VOCI BASARABENEIURIE BOJONCA si �MEMORIA GENETICA"

In pofida gafelor diplomatiei noastre (vai, neputincioasa!), fenomenul miraculos al regenerarii romanismului in Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, indreptatit, o "ruptura ontologica" obliga la un efort integrator, ambivalent, recuperand o literatura care pastreaza, prin memoria etnica, radacinile arheale romanesti dar care, sub "teroarea Istoriei" e bantuita de o "constiinta sfasiata", cautandu-si specificitatea. Pericolul rusificarii, criza dedublarii, comandamentul sincronizarilor intretin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate si instrainare, chiar reactii retractile; pe de alta parte, alimenteaza "complexul Ithaka" (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind - s-a spus - "o tara in exil". Si daca suntem de acord ca o geografie literara romaneasca nu poate ignora spatiul basarabean (cunoscand o schizoidie benigna care, in timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgenta ar fi, dupa noi, dovedind realism politic, edificarea unui spatiu cultural comun. Ideea unionista nu mai e popu-lara, atractivitatea economica intarzie, dilema identitara se prelungeste. A fost reactivata cu zel propagandistic o fantoma lingvistica: limba moldoveneasca.
Acel asteptat "examen de integrare" (M. Cimpoi), cladind o realitate culturala comuna va redimensiona valorile prin inevitabila reducere la scara; doar unii, putini, vor beneficia de vizibilitate in peisajul literar romanesc, avand la indemana "pasaportul" estetic, instalandu-se in impozante Istorii literare. Bantuita de complexe, Basarabia ramane insa "o margine satanizata", sub angoasa solitudinii valorice; si supusa sincronismului unilateral cata vreme indiferenta centrului ori actiunile publicitare galagioase alimenteaza sirul de prejudecati, izvorate din necunoastere si suspiciune. Veritabila asumare in circuitul valoric romanesc, refuzand autarhia sau infatuarea, intarzie; cand evadarea din "zona gri" se va fi produs cu adevarat, cand in interiorul culturii romane aceasta literatura basarabeana se va fi lepadat de statutul marginal (ca "dat ontologic", cum zicea Mihai Cimpoi) atunci, realmente, ea va ajunge "acasa".
Pana la Raul Zero si plopul fara sot (Ed. "Augusta - Artpress", 2007), Iurie Bojonca era prizat doar ca poet. Acum, aflat de ceva vreme la Mogliano Veneto, animat de mari proiecte si conlucrand cu venetiana "Casa Romana" (cum mai este cunoscut in mediul italic Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica), intocmeste "o carte de scrisori", adunand epistole adresate lui Grigore Cantaru, prietenul ramas la Chisinau. "Afacerea epistolara", garnisita cu poeme adecvate temelor "atacate" parea, initial, o gluma. Dar Iurie Bojonca, depanand experienta personala a exilului face din acest epistolar o "proba literara" si, intrand in pielea naratorului, risipeste vorbe amare, dovedind verva sarcastica si autoironie (cazul "automonumentalizarii" cand, imobilizat, isi contempla "fragmentul de monument" ghipsat de la piciorul drept).

El discuta aplicat despre nivelul de cultura al societatii civile si PIB-ul "republicutei", despre prostitutia politica si rolul intelectualitatii basarabene, face "digresiuni criminogene" si comenteaza, cu probe la indemana, ADN-ul spiritualitatii romanesti. Fostul frontist, acuzat de unii ca ar fi parasit baricada, priveste de la masa sa de scris "plopul singuratic" de pe malul raului
Zero dar gandeste mereu, obsesiv, la "puscaria de bastina", la noii moldoveni si "relele Turciei moscovite" (cum glasuia candva Eminescu). Duce, in pofida muncii extenuante, o viata poetica alaturi de ai sai, Venetia i se pare "cea mai frumoasa femeie din lume" (p.126), isi face timp pentru scris si lecturi, conspectandu-l pe Eminescu, indeosebi. Si, alaturi de marele nostru poet (citat la tot pasul, ca argument forte si reazim al demonstratiei), incearca sa trezeasca memoria genetica.
Acesta e, de altfel, si titlul unui amplu si memorabil poem in care biciuieste "urechile pline de mu-zica ale urmasilor indiferenti", Iurie Bojonca stiind prea bine ca scriitura e o cazna: "si pana la urma ajung / la poarta unui cuvant / bat cu sfiala / ca la portile raiului / dar nu raspunde nimeni".
Poet de vocatie, "adanc contaminat de poezie" (cum il vazuse Victor Teleuca), aducand un sunet proaspat in lirica basarabeana si tinandu-se departe de fauna lite-ratilor, Iurie Bojonca si-a luat destinul poeticesc pe cont propriu. Nu este, asadar, "gascar", nu se alatura cohortelor de grafomani, nu iubeste zgomotul iscat de piticii literatori; manifesta, mai degraba, inhibitie in fata paginii albe si tine, cu o vorba a lui V. Andru, "post negru de agora". Dar lirica sa este una de atitudine. Chiar daca spune ca "omul e o poezie" si chiar "lumea e toata o poezie" (v. Autumnala), poetul, dezamagit, cearta umanitatea si e ingrijorat de soarta ei. Acuza, desigur, "pumnul vietii", existenta duruta si "tributul plansului". Spera ca putem fi oameni "macar o singura zi" si deplange teroarea Istoriei abatuta asupra spatiului moldav: "vei intelege ca tristetea / s-a nascut aici". Nu-si pierde insa speranta in mantuirea neamului.
Poetul a crescut sensibil si, mai nou, locuieste la "frontiera textualizatoare" (M. Cimpoi). Recuzita poetica postmoderna nu ii este straina. Ambitios si studios, Iurie Bojonca a devenit dezinvolt: dupa o idila cu masina de scris, textualizandu-si "secretia" lirica, e ispitit de intertextualitate. Polenizarea postmodernista a rodit. Poetul provoaca un dialog cu Bacovia, convoaca nume ilustre (de la Stanescu la Musina, sa zicem), e convins ca va semna "poeme nemuritoare". Recunoaste, spasit, ca acest cotidian, in sine, "niciodata
n-a fost poezie". Nu iubeste, asadar, poezia bruta si nici nu practica rebusismul poetic. Avea dreptate regretatul Gh. Voda cand observa ca mai noul venit, intampinat cu vorbe de lauda, scrie simplu, fara "abstractii desarte". Frisonul postmodernist n-a alungat fragezimea si eruptiile idilice. Iesit din "varsta metaforei lacrimogene", inarmat cu o "penita de carne", poetul marturiseste ca scrie cu inima. Invoca iubita - "altar de carne", cauta neostoit puritatea si bunatatea (v. Omul de paine), rememorand nostalgic (v. Ninsoare ancestrala) un tinut paradisiac: iernile frumoase de altadata "raman in poveste", fulgii erau "lacrimi de lapte / din sanii maicii Maria", in fine, reverberand un ecou nichitian, aflam ca "afara ninge tacut / ca-n visul unui copil / ce inca nu s-a nascut..."
Cum poetul - "mazgalitor de hartie tanara" - este, deopotriva, infernul si paradisul, el poate scrie memorabil: "Am omorat padurea ca sa devenim cruci..." Poet interesant, bine asezat intr-o formula liri-ca, inca ignorat acasa, Iurie Bojonca va fi - cutezam o profetie - un nume important al liricii basarabene.

---

Despre autor: