De fapt titlul ar trebui inlocuit. Normal ar fi sa sune astfel: "Ion Focsa vazut de el insusi". Daca printr-o intamplare nefericita ar arde toate "Istoriile Teatrului Romanesc", pentru perioada 1940 si pana azi, cred ca ar fi aproape de ajuns sa scape de le incendiu cele doua volume intitulate "Ghinionul a fost norocul meu", semnate de sus numitul actor, pentru a obtine o idee destul de amanuntita asupra celor petrecute pe scenele noastre in acesti ani.
Ion Focsa a fost daruit de Dumnezeu nu numai cu harul unui talentat actor, dar si cu acela al unui memorialist din specia unui Eugen Lovinescu, sau Constantin Argentoianu. Dupa cunostinta mea, el nu tine un jurnal cum au facut Jules Renard, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade, jurnale pline de consideratii filozofice, cu judecati asupra evenimentelor, adevarate pagini literare de mare valoare. El isi noteaza simplu intamplarile cotidiene, locurile pe unde a calatorit, teatrele pe care le-a vizitat, pentru ca acum, la anii senectutii, dotat fiind cu o memorie de invidiat, sa-si reaminteasca totul, sa dea la iveala continutul unor afise, programe de sala, cronici dramatice, scrisori, autografe pe fotografii sau carti, dedicatii pastrate cu grija de-a lungul timpului, sa nu uite nici un moment important din propria biografie, dar si a altora, sa nu lase de-o parte nici o figura remarcabila a teatrului pe care apoi sa le daltuiasca in incitante pagini ce se citesc pe nerasuflate, caci odata inceputa cartea, nu poate fi lasata din mana. Nu lipseste nici asa zisa "mica istorie", cu farsele pe care si le fac actorii, mai ales la sfarsit de stagiune. Stilul alert, informatia bogata au facut ca volumul "Ghinionul a fost norocul meu" sa ajunga repede la a treia editie.
Plin de respect fata de inaintasi, Focsa nu se da in laturi sa-i judece pe contemporani dupa adevarata lor valoare. Dar nu e vorba numai de actori. Nu sunt iertate nici greselile unor directori de teatre, felul oportunist de a se purta, tendintele dictatoriale ale unora, parvenitismul de care au dat dovada, dar in acelasi timp sunt mentionate cateodata merite ale lor. Se intampla ca o privire critica sa fie insotita si de o lauda pentru ce au facut bun. Nu doresc sa citez nume pentru ca ar insemna sa dau caracterizari superficiale, ori in carte ele sunt analizate profund, dupa cum profund sunt analizate si conditiile in care fiecare si-a desfasurat activitatea. Ori respectivele conditii nu au fost totdeauna, mai ales in anii comunismului, favorabile unei dezvoltari normale a culturii.
Cu acelasi bisturiu fin sunt decupate si contururile unor regizori. Chiar daca unii s-au aratat injusti fata de actorul Ion Focsa sau a talentatei sale sotii, doamna Ileana Focsa, nascuta Sacerdoteanu, preferand alti interpreti in roluri in care cei doi ar fi fost mai potriviti, autorul nu ezita sa mentioneze succesele acestor regizori sau limitele lor, emitand judecati in cea mai mare masura obiective. Mai acid este autorul cu acei activisti de partid, obtuzi in gandire, catarati in posturi de conducere din domeniul culturii, fara sa aiba nici o chemare pentru ea.
In carte se pot intalni si titlurile unor piese de teatru care au platit tributul impus de cenzura timpurilor prin care am trecut cu totii, si chiar daca sunt si lucrari prea conventionale, care azi ne par cu totul depasite, Ion Focsa scrie despre ele si nu are false pudori in a recunoaste ca unele dintre ele s-au bucurat de succes. Aceleasi criterii le foloseste si in ce priveste pe cei care le-au conceput. Este adevarat ca sentimente justificate de dragoste le arata autorul fata de dramaturgi ca Victor Eftimiu, Mircea Stefanescu, sau G. Ciprian ale caror piese cu, unele exceptii, par, din pacate, a se fi uitat. Si chiar un autor dificil in relatiile sale cu interpretii si regizorii, cum este Paul Everac, este caracterizat cu multa simpatie, dar si obiectivitate, de catre Ion Focsa. Dupa cum plin de frateasca iubire este relatata viata si moartea regretatului regizor de televiziune Petre Sava Baleanu
Focsa, acest "om de la Dunare" (ca si Sebastian), a vazut lumina zilei acum 84 de ani intr-o comuna prea putin cunoscuta. Este vorba de Peceneaga. Numele e probabil un ecou ale unei populatii migratoare de origine turcica, venita in partile noastre prin secolul IX. Istoria retine chiar numele a doi conducatori, unul Kegenes, care si-a inclus supusii in imperiul bizantin, si altul , mai tarziu, anume Tyrach, care dimpotriva si-a permis incursiuni asupra Bizantului. Stersi de alte invazii din departata Asie, astazi Peceneaga este locuita de romani curati, cu obiceiuri frumoase, cum este de pilda "serbarea fiilor satului", pe care Focsa o evoca plin de nostalgica emotie. Asa isi incepe si cartea, explicand in paginile urmatoare si titlul ei oarecum paradoxal. In familia modestului functionar la stat, parintele actorului, s-au nascut 7 copii. Cand doamna Focsa a ramas din nou grea, s-a gandit sa-si faca un chiuretaj. Ducandu-se la Braila impreuna cu nasa care nascuse 13 copii, din intamplare ginecologul ramasese fara anestezic si le-a trimis la farmacie sa cumpere cele necesare interventiei. Pe drum, mama fatului s-a gandit ca poate e un semn de la Dumnezeu care doreste ca ea sa nu lepede si s-a intors frumusel acasa, pentru ca la 14 februarie 1925 sa dea nastere celui care va deveni cetatean de onoare si al Pecenegei si al Pitestiului .
Numai ca ascensiunea viitorului actor nu a fost nici simpla si nici usoara. A fost si baiat de pravalie si ucenic strungar, dar ce nu a fost sarmanul Ionica ?
Debutul l-a facut ca actor amator si mai apoi chiar regizor al spectacolului cu
Cinel-Cinel de Vasile Alecsandri. A fost si elev la un conservator muncitoresc unde l-a avut ca profesor pe cunoscutul regizor Marin Iorda. La Bucuresti a urmarit mai toate spectacolele importante, mergand la teatru de 4-5 ori pe saptamana. In timp ce conducea o camioneta cu trei roti, care apartinea fratelui sau, si ducand pasageri si bagaje de la gara, il cunoaste intamplator pe Victor Ion Popa. Sfatuit de acesta, se prezinta la examen la Institut cu o parodie de Toparceanu. N-a mai apucat sa recite si altceva pentru ca a fost acceptat impreuna cu Carmen Stanescu si Septimiu Sever. In anul II de Conservator, Ion Lucian il prezinta lui Tudor Musatescu. Acesta ii acorda un rolisor de cateva replici. La aniversarea de 80 de ani a maestrului, Focsa, ajuns actor important, il va interpreta pe "Spirache", eroul principal din "Titanic vals".
Adevaratul debut, autorul cartii, il considera pe cel de la Teatrul National, in piesa "Asta-i ciudat" de Miron Radu Paraschivescu. Curand prestatia sa artistica ajunge in atentia cronicarilor care incep sa-l mentioneze tot mai des in articolele lor.
Urmarit de noroc, dar si de munca sa asidua, participa la inaugurarea "Studioului Teatrului Nostru", studio nascut din initiativa benefica a Dinei Cocea, in sprijinul tinerei generatii de actori. Piesa de deschidere: "Pensiunea Watson" de Terence Rattigan. Regia: binecunoscutul Val Mugur. Acesta scrie despre Focsa: "Dobrogean cumsecade, cu temperament blajin. Om de balta, nu de mare, de la Tulcea, nu de la Balcic. Are mult talent in drama si fizic pentru comedie. O bucatica de om, s-a luat la tranta cu uriasa munca de teatru. Mic ca David, va birui pe Goliath".
Previziunea lui Val Mugur s-a indeplinit. Cu nevoita graba, provocata de dimensiunile spatiului tipografic, va trebui sa trec peste peregrinarile acestui "mic David" prin teatrele bucurestene. Il intalnim si la Teatrul Eugeniei Zaharia, si peste putina vreme la Teatrul Alhambra intr-un spectacol muzical inspirat de cartea lui Heinrich Mann, "Profesorul Unrat", care a slujit drept motiv si pentru faimosul film "Ingerul albastru" cu Marlene Dietrich si Emil Janings. Focsa era distribuit in rolul unui elev. Saracia il insoteste insa pretutindeni pe tanarul actor. Locuieste cu chirie in camere cu tavanul spart, sau intr-una a carei proprietareasa era o actrita ce se poarta insa urat cu proaspatul aspirant la gloria teatrala. Totodata este schimbat din distributia unei piese la care visa si trage o concluzie: "ca actor nu ai voie sa te superi pe teatru, orice ti s-ar intampla, nu teatrul este vinovat de acestea, el e generos si ne suporta pe toti cu micimile noastre".
Angajat in trupa lui Sica Alexandrescu, ajunge sa joace cu tot ce avea mai de frunte teatrul romanesc la ora aceea. Cateva nume : George Vraca, Elvira Godeanu, Clody Bertola, Gh. Storin, Mihai Popescu, Radu Beligan s.a. Cu asemenea monstri sacri,
marturiseste Focsa, aveai de invatat mai mult decat in zece conservatoare.
Dar el inca nu-si terminase studiile. Avea sa le termine la 25 iunie 1948, ora 19. Scutit de taxa de examen prin interventia lui Gh. Storin, partener al sau in piesa "Michelangelo" de Al Kiritescu, jucata la Teatrul National.
Pagini emotionante sunt dedicate directoratului lui Zaharia Stancu la prima scena a tarii, ca si gestului de generozitate a marelui actor Nicolae Soreanu care gazduieste gratuit tanara pereche Ileana Sacerdoteanu- Focsa si Ion Focsa, legand o stransa prietenie cu acestia, desi ei erau foarte tineri, iar el apartinea galeriei de actori care l-au cunoscut pe Caragiale.
Un esec pe care Focsa nu-l poate uita l-a constituit spectacolul cu "Rapsodia Tiganilor" de Mircea Stefanescu. A trebuit sa inlocuiasca in graba un actor , stia bine textul, dar urma sa si cante intr-un duet. In momentul cand Anatol Vieru, dirijorul orchestrei, a ridicat bagheta, Fosca a uitat si textul si melodia. Aceasta a atras si replica lui Calboreanu: "Mi-a placut cum ai cantat, ar trebui sa te angajeze la Opereta!"
Cu aceeasi graba si din aceleasi motive trec peste amintirile din armata si ajung la momentul repartizarii la "Studioul actorului de film Constantin Notarra". Cu toate ca aici au avut loc si spectacole interesante, iar unii dintre angajatii teatrului au apucat sa joace si in filme, Ion Focsa ii aplica epitetul "avorton", caci institutia respectiva nu si-ar fi atins scopurile pentru care a fost infiintata, adica pregatirea interpretilor pentru filmari. Nici angajarea, tot prin repartitie, la Teatrul Tineretului nu-i aduce satisfactii. Joaca in roluri nesemnificative, ba chiar distribuit intr-un rol necorespunzator datelor sale fizice, este schimbat in ultimul moment, fapt dureros pentru interpret. Manevrele din culise ale directorului teatrului reusesc: impotriva dorintei familiei Focsa, cei doi sunt transferati la Teatrul din Galati.
Aici perechea de actori da peste un colectiv bogat in nume ce aveau sa se afirme in viitor (Dana Comnea, Gina Patrichi, Stefan Banica, Sebastian Radovici). Dar fiind adapostit intr-o locuinta igrasioasa, Focsa marturiseste ca perioada galateana a fost un fel de penitenta. Totusi si Ion si Ileana joaca intr-un spectacol de mare succes "Gaitele" de Al. Kiritescu. Premiera a decurs greu, decorurile actului III se mai pictau in timp ce se jucau celelalte doua acte. Dupa numai 3 spectacole, reprezentatiile se intrerup ca ele sa fie reluate in toamna, cu o distributie modificata si sub directa indrumare a lui Focsa. De asta data asista si autorul, incantat de ceea ce vede. Ileana o interpreta pe Margareta Margo, iar Ion pe Ianache. Dar marea revelatie a fost veterana teatrului romanesc, Marilena Bodescu care, cum spune autorul cartii, "a fost o alta Duduleanca decat Sonia Cluceru, dar tot atat de valabila".
Un nou director, cu studii in Uniunea Sovietica si cu maniere mostenite de acolo, determina familia Focsa sa paraseasca Dunarea si sa se indrepte spre Arges in sus, ajungand la Teatrul "Al. Davila" din Pitesti. Aici s-a desfasurat cea mai mare parte a activitatii lor, cu iluzii si dezamagiri, cu succese si rateuri, cu prietenii si tradari, cu lacrimi de bucurie, dar si unele de tristete. Cum sa nu zambesti cand Ion Focsa evoca momente cand actorii imbracati in zale si hlamide din garderoba teatrului, cu barbi ce se deslipeau din pricina caldurii, erau obligati sa vina in fata conducerii de partid, pentru a evoca vitejia trecutului, asemanatoare cu "victoriile" socialismului ?
Cum sa nu te emotioneze mari spectacole istorice desfasurate in decorul natural al ruinelor unor vechi si glorioase cetati ?
Cum sa nu te apuce sila cand afli despre matrapazlacurile unor sefi de institutii teatrale ?
Dar printre vicistitudini rasar si reale biruinte actoricesti ale autorului cartii de amintiri: rolul lui Willy Loman din "Moartea unui comis voiajor" de Arthur Miller; Badia (Matei Millo) din "Caruta cu paiate" de Mircea Stefanescu; Chirica din "Omul cu martoaga" de G. Ciprian; Staretul Sofronie din "Io Mircea Voievod" de Dan Tarchila; Mitica din Sf. Mitica Blajinul" de Aurel Baranga; Luca din "Azilul de noapte" de Gorki; Miked din "Vlaicu Voda" de Al. Davila.
L-am lasat la urma pe Kogalniceanu din "Cuza Voda" de Mircea Stefanescu, rol interpretat la Televiziune, in regia lui Eugen Todoran. Masca i-a creat-o bunul nostru Tomita. M-a obsedat asemanarea cu chipul statuii sculptate de Oscar Han, statuie care mi-a dominat copilaria, caci m-am nascut chiar intr-o cladire din piata ce poarta numele marelui om politic.
Trebuie sa subliniez ca dand dovada de o probitate exemplara, Ion Focsa, si cand are succes, nu se sfieste sa mentioneze anumite neimpliniri, chiar in rolurile de care am pomenit mai sus.
Al doilea volum continua amintirile autorului, dar contine si o serie de portrete de mari figuri ale teatrului romanesc, pe care, parafrazandu-l pe N. Gane, le-as reuni sub titlul: "Trecute vieti de actori si de actrite".
In incheiere il citez chiar pe Ion Focsa: "Ma intrebam adeseori: ce e talentul? Nimeni, niciodata nu i-a putut da o definitie cat mai exacta cum nu s-a putut da nici electricitatii, pentru ca aceste doua fenomene sunt imateriale, impalpabile, si totusi foarte asemanatoare prin continut: sa lumineze si sa produca bucurie oamenilor."