele constitutionale. Avea dreptul sa faca acest lucru. (Eu unul cred cu tarie ca intr-un stat intreg la cap, indiferent de natura relatiilor personale intre presedinte si premier, atunci cand e vorba de numirea unui nou ministru, cu atat mai mult cand este vorba de ministrul de Externe, cel al Apararii, cel al Internelor si cel al Justitiei, trebuie sa aiba loc o consultare. Una discreta, diplomatica si nu una prin intermediul presei! Sferele de atributii ale sefului statului si cu cele ale primului ministru se intersecteaza in aceste domenii. Constitutia nu obliga la astfel de consultari, dar nici nu le interzice, iar bunul mers al statului o impune cu necesitate). Dar, dupa ce premierul Tariceanu a reconfirmat optiunea sa, in mod normal, constitutional, presedintele nu o mai poate respinge a doua oara. Presedintele insista in refuzul sau si declara, de doua ori, public, ca nu o va numi niciodata pe Norica Nicolai in functia de ministru al Justitiei.
Cu prilejul celui de-al doilea refuz, presedintele invoca si alte doua fapte, extrase, spune domnia-sa, din dosarul profesional de fost procuror al candidatei, pastrat se pare pe la o institutie juridica a statului, fapte petrecute in 1987 si in 1991. Nu ma pot pronunta asupra acestor fapte, nici macar nu le pot prelua si inghiti ca atare, pe nemestecate. Nu sunt nici papagal si nici pelican. Pun doar cateva intrebari: 1. Cum de acest "dosar profesional" a fost dezgropat tocmai acum? 2. De ce nu l-a invitat presedintele pe premier la o discutie inainte de a respinge public propunerea acestuia? 3. De ce nu a prevenit scandalul public in calitate de cap al statului? 4. Cum sa citim noi, "pulimea", vorba lui Cristian Tudor Popescu, in ce registru, aprecierea indirecta ca ar exista fapte dezonorante pentru un ministru, fie el si al Justitiei, dar absolut compatibile cu calitatea de vicepresedinte al Comisiei de Aparare a Senatului si chiar de vicepresedinte al Senatului Romaniei? Adica, poti sa fii dalmatian ca senator, dar nu si ca ministru. Asta nu-i deranjeaza nici pe presedinte, nici pe o serie de jurnalisti "cu o cariera profesionala si morala ireprosabila"?!! 6. Cine pazeste paznicul? 7. Din 1987, n-au trecut decat 20 de ani. Mai exista, cred, fosti colegi de-ai d-nei Norica Nicolai, poate si membri ai instantei, care au judecat cazul. Nu se puteau ancheta aceste lucruri in 20 de zile? Pentru a ni se livra certitudini!
Vin evenimente importante, care ar necesita consultari ale Presedintelui cu Primul ministru, cu ministrii, cu presedintii Parlamentului, cu sefii de partide. Cand va gasi Traian Basescu drumul dialogului? Cata vreme va refuza Bogdan Olteanu sa se vada cu presedintele? Dar Calin Popescu Tariceanu cata vreme va refuza sa raspunda apelurilor telefonice al sefului statului? Cand o intalnire dintre presedinte si premier nu va mai constitui o stire de presa, un "eveniment senzational" pentru posturile de televiziune? Si o ultima intrebare. Nu cumva era mai bine ca in decembrie 2004 sa ne fi dus, dracului, in Congo si sa nu mai fi participat la niciun fel de alegeri?!

---

Despre autor: