Sunt uneori... consultata, sa spunem, cu privire la unele aspecte ce tin de subiectul copii disparuti. Ca jurnalist. Toata lumea se asteapta la pareri obiective, desi insasi subiectul in sine este unul sensibil-subiectiv fiind vorba despre copii. Ast
Sunt uneori... consultata, sa spunem, cu privire la unele aspecte ce tin de subiectul copii disparuti. Ca jurnalist. Toata lumea se asteapta la pareri obiective, desi insasi subiectul in sine este unul sensibil-subiectiv fiind vorba despre copii. Asta daca as ramane in ochii interlocutorului numai jurnalist. Insa, mai ales cand este vorba de copii disparuti, nu pot sa fac aceasta segregare a conditiei mele. Simt ca n-ar fi corect fata de nimeni. Nici fata de interlocutor, nici fata de Vlad. Sunt mama-jurnalist. Ba mai mult, sunt mama-unui-copil-disparut-jurnalist. In momentul in care interlocutorul a aflat de aceasta... trasatura a mea... cat de mult mai conteaza vorbele mele... ramane de vazut. Mai sunt considerata obiectiva? Nu prea. Poate doar o mama care acum sufla si-n iaurt, sau poate una care se da in stamba dand sfaturi cand tocmai ea si-a pierdut copilul... sau una care arunca vina pe unii sau pe altii nevazandu-si ditamai balotul din propriul ochi... Rareori sunt privita ca omul care vorbeste din proprie experienta, care vede greselile pe care le-a facut si le spune mai departe... sa se afle, sa se invete din tragedia altora, ca e mai simplu... Sau ca omul care a vazut si alte cazuri, care a vorbit cu alti parinti aflati in aceeasi situatie, care s-a documentat pe aceasta tema pentru a transmite printre altele si recomandari minime pentru preventie. Reguli vechi, dupa care am fost crescuti si noi, dar care, din cauza emanciparii, au devenit desuete. Una dintre acestea, care se afla pe toate site-urile dedicate copiiilor disparuti (indiferent daca-s canadiene, americane sau europene) la capitolul "pagina parintilor", este: "Invata-ti copilul sa nu deschida usa nimanui cand este singur acasa". (Bine, ideal ar fi sa nu fie niciodata singur acasa pana la cel putin 12 ani, dar... se intampla) Cei care au voie sa intre in casa atunci cand nu este decat copilul trebuie sa aiba o cheie. Un exemplu recent, din 2005 (nu dau nume, din respect pentru durerea mamei), din care reiese ca acest sfat nu este o exagerare a unei mame aflata in prag de paranoia, este cel al fetitei de 8 ani care, fiind singura acasa, a deschis usa unui vecin pe care-l cunostea foarte bine... un prieten de familie... si asta i-a fost fatal. Ar fi pacat ca din aceasta experienta tragica sa nu invete decat mama copilului. Pentru ca e mai bine sa previi decat sa tratezi si mai ales pentru ca in astfel de cazuri nu exista tratament.
Despre autor:
