Ion Taras, dupa aderare

Nici nu se imprastiara bine clabucii de catran ai noptii, ca Ion Taras se si infatisa la drum. Il imboldise un dor ciudat sa sada in poarta si sa priveasca ulita in sus si-n jos. Sa cate in toate directiile si sa traga din tigara. Asa, ca la inceput de an. Sa se sature o leaca de sedere si sa fuga de gandurile ce-l cotropeau. Fuma agale, pe-ndelete, nefra­mantat, si se pomeni mormaind: "Am cam imbatranit si nu-mi mai gasesc locul, devin de prisos". Scuipa a leha­mite si fixa trist bucata de doliu prinsa de gardul vecinului din fata. Leonide Jumara se prapadise pe vara, de inima rea, cica. Nu suportase sa i se ia din batatura orataniile si sa fie "icinerate", cum spunea el cu pelticeala la limba. Satul fusese batut in lung si-n lat de niste indivizi haini, in combinezoane albe, care stropeau cu vermorelul masinile si indesau in saci de plastic orataniile contaminate. Mergea zvonul ca aviara ajunsese si la ei, iar stirea era fluturata intruna pe micile ecrane. Cand oborul se goli de pasari, Leonide simti in capua€™ pieptului o sfarseala ascutita si sacaitoare, ca o gheara de gaina. Geaba il bestelea Pelaghia, ne­vasta-sa, sa lase in plata Domnului necazul ce le maturase gospodaria. Leonide se inchise in el si din ziua aia blestemata se imputina iute, cat ai clipi, si gata. Dupa o luna muri in somn, bolborosind ceva nedeslusit, de parca vorbea cu pasarile arse deunazi in groapa comuna de la marginea satului.
Ion Taras se scutura de melancolia taciturna si injura printre dintii rariti: "Mama ei de aviara, ca de la aderare ne-am pricopsit cu boli de tot felul!". Mai in vale, inspre capatul ulitei, o zari pe Angliana lua€™ Cacareaza, vaduva din tinerete. In toamna, la inundatie, biata femeie se trezi cu casa astrucata si aia de la primarie nu se-nghesuiau sa-si tina promisiunile electorale. O amanau cu nerusinare de azi pe maine, ba ca nu e scandura, ba ca n-au aprobarile pentru ciment, ba ca n-au masini, ce mai, bal­majeli de activisti naraviti in minciuna. D-aia se ruga, amarata, sa i se arate in prispa ruinata binefacatorul Becali, cu tes­chereaua doldora de parale, s-o scape de nevolnicie. Sarisera toti din mahala s-o ajute cu ce putusera, insa nu era de-ajuns. Mirosea tare rau a saracie in satul lor muribund! "Daa€™ ce, Ioane, terminasi trea­ba si n-ai ce face de iesisi la poarta? Ete-te la el!", il repezi Pilinopia, sotia lui. "Tu sa-ti iei de ale tele, c-acu te-ncing, pacatele tele de muiere proasta! Mai bine vezi daca s-a sculat a mica!", raspunse barbatul, strivind cu dusmanie, sub gumarul scalciat, chistocul tocmai ispravit. Isi aminti de clipa in care fecioru-sau ii trimise telegrama din Spania ca vine sa-l "externalizeze" pe nepot, sa-l dea la scoala la aia. (Fii-su isi schimbase graiul si-n plus folosea cuvinte neintelese, cum era si "externalizare".) "Daa€™ ce, ma, te boierisi si tu? Ce, scolile noastre nu-s bune? Doar n-or fi aia mai dastepti ca noi, anafura ma-tii!", se incontrase el de-al dracua€™. Stia ca nu e chip sa se opuna, baiatul ii semana leit, capos si indaratnic. Si-ntr-o saptamana se intampla sa-i plece odorul. Planse pe ascuns de cateva ori, sa nu-l surprinda careva, dar se resemna repejor, ca n-avea incotro. Noroc cu nepoata-sa, o ghindoaca de fata, isteata si lipicioasa, care le alina singuratatea nevoiasa. Mai toti tinerii din sat se risipisera in lumea larga, unii in Italia, altii in Anglia si Spania. "Ce era sa faca, sa zaca in birt cu mosnegii si sa se-ncaiere de la bautura si saracie?", rosti impaciuitor, ca pentru el, Ion Taras, taran din Campia Romana. Iar daca se chiverniseau cu glagore, din banii stransi acolo isi im­blanzeau rostul si-asa aspru. Satul daduse indarat de la desfiintarea colectivei si de la inchiderea fabricilor de la oras. Casele, ridicate in urma cu trei-zeci de ani, pe vremea acordului global, abia gafaiau, darapanate si slabite la temelie. Multe erau abandonate si nimeni nu se-mbulzea sa le cumpere. Ion Taras sudui iarasi cu obida si se ra­suci sa intre in curte. "Hai noroc, Ioane, si la multi ani!", ii arunca de peste un gard daulat Telimac Bataiosu. "Hai incoaa€™, Ioane, sa ne cinstim c-un roze, ca, de, e an nou, sa ne mearga bine, da-o-n stele de treaba!", il imbie barba­tul leat cu el. Si se duse, de ce sa nu se duca? Ciocnira paharele si inghitira cu pofta vi­nul rozaliu, de buturuga, din via mos­te­nita din batrani. Mai turnara vreo doua, trei pahare si se intinsera la palavre. "Sa fim sanatosi, Ioane, sa ne traiasca copiii si s-aveam pace! Si sa se-mpace Basescu cu Tariceanu, ca prea suntem de rasua€™ lumii", rosti grav Teli­mac, aidoma politicienilor. "Sa se-mpace, daa€™ eu nu cred, nu vezi ce dusmanos e Marinarua€™?", raspunse cu artag Ion Taras si ocari iar guvernul. C-asa era el, slobod la gura si inacrit de viata. Si confuz, fiindca, in tartacuta lui, presedintele ori guvernul era totuna. Din pricina asta nici nu votase la referendumuri, se scarbise de galceava domnilor de la Bucuresti, Dumnezeii ei de politica!

---

Despre autor: